Contestație decizie de concediere. Decizia 1000/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1000
Ședința publică de la 20 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Carmen Bancu
JUDECĂTOR 2: Daniela Pruteanu
JUDECĂTOR 3: Nelida Cristina
Grefier
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect contestație decizie de concediere privind recursurile declarate de reclamantul și "" H împotriva sentinței civile nr.1232/26.06.2009 pronunțată de Tribunalul,
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat pentru recurentul-intimat și avocat pentru intimata-recurentă ""
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la al doilea termen.
Avocat depune la dosar împuternicire avocatială
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat pentru - SRL solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței prin care instanța de fond a admis contestatia formulată de împotriva deciziei de concediere emisă in baza art.65 Codul muncii. Susține că instanța de fond a admis excepția nulității absolute a deciziei de concediere motivat de art. 74 Codul muncii.
Apărătorul recurentului precizează că in mod greșit prima instanță a reținut că societatea avea obligația să ofere contestatorului in momentul concedierii, un alt loc de muncă vacant astfel cum prevede art.74 alin.1 Codul muncii. Ori art. 74 face trimitere expresă la art. 64 care reglementează condițiile când se impune oferirea unui loc de muncă. Sunt enumerate doar 3 cazuri in care angajatorul este obligat să ofere locuri vacante, si anume, in cazul concedierii pentru: inaptitudine fizică sau psihica, necorespundere profesională, reintegrarea salariatului ca urmare constatării nelegalității deciziei de concediere. Nu se pot extinde aceste prevederi si la art.65 din Codul muncii, chiar dacă intimatul-recurent a invocat practica judiciară potrivit căreia in situatii prevăzute de art.65 angajatorul punea la dispoziția salariatului concediat un alt loc de muncă
Apărătorul societății recurente susține că a depus la dosarul de fond practica judiciară - decizia Curtii de Apel Constanța - prin care s-a stabilit că in situația concedierii întemeiată pe art.65C Codul muncii, oferirea unui loc de muncă vacant nu este obligatorie. Mai susține că, și in condițiile in care ar fi fost cuprinse in art.65 aceste prevederi, societatea nu ar fi avut un alt loc de muncă vacant dat fiind situația de criză financiară care a condus la reducerea numărului de posturi.
In ce priveste trimiterea instanței la art.80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel national, apărătorul recurentei consideră că acesta se referă la concederi colective, și nu se aplică societății.
In ce priveste cererea reconvențională formulată de - SRL respinsă de instanța de fond, avocat precizează că in mod gresit s-a apreciat că societatea nu a făcut dovada predării sumelor de bani către intimat prin acte contabile. La dosarul de fond s-au depus acte - foaie de vărsământ de la Bank din 10.11.2008 prin care se face dovada că intimatul a incasat sume de bani nejustificate.
Avocat sustine că un alt motiv de recurs îl constituie cuantumul nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată acordate contestatorului. Solicită să se aibă in vedere dispozițiile art.274 alin 3.pr.civ cu privire la dreptul instanței de a aprecia valoarea cheltuielilor de judecată
Concluzionând, avocat solicită admiterea recursului si casarea sentinței Tribunalului I cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având in vedere că prima instanță s-a pronunțat pe excepția nulității absolute a deciziei contestate si nu pe fondul cauzei. In ceea ce priveste cererea reconvențională, solicită admiterea acesteia. Solicită obligarea reclamantului recurent la plata cheltuielilor de judecată si depune la dosar chitanță in sumă de 1000 lei reprezentând onorariu avocat.
Față de recursul formulat de contestatorul, avocat solicită respingerea ca nefondat și menținerea sentinței de fond cu privire la capătul de cerere privind daunele morale. Susține că in mod corect prima instanță de respins acest capăt de cerere, contestatorul încercând să inducă in eroare. Precizează că atât cât si colegul său din Departamentul de au avut, in ultimul an premergător concedierii, o atitudine care a dus la scăderea vânzărilor timp in care s-au ocupat de propriile afaceri.
Susține că această concediere nu tine de culpa intimatului, dar scăderea vânzărilor s-a datorat lipsei de interes a directorului de vânzări de a contracta anumite contracte.
Pentru motivee invocate, avocat solicită respingerea recursului promovat de contestatorul.
Avocat - pentru recurentul intimat, in ce priveste recursul promovat - SRL solicită respingerea recursului. Precizează că instanța de fond in mod corect a aplicat dispozițiile art.74 alin.1, lit. Codul muncii să se indice o listă a locurilor de muncă pentru a se arăta buna credință a angajatorului si nu dorința de" a scăpa "de salariat.
De asemenea solicită respingerea cererii reconvenționale formulată de - SRL întrucât aceasta nu a dovedit că ar fi laptop-ul din dotare sau că a primit telefon mobil de serviciu. Precizează că aceste bunuri nu au fost dovedite de angajator că ar fi fost contabilizate intr-o fisă contabilă iar la încetarea raporturilor de muncă nu s-a făcut nici o fisă de lichidare.
In ce priveste cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, avocat precizează că lasă la aprecierea instanței.
Avocat in susținerea recursului promovat de, solicită admiterea si acordarea daunelor morale solicitate. Susține că nu ne aflăm in fața unei simple concedieri.In afară de si nu au mai fost disponibilizați si alți angajați. Precizează că acesta era angajat pe funcția de Director național de vânzări și a in luna februarie a fost anunțat că nu mai corespunde din punct de vedere profesional funcției ocupate.
Apărătorul recurentului intimat susține că a făcut dovada clară a daunelor morale si fizice cauzate de concediere.
Pentru motivele invocate, avocat - pentru recurentul, solicită admiterea recursului si depune la dosar concluzii scrise.
Declarându-se dezbaterile închise, cauza rămâne in pronunțare.
Ulterior deliberării,
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. 2695 din 6.04.2009, - a formulat, în contradictoriu cu - SRL H, contestație împotriva dispoziției de desfacere a contractului individual de munca 1061/30.03.2009 emisa de intimata, solicitând anularea dispoziției de desfacere a contractului individual de munca 1060/30.03.2009, reintegrarea in funcția deținuta anterior, obligarea - SRL la plata despăgubirilor cu titlu de salarii calculate de la data încetării contractului de munca si pana la data soluționării definitive si irevocabile a cauzei in cuantum indexat, majorat si reactualizat si la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, inclusiv bonuri de masa, bonusuri si sporuri de vechime si toate drepturile decurgând din Contractul individual de munca și Contractul colectiv de munca aplicabil, obligarea - SRL la plata drepturilor salariale restante pentru perioada 1.01.2009 - 30.03.2009, obligarea - SRL la plata indemnizațiilor de concediu aferente concediilor de odihna neefectuate în perioada 2006-2009, la plata de daune morale in suma de 10.000 lei și a cheltuielilor de judecată.
în fapt, contestatorul a susținut că, începând cu data de 01.03.2006 a fost angajat al - RL pe funcția de Director Regional I, în baza Contractului Individual de muncă înregistrat la IT M V - Punct Lucru H sub numărul -/10.03.2006.
În data de 30.03.2009, angajatorul a emis dispoziția mai sus enunțata prin care i-a desfăcut contractul de munca sub pretextul restrângerii activității societății și al desființării locului de munca pe care eram angajat, în temeiul art.65 alin. I din Codul muncii.
Contestatorul a invocat nulitatea absoluta a Dispoziției de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1061/30.03.2008, raportat la dispozițiile art.74, coroborate cu dispozițiile art.76 din Codul muncii. Decizia de concediere este nulă absolut necuprinzând motivele ce determina concedierea, încalcă durata preavizului prevăzut de lege, fiind emisă în termenul de preaviz și nu face mențiune de lista locurilor de muncă disponibile în unitate care să corespundă calificării lui.
Astfel, prin decizia de concediere ce face obiectul prezentei cauze, intimata s-a mulțumit să indice doar faptul că decizia de concediere a survenit ca urmare a restrângerii activității si a desființării postului, motivație lapidara. Simpla indicare a unui motiv, respectiv "restrângerea activității angajatorului", fără a prezenta motivele ce au determinat luarea acestei decizii, nu poate reprezenta o motivare in fapt a deciziei de concediere in sensul prevederilor art.74 alin. l lit. a din Codul muncii, fapt pentru care decizia de concediere este lovita de nulitate absoluta pentru lipsa motivării.
Termenul de preaviz in cazul concedierii este de 20 de zile lucrătoare și nu de 15 zile lucrătoare, așa cum este menționat in decizia de concediere.
Calculând durata totala a preavizului acordat, contestatorul solicită să se constate ca durata totala a preavizului acordata de angajator este de 16 zile lucrătoare față de 20 de zile lucrătoare, așa cum imperativ prevăd dispozițiile legale, raportat la care termenul de preaviz expira in data de 3.04.2009.
În privința neoferirii contestatorului a unui alt loc de munca în cadrul unității, din interpretarea unitara a dispozițiilor Codului Muncii, așa cum de altfel a statuat si doctrina de specialitate cat si practica judiciara, rezultă că obligația oferirii unui loc de munca, in măsura posibilităților, subzista și în cazul concedierii pentru motivul prevăzut de art.65 din Codul muncii (desființarea postului) în virtutea respectării principiilor egalității de tratament și al protecției salariaților împotriva concedierilor nelegale.
Pe fondul cauzei, pentru ca o concediere pentru motivul desființării postului sa fie una temeinica si legala, desființarea locului de munca trebuie sa fie una efectiva, având o cauza reala si serioasa. Motivele ce determina angajatorul sa desființeze anumite posturi din structura societății trebuie să fie obiective, fără a avea legătura cu persoana salariatului, precise, constituind veritabilul motiv al desființării postului, fără a disimula un alt temei și fără a reprezenta în fapt intenția angajatorului de a concedia o anumita persoana, și serioase, adică sa aibă un anumit nivel de importanta care sa justifice decizia luata.
Din înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziției de concediere, respectiv adresele 523/6.02.2009 si 879/6.03.2009 prin care i s-au acordat preavizele de concediere, rezulta intenția angajatorului de a dispune încetarea raporturilor de munca încheiate cu -, neexistând un temei serios si legitim pentru desființarea postului pe care eram angajat.
Cu privire la drepturile restante ale angajatorului, contestatorul susține că, in perioada menționata, nu a beneficiat de aceste drepturi.
In privința daunelor morale, contestatorul se consideră îndreptățit a solicita obligarea - SRL si la plata unor daune morale in suma de 10000 RON, având in vedere ca a îndeplinit o funcție importanta in acea societate in perioada in care a fost angajat si prin munca depusa si dăruirea de care a dat dovada fata de aceasta societate a transformat-o intr-o societate profitabila prin contractele avantajoase încheiate si prin livrările importante pe care le-am gestionat.
In cazul in care instanța va aprecia că dispoziția de încetare a contractului de munca este una temeinica si legala, dispunând respingerea contestației, solicită obligarea paratei la plata drepturilor salariate restante, indemnizațiilor de concediu datorate și plata salariului compensator neacordat.
In drept a invocat dispozițiile art. 281 -291 Codul muncii.
Intimata a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea contestatorului la plata sumei de 2052 lei reprezentând prejudiciul adus societății. Susține că acesta, în calitate de director regional de vânzări în cadrul societății, a beneficiat de un laptop și un telefon mobil. Pentru deplasările pe care le făcea în interes de serviciu a luat sume de bani din casieria societății pe care ulterior nu le-a justificat, în acest sens, intimata depunând o situație a deconturilor. De asemenea, a arătat că la data de 26.06.2007, contestatorul a luat din cadrul societății o casetă cu 3 sticle de vin în valoare de 546 de lei a cărei contravaloare nu a justificat-o și nu a achitat-
În drept a invocat art. 270 Codul muncii, art.119 cod procedură civilă.
Părțile au solicitat proba cu înscrisuri, proba testimonială, interogatoriu.
Prin sentința civilă nr. 1232 din 26 iunie 2009, Tribunalul Iașia admis în parte contestația formulată de contestatorul - în contradictoriu cu intimata
A anulat dispoziția de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1061/30.03.2009 emisă de intimată și a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior desfacerii contractului de muncă.
A obligat intimata să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea efectivă.
A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 1.01.2009-30.03.2009 ca rămas fără obiect.
A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata indemnizațiilor de concediu aferente concediilor de odihnă neefectuate in perioada 2006-2009 și a daunelor morale in sumă de 10000 lei.
A respins cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă - H in contradictoriu cu reclamantul pârât -.
A obligat intimata să achite contestatorului suma de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Dispoziția de desfacere ca contractului de muncă este nulă absolut. Potrivit dispozițiilor art. 65 alin. 1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauza reală și serioasă.
Potrivit dispozițiilor art. 74 alin. 1 Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu următoarele elemente: motivele care determină concedierea; durata preavizului; criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează sa opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64. Potrivit dispozițiilor art. 76 Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
In speță, contrar susținerilor contestatorului, decizia este motivată în acord cu exigențele legale, suficient pentru determinarea motivelor de fapt și a temeiului de drept ce a argumentat concedierea în raport de care contestatorul să-și formuleze apărări pertinente.
Intimata nu a respectat dispozițiile imperative ale art. 74 alin. 2 lit. d Codul muncii, respectiv nu a precizat în cuprinsul deciziei de concediere lista locurilor de muncă vacante în unitate și termenul în care salariații urmează sa opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64. Mai mult, intimata nu a făcut nici dovada faptului că i-ar fi propus contestatorului un loc de muncă vacant sau că, în lipsa unor astfel de locuri de muncă, ar fi solicitat sprijinul Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă în vederea redistribuirii salariatului. În același sens, și în art. 80 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 se menționează că în situația în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unității va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desființat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeași unitate. O atare procedură nu s-a urmat deși era aplicabilă și in ipoteza contestatorului.
Articolul 74 lit. d din Codul muncii instituie direct o condiție de formă, o condiție de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64 pentru a nu mai reitera conținutul acesteia, fiind evidentă intenția legiuitorului că mențiunea privind lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Referitor la inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 74 alin. I coroborate cu art. 64 din Codul muncii, s- reținut că și în situația concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. I Codul muncii, angajatorul are obligația propunerii altor locuri de muncă vacante (dacă are), în caz contrar de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă, întrucât relațiile de muncă se bazează pe principiul bunei-credinței și garantării dreptului la protecție împotriva șomajului, nefiind logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică și/sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă ori după caz, să se intervină la Agenția pentru ocuparea forței de muncă, iar pentru desființarea locului de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, să se procedeze la fel.
In același sens sunt și dispozițiile art. art. 80 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național".
Reținerea acestui motiv de nulitate a contestației face inutilă analiza fondului măsurii dispuse.
În consecință, se va constata nula decizia nr. 293/31.12.2007 și se vor aplica disp. art. 78 Codul muncii. Cererea privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei de 1.01.2009-30.03.2009 va fi respinsă ca rămasă fără obiect, pentru că s-a probat de către intimata-reclamantă și acceptat de către contestator că aceste drepturi au fost achitate. In fine, s-a probat cu actele contabile aflate la filele 51-67 plata drepturilor salariale aferente concediului de odihnă in perioada 2006-2009.
Cererea de acordarea a daunelor morale va fi de asemenea respinsă. Cererea este admisibilă in considerarea modificării legislative aduse prin Legea 237/2007, ulterior Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 40/2007, insă s-a apreciat că anularea dispoziției de desfacere contractului de muncă în sine constituie prin ea însăși o compensare a prejudiciului moral pe care Tribunalul nu pune la îndoială a fi fost suportat.
Cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată, va fi respinsă ca nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. Astfel, din analiza acestor prevederi legale rezultă că, pentru a exista răspundere patrimonială, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba; fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția salariatului.
De asemenea, potrivit dispozițiilor. art. 287 Codul muncii sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
- SRL nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de dispozițiile legale sus-menționate. sumelor pretinse a nu fi fost decontate de către contestator nu este probată. Martora declară (fila 127) că predarea sumelor de bani se făcea prin foi de vărsământ sau prin facturi cu ordin de plată, așadar cu documente contabile care nu au fost depuse. Aceeași martoră a declarat că laptop-ul pe care contestatorul l-a avut în dotare există în birou, dar că ar fi, însă nu s-a dovedit că cel care l-a este contestatorul.
In temeiul art. 274, cod procedură civilă intimata, fiind căzută în pretenții, va fi obligată și la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, contestatorul susține că în mod neîntemeiat instanța de fond a respins cererea sa privind acordarea daunelor morale, deși a dovedit că abuzurile angajatorului în emiterea deciziei de concediere i-au adus grave prejudicii morale și i-au agravat starea generală de sănătate.
Dispozițiile art. 269 alin.1 din Codul muncii obligă angajatorul să-l despăgubească pe salariat atât pentru prejudiciul material, cât și pentru prejudiciul moral produs din culpa societății. Prin urmare, greșit a reținut prima instanță că prin anularea deciziei de concediere i-a fost reparat și prejudiciul moral, când, în fapt, în acest mod i-a fost reparat doar prejudiciul material prin plata drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care a fost lipsit. În drept, motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 3041Cod proc. civilă.
În motivarea recursului, - SRL H susține că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii, invocând argumente de logică, deși prioritar ar trebui să fie textul legii, iar acolo unde textul legii este clar, nu poate fi interpretat.
Consideră recurenta că art. 74 alin.1 lit. d Codul muncii nu prevede obligativitatea oferirii către salariat a unui loc de muncă vacant în situația concedierii pe temeiul art. 65 din Codul muncii, ci face trimitere expresă la art. 64 din Codul muncii, acesta din urmă fiind cel care reglementează condițiile și cazurile când se impune oferirea unui loc de muncă vacant.
Având în vedere că art. 64 din Codul muncii prevede imperativ doar 3 cazuri în care angajatorul este obligat să ofere locuri de muncă vacante - printre care nu se regăsește și situația concedierii în condițiile art.65 din Codul muncii - susține recurenta că orice altă extindere a textului la alte situații decât cele enumerate este nelegală, având în vedere principiul "ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus".
În ceea ce privește trimiterea instanței de fond la art. 80 din pe anii 2007-2010, consideră recurenta că este greșită, deoarece textul se referă la situația concedierilor colective, ori, în cauză, nu a avut loc o concediere colectivă.
Mai susține recurenta că în mod greșit a fost respinsă cererea reconvențională, în condițiile în care, la dosarul de fond a depus mai multe foi de vărsământ de la Bank, prin care a făcut dovada că a avansat contestatorului suma de 1450 lei, pe care acesta nu a justificat-o niciodată.
În al treilea rând, susține recurenta, cuantumul cheltuielilor de judecată, respectiv 4000 lei onorariu de avocat, este nejustificat de mare raportat la lucrările dosarului, solicitând reducerea acestora.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și respingerea contestației.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041Cod proc. civilă.
Prin întâmpinările formulate, ambele părți au solicitat respingerea recursului părții adverse.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de recurenta - SRL H, Curtea constată că recursul declarat de intimată este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conținutul deciziei de concediere, ca act unilateral de voință prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de muncă, este reglementat în Codul muncii în texte diferite, situate în secțiuni și chiar capitole și titluri diferite. Aceste texte sunt complementare, corelându-se și completându-se reciproc, în funcție de cazul concret de încetare a contractului individual de muncă.
Prin dispoziția de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1061/30.03.2009 emisă de recurentă, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al intimatului pentru motive care nu țin de persoana salariatului, în condițiile art. 65 Codul muncii. Instanța de fond a constatat nulitatea acestei decizii, reținând că recurenta nu respectat dispozițiile imperative ale art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii, în sensul că nu precizat în cuprinsul deciziei de concediere lista locurilor de muncă vacante în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.
Or, chiar în art. 74 alin. 1 se face trimitere la art. 64 din cod, care are în vedere cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c și d, precum și în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit.
Așadar, doar în cazul concedierii pentru motive care țin de persoana salariatului, respectiv inaptitudine fizică și /sau psihică și necorespundere profesională, și în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, neprecizarea în cuprinsul deciziei a listei locurilor de muncă vacante în unitate și a termenului în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant atrage nulitatea absolută a acesteia, potrivit art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii.
Dispozițiile art. 80 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, reținute de asemenea de prima instanță, nu sunt incidente sub aspectul examinat, al nulității absolute a deciziei de concediere pentru lipsa unui element obligatoriu. În plus, textul se referă la situația concedierilor colective, nu și a celor individuale, cum este în prezenta cauză.
Față de considerentele expuse, constatând că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii și a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, avându-se în vedere și dispozițiile art. 312 alin 2 și 5 Cod proc. civilă și dispozițiile art. 81 din Legea nr. 168/1999 cu referire la Decizia în interesul legii nr. XXI din 12 iunie 2006 pronunțată de, se va admite recursul, se va casa în parte sentința și se va respinge excepția nulității deciziei, cauza urmând să fie trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu ocazia rejudecării, se va aprecia și asupra cheltuielilor de judecată, în raport de soluția ce urmează a se pronunța în cauză de către prima instanță.
Pentru a se asigura o judecată unitară, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 3 Cod proc. civilă, se va admite și recursul contestatorului, urmând ca cererea privind plata daunelor morale să fie rejudecată împreună cu contestația împotriva dispoziției de concediere, de a cărei soluționare este indisolubil legată.
Cât privește motivul de recurs al intimatei-reclamante - SRL H privind cererea reconvențională, Curtea constată că este neîntemeiat. Prima instanță a respins în mod corect cererea reconvențională, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Cererea reconvențională a fost precizată la termenul de judecată din 10.06.2009, în sensul că prejudiciul produs de contestator este în sumă de 3652 lei și se compune din: 1505 lei, sume ridicate de la casieria unității și nejustificate; 546 lei lei, contravaloarea unei casete de vin, achiziționată în interes personal și neachitată; 1599 lei, contravaloarea unui laptop avut în dotare și distrus. În recurs, se menționează doar prejudiciul în sumă de 1450 lei, avansată intimatului prin cele trei foi de vărsământ de la Bank.
Recurentei îi revenea obligația de a dovedi îndeplinirea condițiilor cumulative cerute de dispozițiile art. 270 alin. 1 Codul muncii, și anume: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba; fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția salariatului.
Or, recurenta nu a probat că intimatul a luat din casieria unității suma de 1450 lei, ci doar că suma a fost virată în contul acestuia, conform celor trei foi de vărsământ de la Bank, depunător fiind martora. De asemenea, nu rezultă cu ce titlu au fost virate sumele în contul intimatului, de către, așa încât nu se poate stabili nici care ar fi fost actele justificative pe care intimatul avea obligația să le depună la recurentă.
În consecință, neputându-se reține în ce a constat fapta ilicită și personală a intimatului, săvârșită în legătură cu munca sa și care să fi produs un prejudiciu patrimoniului recurentei, se va menține dispoziția primei instanțe referitoare la cererea reconvențională.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de - SRL și reclamantul împotriva sentinței civile nr.1232 din 26.06.2009 pronunțată de Tribunalul I, sentință pe care o casează în parte, în sensul că:
Respinge excepția nulității absolute dispoziției nr.1061 din 30.03.2009.
Dispune trimiterea spre rejudecare a contestației în ceea ce priveste dispoziția 1061 din 30.03.2009, de desfacere a contractului de muncă, reintegrarea în muncă, despăgubirea egală cu salariile indexate, majorate si reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului de muncă, precum si în ceea ce priveste daunele morale și cheltuielile de judecată.
Menține dispozițiile sentinței recurate referitoare la respingerea cererilor privind plata drepturilor salariale aferente perioadei 1.01.2009-30.03.2009, a indemnizațiilor de concediu pentru anii 2006-2009 și a cererii reconvenționale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.10.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.
Tehnored.C/..
2 ex/13.11.2009
Tribunalul I:-
Președinte:Carmen BancuJudecători:Carmen Bancu, Daniela Pruteanu, Nelida Cristina
| ← Contestație decizie de concediere. Încheierea /2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 145/2010. Curtea... → |
|---|
