Contestație decizie de concediere. Decizia 999/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 999
Ședința publică de la 20 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Carmen Bancu
JUDECĂTOR 2: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 3: Nelida Cristina
Grefier
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă privind recursurile formulate de - și "" H împotriva sentinței civile nr. 1231 din 26.06.2009 a Tribunalului Iași (dosar nr-).
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat pentru recurentul-intimat - și avocat - pentru intimata-recurentă ""
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că dosarul este la al doilea termen.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat pentru SC SRL solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței prin care instanța de fond a admis contestația formulată de împotriva deciziei de concediere emisă în baza art.65 Codul muncii. Susține că instanța de fond a admis excepția nulității absolute a deciziei de concediere motivat de art. 74 Codul muncii.
Apărătorul recurentului precizează că in mod greșit prima instanță a reținut că societatea avea obligația să ofere contestatorului, în momentul concedierii, un alt loc de muncă vacant astfel cum prevede art.74 alin.1 Codul muncii. Ori art. 74 face trimitere expresă la art. 64 care reglementează condițiile când se impune oferirea unui loc de muncă. Sunt enumerate doar 3 cazuri în care angajatorul este obligat să ofere locuri vacante, și anume, în cazul concedierii pentru: inaptitudine fizică sau psihică, necorespundere profesională, reintegrarea salariatului ca urmare constatării nelegalității deciziei de concediere.
Nu se pot extinde aceste prevederi și la art.65 din Codul muncii, chiar dacă intimatul-recurent a invocat practica judiciară potrivit căreia în situații prevăzute de art.65 angajatorul punea la dispoziția salariatului concediat un alt loc de muncă
Apărătorul societății recurente susține că a depus la dosarul de fond practică judiciară -o decizie a Curții de Apel Constanța - prin care s-a stabilit că in situația concedierii întemeiată pe art.65 Codul muncii, oferirea unui loc de muncă vacant nu este obligatorie. Mai susține că, și în condițiile în care ar fi fost cuprinse în art.65 aceste prevederi, societatea nu ar fi avut un alt loc de muncă vacant, dată fiind situația de criză financiară care a condus la reducerea numărului de posturi.
În ce privește trimiterea instanței la art.80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național, apărătorul recurentei consideră că acesta se referă la concederi colective, și nu se aplică societății.
În ce privește cererea reconvențională formulată de SC SRL, respinsă de instanța de fond, avocat precizează că în mod greșit s-a apreciat că societatea nu a făcut dovada predării sumelor de bani către intimat prin acte contabile. La dosarul de fond s-au depus acte - foaie de vărsământ de la Bank din 10.11.2008 prin care se face dovada că intimatul a încasat sume de bani nejustificate.
Avocat susține că un alt motiv de recurs îl constituie cuantumul nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată acordate contestatorului. Solicită să se aibă in vedere dispozițiile art.274 alin 3.pr.civ cu privire la dreptul instanței de a aprecia valoarea cheltuielilor de judecată
Concluzionând, avocat solicită admiterea recursului și casarea sentinței Tribunalului Iași cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că prima instanță s-a pronunțat pe excepția nulității absolute a deciziei contestate și nu pe fondul cauzei. În ceea ce priveste cererea reconvențională, solicită admiterea acesteia. Depune la dosar chitanță în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu avocat, solicitând acordarea cheltuielilor de judecată.
Față de recursul formulat de contestatorul, avocat solicită respingerea ca nefondat și menținerea sentinței de fond cu privire la capătul de cerere privind daunele morale. Susține că în mod corect prima instanță a respins acest capăt de cerere, contestatorul încercând să inducă în eroare. Precizează că atât cât și colegul său din Departamentul de au avut, în ultimul an premergător concedierii, o atitudine care a dus la scăderea vânzărilor, timp în care s-au ocupat de propriile afaceri.
Susține că această concediere nu ține de culpa intimatului, dar scăderea vânzărilor s-a datorat lipsei de interes a directorului de vânzări de a contracta anumite contracte.
Pentru motivele invocate, avocat solicită respingerea recursului promovat de contestatorul.
Avocat - pentru recurentul intimat, în ce privește recursul promovat SC SRL solicită respingerea recursului. Precizează că instanța de fond în mod corect a aplicat dispozițiile art.74 alin.1 lit.d Codul muncii, să se indice o listă a locurilor de muncă pentru a se arăta buna credință a angajatorului și nu dorința de,a scăpa" de salariat.
De asemenea solicită respingerea cererii reconvenționale formulată de SC SRL, întrucât aceasta nu a dovedit că ar fi laptop-ul din dotare sau că a primit telefon mobil de serviciu. Precizează că aceste bunuri nu au fost dovedite de angajator că ar fi fost contabilizate într-o fișă contabilă, iar la încetarea raporturilor de muncă nu s-a făcut nici o fișă de lichidare.
În ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, avocat precizează că lasă la aprecierea instanței.
Avocat in susținerea recursului promovat de, solicită admiterea și acordarea daunelor morale solicitate. Susține că nu ne aflăm în fața unei simple concedieri. În afară de și nu au mai fost disponibilizați și alți angajați. Precizează că acesta era angajat pe funcția de Director național de vânzări și în luna februarie a fost anunțat că nu mai corespunde din punct de vedere profesional funcției ocupate.
Apărătorul recurentului intimat susține că a făcut dovada clară a daunelor morale si fizice cauzate de concediere.
Pentru motivele invocate,avocat - pentru recurentul solicită admiterea recursului și depune la dosar concluzii scrise.
Declarându-se dezbaterile închise, cauza rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. 2694/99/ 06.04.2009, - a formulat, în contradictoriu cu SC SRL, contestație împotriva Dispoziției de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1060/30.03.2009 emisă de intimată, dispoziție pe care o consideră netemeinică și nelegală.
A solicitat anularea Dispoziției de desfacere a contractului individual de muncă 1060/30.03.2009, reintegrarea în funcția deținuta anterior, obligarea SC SRL la plata despăgubirilor cu titlu de salarii calculate de la data încetării contractului de muncă și până la data soluționării definitive și irevocabile a cauzei în cuantum indexat, majorat și reactualizat și la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, inclusiv bonuri de masă, bonusuri și sporuri de vechime și toate drepturile decurgând din contractul individual de muncă și Contractul colectiv de muncă aplicabil, obligarea SC SRL la plata drepturilor salariale restante pentru perioada 01.01.2009 - 30.03.2009, obligarea SC SRL la plata indemnizațiilor de concediu aferente concediilor de odihnă neefectuate în perioada 2006-2009, la plata de daune morale în sumă de 10000 RON și a cheltuielilor de judecată.
susținut contestatorul că, începând cu data de 1.11.2005, a fost angajat al SC RL pe funcția de agent de vânzări, în baza contractului individual de muncă înregistrat la IT M V - Punct Lucru H sub numărul -/23.11.2005. În data de 01.03.2006 a ocupat funcția de Director național de vânzări în cadrul aceleiași societăți.
În data de 30.03.2009, angajatorul a emis dispoziția mai sus enunțată, prin care i-a desfăcut contractul de muncă, sub pretextul restrângerii activității societății și al desființării locului de muncă pe care era angajat, în temeiul art.65 alin. 1 din Codul muncii.
A invocat nulitatea absolută a Dispoziției de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1061/30.03.2008, raportat la dispozițiile art.74, coroborate cu dispozițiile art.76 din Codul muncii, conform căruia "Decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu: motivele care determină concedierea; durata preavizului; criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care
salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile
art. 64".
De asemenea, potrivit art.76 din Codul muncii, "Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută"
Față de aceste prevederi legale și analizând conținutul dispoziției de concediere, se poate constata că decizia de concediere este nulă absolut, deoarece nu cuprinde motivele ce determină concedierea, încalcă durata preavizului prevăzut de lege, fiind emisă în termenul de preaviz și nu face mențiune de lista locurilor de muncă disponibile în unitate care să corespundă calificării sale.
În privința motivelor care determină concedierea, a solicitat să se constate faptul că, prin decizia de concediere, intimata s-a mulțumit să indice doar faptul că decizia de concediere a survenit ca urmare a restrângerii activității și a desființării postului, motivație lapidară. În acest sens, invocă și dispozițiile art.77 din Codul muncii, potrivit cărora " În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere."
Din interpretarea acestei dispoziții legale, rezultă că decizia de concediere trebuie să conțină o expunere detaliată a motivelor ce au determinat concedierea, în cazul concedierii pentru desființarea postului, din decizia de concediere trebuind să rezulte clar și fără echivoc toate motivele care au dus la desființarea acelui post, pentru a se putea constata îndeplinirea condițiilor cerute de lege, respectiv desființarea postului să fie efectivă și determinată de o cauză reală și serioasă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, așa cum rezultă din dispoziția legală menționata, dar și din doctrina de specialitate și jurisprudența instanțelor, decizia de concediere nu poate fi completată cu alte înscrisuri, adrese, comunicări, sau alte asemenea acte la care să se poată face trimitere în decizia de concediere.
Prin urmare, a considerat contestatorul, simpla indicare a unui motiv, respectiv "restrângerea activității angajatorului" fără a prezenta motivele ce au determinat luarea acestei decizii, nu poate reprezenta o motivare în fapt a deciziei de concediere, în sensul prevederilor art.74 alin.l lit.a din Codul muncii, fapt pentru care decizia de concediere este lovită de nulitate absolută.
În privința respectării duratei preavizului prevăzut de lege în cazul concedierii, a motivat contestatorul că, potrivit art.74 alin.l lit.b din Codul muncii, dispoziția de concediere trebuie să conțină durata preavizului. menționat de angajator este de 15 zile, încalcându-se însă dispozițiile legale în materie, fapt ce a determinat emiterea dispoziției de concediere înăuntrul termenului de preaviz. Potrivit alin.73 alin.l si 3 din Codul muncii, "(1) Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) și d), al art. 65 si 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare. []. (3) In situația în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător, eu excepția cazului prevăzut la art. 51 alin. (2)."
De asemenea, conform Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010, art.74 alin.2 "În cazurile în care unitatea este obligată, potrivit legii, să acorde un preaviz la desfacerea contractului de muncă, durata preavizului va fi de 20 de zile lucrătoare".
i-a fost acordat în perioada 6.02.2009-27.02.2009 (15 zile lucrătoare).
Având în vedere că în perioada 9.02.2007 - 6.03.2009 contestatorul a fost în concediu medical, în conformitate cu prevederile art.73 alin.3 din Codul muncii, termenul de preaviz a fost suspendat, angajatorul a acordat un nou termen de preaviz în perioada 6.03.2009-27.03.2009 (15 zile lucrătoare).
Calculând durata totala a preavizului acordat, solicită să se constate că durata totală a preavizului acordata de angajator este de 16 zile lucrătoare față de 20 de zile lucrătoare, așa cum imperativ prevăd dispozițiile legale, raportat la care termenul de preaviz expira în data de 3.04.2009.
Prin urmare, dispoziția de concediere din data de 30.03.2009 a fost emisă de angajator înăuntrul termenului de preaviz, fiind așadar lovita de nulitate absolută.
În privința neoferirii unui alt loc de munca în cadrul unității, a motivat contestatorul că dispozițiile art.74 alin.l lit.d din Codul muncii referitoare la obligația angajatorului de oferire a unui loc de muncă salariatului subzistă și în cazul concedierii pentru motivul prevăzut de art.65 din Codul muncii.
Din interpretarea unitară a dispozițiilor Codului muncii, așa cum de altfel a statuat și doctrina de specialitate, cât și practica judiciară, obligația oferirii unui loc de muncă, în măsura posibilităților, subzistă și în cazul concedierii pentru motivul prevăzut de art.65 din Codul muncii (desființarea postului), în virtutea respectării principiilor egalității de tratament și al protecției salariaților împotriva concedierilor nelegale. Astfel, acolo unde legiuitorul a vrut să facă distincție în privința conținutului deciziei de sancționare, a specificat în mod expres acest lucru, ca în cazul prevăzut la art.74 lit.c din Codul muncii, pe când în cazul lit.d a aceluiași articol, rațiunea referirii la art.64 din Codul muncii are menirea doar de a nu mai repeta dispozițiile acestuia. De altfel, ar fi inechitabil ca un salariat care este declarat inapt medical sau care nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat să beneficieze de protecția legiuitorului, iar un salariat a cărui post a fost desființat, deci concedierea survine din motive care nu-i sunt imputabile, să nu poată beneficia de masurile active de protecție a salariaților. Mai mult decât atât, aceasta este interpretarea unitara a instanțelor judecătorești în această privință, existând numeroase decizii prin care s-a statuat aplicabilitatea dispozițiilor art.74 alin.l lit.d din Codul muncii în cazul concedierilor pentru motivul prevăzut de art.65 din Codul muncii. În acest sens, a amintit Decizia 347R/12.02.2008 a Curții de Apel București. Având în vedere lipsa mențiunii în decizia de concediere a posturilor vacante ce puteau fi oferite contestatorului, sau, cel puțin a mențiunii referitoare la imposibilitatea oferirii unui astfel de loc de muncă și, în acest sens a adresării către AJOFM pentru identificarea unei soluții pentru salariat, a solicitat admiterea excepției invocate și constatarea nulității absolute a dispoziției de desfacere a contractului de muncă.
Pe fondul cauzei, a solicitat contestatorul să se constate nelegalitatea și netemeinicia dispoziției de concediere raportat la următoarele:
Luând în considerare dispozițiile art.65 din Codul muncii, pentru ca o concediere pentru motivul desființării postului să fie una temeinică și legală, desființarea locului de muncă trebuie să fie una efectivă, având o cauza reală și serioasă. Cu alte cuvinte, motivele ce determină angajatorul să desființeze anumite posturi din structura societății trebuie să fie obiective, fără a avea legătură cu persoana salariatului, trebuie să fie precise, constituind veritabilul motiv al desființării postului, fără a disimula un alt temei și fără a reprezenta în fapt intenția angajatorului de a concedia o anumită persoană, trebuie să fie serioase - motivele ce determină desființarea postului să aibă un anumit nivel de importanță care să justifice decizia luată.
Din înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziției de concediere, respectiv adresele 523/6.02.2009 si 879/6.03.2009 prin care i s-au acordat preavizele de concediere, rezulta intenția angajatorului de a dispune încetarea raporturilor de muncă, neexistând un temei serios și legitim pentru desființarea postului pe care era angajat.
Astfel, preavizul acordat în data de 6.02.2008 prin adresa 523, menționează că raporturile de muncă urmau a înceta în baza art.61 lit.d din Codul muncii, respectiv "necorespundere profesionala", sesizată surprinzător, fără nici o analiza prealabilă, după mai bine de 3 ani de muncă.
După revenirea sa din concediu medical, prin adresa 879/6.03.2009, preavizul de concediere viza motivul "desființării postului", decizie luată fără nici o justificare legală și temeinică.
Toate aceste fapte nu fac altceva decât să evidențieze faptul că dispoziția de concediere a subsemnatului este una abuzivă, nelegală si netemeinică, motivul desființării postului neavând o cauza reala și serioasă, în fapt angajatorul neurmărind altceva decât să îl concedieze fără a avea însa un motiv ce-i poate fi imputat.
Cu privire la drepturile restante ale angajatorului, a motivat contestatorul, potrivit art. 154-157 și 161-166 Codul muncii, angajatorul are obligația plații salariilor către angajați, drepturile salariale neputând face obiectul unor renunțări. Angajatorul este restant în privința sa cu plata salariului pentru lunile ianuarie-martie 2009, nu a beneficiat de concediu de odihnă în perioada 2006-2009 și nici de indemnizația de concediu, conform legii.
Potrivit 139-145 din Codul muncii, dreptul la concediu de odihnă și la indemnizația de concediu reprezintă drepturi ce nu pot fi restrânse și nici nu pot face obiectul unor renunțări. Prin urmare, angajatorul are obligația asigurării zilelor de concediu de odihnă anuale și a plății indemnizației de concediu.
În privința daunelor morale solicitate, a solicitat să se aibă în vedere faptul că, începând cu data de 9.02.2009 și până la data de 27.03.2009, a traversat o perioada grea, poate cea mai grea din viața sa, cauzată de tratamentul inuman la care a fost supus. La data de 9.02.2009 i s-a comunicat un preaviz potrivit căruia era o persoană ce nu prezenta garanții profesionale și urma să fie dat afară ca urmare a unei necorespunderi profesionale. Suferința sa psihică a fost cu atât mai mare cu cât nu i s-a explicat în ce constau necorespunderile sale, ce sarcini din fișa postului nu și-a îndeplinit sau ce prejudicii a adus societății. Într-un asemenea context, preavizul primit a constituit pentru el un șoc psihologic ce i-a agravat o suferință fizică mai veche și care a determinat adresarea sa la medici și efectuarea unor tratamente. După expirarea perioadei de medical, s-a prezentat la societate când, în mod paradoxal, a primit o noua versiune de preaviz din care rezulta că i se desființează postul avut.
La toate acestea, se adaugă o lipsă de comunicare totală cu conducerea unității, care a refuzat să îi dea cea mai elementară motivație și, mai ales, a refuzat să îi garanteze o măsură socială la care era ținută prin lege (plata unui salariu la disponibilizare, un preaviz de 20 de zile lucrătoare).
Față de această situație, se consideră îndreptățit a solicita obligarea SC SRL și la plata unor daune morale în sumă de 10000 RON, având în vedere că a îndeplinit o funcție importantă în acea societate în perioada în care a fost angajat și, prin munca depusă și dăruirea de care a dat dovadă față de această societate, a transformat-o într-o societate profitabilă prin contractele avantajoase încheiate și prin livrările importante pe care le-a gestionat.
În cazul în care instanța va aprecia că dispoziția de încetare a contractului de muncă este una temeinică și legală, dispunând respingerea contestației, solicită obligarea paratei la plata drepturilor salariate restante, indemnizațiilor de concediu datorate și plata salariului compensator neacordat.
Intimata a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea contestatorului la plata sumei de 4207 lei reprezentând prejudiciul adus societății. Susține că a avut calitatea de director național de vânzări în cadrul societății, calitate în care a beneficiat de un autovehicul marca Toyota, un laptop și un telefon mobil. La încetarea contractului de muncă a înapoiat societății pe bază de proces verbal doar autoturismul și laptopul, apreciind că telefonul i-a fost dăruit. Toate bunurile au fost cumpărate de către intimată pentru a-i servi la îndeplinirea sarcinilor de serviciu și nu în interes personal, motiv pentru care solicită obligarea acestuia la plata contravalorii lui. Cererea de despăgubire este motivată și de daunele pricinuite prin distrugerea laptopului prin lovirea acestuia cu piciorul de către contestator ca reacție la aflarea deciziei de desfacere a contractului de muncă. De asemenea, în perioada derulării raporturilor de muncă a luat mai multe sume de bani din casieria societății cu titlu de cheltuieli necesare îndeplinirii funcției, sume pe care ulterior nu le-a mai justificat.
Cererea reconvențională a fost precizată la data de 9.06.2009(fila 142), prin restrângerea câtimii pretențiilor la suma de 2608 lei reprezentând prejudiciul adus societății, compus din 1187 lei sume ridicate de la casieria unității și nejustificate și 1421 lei contravaloarea unui telefon mobil.
Intimata a formulat și întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației.
Susține că desfacerea contractului de muncă este temeinică și legală, o măsură determinată de restrângerea activității societății la nivel național și local pe fondul crizei economice mondiale. Restrângerea activității a determinat și desființarea posturilor de director național de vânzări, director regional de vânzări I, și C, 8 posturi de muncitori. Ca urmare a restrângerii activității în zona și Transilvaniei s-a apreciat că postul contestatorului nu mai are rațiune, ca urmare a comprimării compartimentelor. Emiterea deciziei contestate s-a făcut cu respectarea art. 74 Codul muncii. Aceasta este motivată. Măsura restrângerii a fost dictată de situația economică a intimatei, preavizul a fost acordat în raport de art. 73 Codul muncii, iar invocarea art. 74 alin 2 Codul muncii, respectiv a duratei preavizului prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-20010, nu poate atrage sancțiunea nulității absolute a deciziei de concediere. Contestatorul a avut cunoștință de preavizul de 15 zile încă de la 6.02.2009. În ceea ce privește lipsa listei locurilor de muncă disponibile la nivelul unităților, argumentează amplu intimata faptul că, potrivit art. 64 Codul muncii, aceasta nu este obligatorie decât în situația prevăzută de art. 61 lit. C9, 61 lit. d, 56 lit. f, enumerarea legiuitorului fiind restrictivă. Pe fondul cauzei susține intimata că măsura concedierii a fost una obiectivă, determinată de reorganizarea activității societății. Drepturile corespunzătoare concediului de odihnă au fost achitate. Solicitarea privind bonurile de masă este neîntemeiată pentru că nu este prevăzut acest bonus în contractul individual de muncă, iar în ceea ce privește acordarea daunelor morale invocă decizia 40/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit căreia acestea sunt inadmsibile, ca și faptul că iî contractul individual de muncă nu s-a prevăzut acest tip de daune.
Prin sentința civilă nr. 1231/26.06.2009, Tribunalul Iașia dispus:
A admis în parte contestația formulată de contestatorul - în contradictoriu cu intimata
A anulat dispoziția de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1060/30.03.2009 emisă de intimată.
A dispus reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior concedierii.
A obligat intimata să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 30.03.2009 și până la reintegrarea efectivă.
A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 1.01.2009-30.03.2009, ca rămas fără obiect.
A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata indemnizațiilor de concediu aferente concediilor de odihnă neefectuate în perioada 2006-2009 și a daunelor morale in sumă de 10000 lei.
A respins cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă SC H în contradictoriu cu reclamantul pârât.
A obligat intimata să achite contestatorului suma de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că dispoziția de desfacere a contractului de muncă este nulă absolut.
Potrivit disp. art. 65 alin. 1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauza reală și serioasă.
Potrivit disp. art. 74 alin. 1 Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu următoarele elemente: motivele care determină concedierea; durata preavizului; criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64. Potrivit disp. art. 76 Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
În speță, contrar susținerilor contestatorului, decizia este motivată în acord cu exigențele legale, suficient pentru determinarea motivelor de fapt și a temeiului de drept ce a argumentat concedierea în raport de care contestatorul să-și formuleze apărări pertinente.
Intimata nu a respectat dispozițiile imperative ale art. 74 alin. 2 lit. d Codul muncii, respectiv nu a precizat în cuprinsul deciziei de concediere lista locurilor de muncă vacante în unitate și termenul în care salariații urmează sa opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64. Mai mult, instanța a constatat că intimata nu a făcut nici dovada faptului că i-ar fi propus contestatorului un loc de muncă vacant sau că, în lipsa unor astfel de locuri de muncă, ar fi solicitat sprijinul Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă în vederea redistribuirii salariatului. În același sens, și în art. 80 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 se menționează că în situația în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unității va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desființat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeași unitate. O atare procedură nu s-a urmat deși era aplicabilă și în ipoteza contestatorului.
Articolul 74 lit. d din Codul muncii instituie direct o condiție de formă, o condiție de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64 pentru a nu mai reitera conținutul acesteia, fiind evidentă intenția legiuitorului ca mențiunea privind lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Referitor la inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 74 alin. 1 coroborate cu art. 64 din Codul muncii, Tribunalul a reținut că și în situația concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. 1 Codul muncii, angajatorul are obligația propunerii altor locuri de muncă vacante (dacă are), în caz contrar de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă, întrucât relațiile de muncă se bazează pe principiul bunei-credinței și garantării dreptului la protecție împotriva șomajului, nefiind logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică și/sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă ori după caz, să se intervină la Agenția pentru ocuparea forței de muncă, iar pentru desființarea locului de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, să se procedeze la fel.
In același sens sunt și disp. art. 80 din Contractul colectiv de muncă la nivel național.
Reținerea acestui motiv de nulitate absolută a contestației face inutilă analiza fondului măsurii dispuse.
În consecință, instanța a constatat nulitatea deciziei nr. 293/31.12.2007 și, în temeiul disp. art. 78 Codul muncii, a obligat intimata să îl reintegreze pe contestator pe postul deținut anterior concedierii și să-i achite acestuia o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului de muncă și până la reintegrarea efectivă. Cererea privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei de 1.01.2009-30.03.2009 a fost respinsă ca rămasă fără obiect, pentru că s-a probat de către intimata-reclamantă și acceptat de către contestator că aceste drepturi au fost achitate. În fine, s-a probat cu actele contabile aflate la filele 51-67 plata drepturilor salariale aferente concediului de odihnă în perioada 2006-2009.
Cererea de acordarea a daunelor morale a fost respinsă, tribunalul precizând că cererea este admisibilă în considerarea modificării legislative aduse prin Legea 237/2007, ulterior Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 40/2007, însă apreciind că anularea dispoziției de desfacere a contractului de muncă în sine constituie prin ea însăși o compensare a prejudiciului moral neîndoielnic a fi fost suportat.
Cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată, a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că, potrivit disp. art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. Astfel, din analiza acestor prevederi legale rezultă că, pentru a exista răspundere patrimonială, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba; fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția salariatului.
De asemenea, potrivit disp. art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Or, în speță, s-a reținut de către instanță că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de dispozițiile legale sus-menționate.
acestor sume pretinse a nu fi fost decontate către contestator nu este probată. Martora a declarat (fila 144) că predarea sumelor de bani se făcea prin foi de vărsământ sau prin facturi cu ordin de plată, așadar cu documente contabile care nu au fost depuse. Predarea telefonului mobil nu a fost probată, deși sarcina probei revine intimatei, aceasta nu a probat predarea unui telefon mobil, contestatorul recunoscând doar primirea unei cartele.
În temeiul art. 274 Cod proc.civ. intimata a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, contestatorul arată că în mod neîntemeiat instanța de fond a respins cererea sa privind acordarea daunelor morale, deși a arătat și dovedit că abuzurile angajatorului în emiterea deciziei de concediere i-au adus grave prejudicii morale și i-au agravat starea generală de sănătate.
A mai arătat că dispozițiile art.269 alin.1 din Codul muncii obligă angajatorul să-l despăgubească pe salariat atât pentru prejudiciul material, cât și pentru prejudiciul moral produs din culpa societății.
Ori, greșit a reținut prima instanță că prin anularea deciziei de concediere i-a fost reparat și prejudiciul moral, când, în fapt, în acest mod i-a fost reparat doar prejudiciul material prin plata drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care a fost lipsit.
Ca atare, solicită admiterea recursului și acordarea daunelor morale solicitate.
În drept, motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art.304 ind.1 Cod proc.civ.
În motivarea recursului său, SC SRL H arată că în mod nelegal instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art.74 alin.1 lit.d din Codul muncii, invocând argumente de logică, deși prioritar ar trebui să fie textul legii, iar acolo unde textul legii este clar, nu poate fi interpretat.
Astfel, consideră că art.74 alin.1 lit.d din Codul muncii nu prevede obligativitatea oferirii către salariat a unui loc de muncă vacant în situația concedierii pe temeiul art.65 din Codul muncii, ci face trimitere expresă la art.64 din Codul muncii, acesta din urmă fiind cel care reglementează condițiile și cazurile când se impune oferirea unui loc de muncă vacant.
Ori, având în vedere că art.64 din Codul muncii prevede imperativ doar 3 cazuri în care angajatorul este obligat să ofere locuri de muncă vacante - printre care nu se regăsește și situația concedierii în condițiile art.65 din Codul muncii - consideră recurenta că orice altă extindere a textului la alte situații decât cele enumerate este nelegală, având în vedere principiulubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus.
În ceea ce privește trimiterea instanței de fond la art.80 din pe anii 2007-2010, consideră recurenta că este greșită, deoarece textul se referă la situația concedierilor colective, ori, în cauză, nu a avut loc o concediere colectivă.
Mai susține recurenta că în mod greșit a fost respinsă cererea reconvențională, în condițiile în care, la dosarul de fond a depus o foaie de vărsământ de la Bank, datată 10.11.2008, prin care a făcut dovada că a avansat contestatorului suma de 1200 lei, pe care acesta nu a justificat-o niciodată.
În al treilea rând, susține recurenta, cuantumul cheltuielilor de judecată, respectiv 4000 lei onorariu de avocat, este nejustificat de mare raportat la lucrările dosarului, solicitând reducerea acestora.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și respingerea contestației.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 și 304 ind.1 Cod proc.civ.
Prin întâmpinările formulate, ambele părți au solicitat respingerea recursului părții adverse.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de SC SRL H este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conținutul deciziei de concediere, ca act unilateral de voință prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de muncă, este reglementat în Codul muncii în texte diferite, situate în secțiuni și chiar capitole și titluri diferite. Aceste texte sunt complementare, corelându-se și completându-se reciproc, în funcție de cazul concret de încetare a contractului individual de muncă.
Prin Dispoziția de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1060/30.03.2009 emisă de recurentă, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al intimatei pentru motive care nu țin de persoana salariatului, în condițiile art. 65 Codul muncii. Instanța de fond a constatat nulitatea acestei decizii, reținând că recurenta nu respectat dispozițiile imperative ale art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii, în sensul că nu precizat în cuprinsul deciziei de concediere lista locurilor de muncă vacante în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.
Or, chiar în art. 74 alin. 1 se face trimitere la art. 64 din cod, care are în vedere cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c și d, precum și în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit.
Așadar, doar în cazul concedierii pentru motive care țin de persoana salariatului, respectiv inaptitudine fizică și /sau psihică și necorespundere profesională, și în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, neprecizarea în cuprinsul deciziei a listei locurilor de muncă vacante în unitate și a termenului în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant atrage nulitatea absolută a acesteia, potrivit art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii.
Dispozițiile art. 80 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, reținute de asemenea de prima instanță, nu sunt incidente sub aspectul examinat, al nulității absolute a deciziei de concediere pentru lipsa unui element obligatoriu. În plus, textul se referă la situația concedierilor colective, nu și a celor individuale, ca cea în speță.
Față de considerentele expuse, constatând că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii și a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, avându-se în vedere și dispozițiile art. 312 alin 2 și 5 Cod proc. civilă și dispozițiile art. 81 din Legea nr. 168/1999 cu referire la Decizia în interesul legii nr. XXI din 12 iunie 2006 pronunțată de, se va admite recursul, se va casa în parte sentința și se va respinge excepția nulității deciziei, cauza urmând să fie trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu ocazia rejudecării, se va aprecia și asupra cheltuielilor de judecată, în raport de soluția ce urmează a se pronunța în cauză de către prima instanță.
Pentru a se asigura o judecată unitară, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.3 Cod proc.civ. se va admite și recursul contestatorului cu privire la capătul de cerere privind daunele morale, acesta urmând a fi rejudecat împreună cu contestația împotriva dispoziției de concediere, de soluționarea căreia depinde în mod direct.
Cât privește motivul de recurs al intimatei-reclamante SC SRL H privind cererea reconvențională, Curtea constată că este neîntemeiat. Prima instanță a respins în mod corect cererea reconvențională, reținând că, potrivit disp. art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
sumelor pretinse a nu fi fost decontate către contestator nu este probată. Martora a declarat că predarea sumelor de bani se făcea prin foi de vărsământ sau prin facturi cu ordin de plată, așadar cu documente contabile.
La dosarul de fond s-a depus o foaie de vărsământ de la Bank, datată 10.11.2008, prin care a făcut dovada că a avansat contestatorului suma de 1200 lei, fără însă a rezulta cu ce titlu. Ori, cererea reconvențională a fost precizată la data de 9.06.2009, prin restrângerea câtimii pretențiilor la suma de 2608 lei reprezentând prejudiciul adus societății, compus din 1187 lei sume ridicate de la casieria unității și nejustificate și 1421 lei contravaloarea unui telefon mobil. Predarea telefonului mobil nu a fost probată, deși sarcina probei revenea unității, contestatorul recunoscând doar primirea unei cartele.
Or, în speță, societatea nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor cumulative cerute de dispozițiile art.270 alin.1 din Codul muncii, și anume: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba; fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția salariatului.
Ca atare, se va menține dispoziția primei instanțe referitoare la cererea reconvențională.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursurile declarate de SC SRL H și reclamantul împotriva sentinței civile nr. 1231/26.06.2009 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o casează în parte, în sensul că:
Respinge excepția nulității absolute a dispoziției nr. 1060 din 30.03.2009.
Dispune trimiterea spre rejudecare a contestației în ceea ce privește dispoziția nr. 1060 din 30.03.2009 de desfacere a contractului de muncă, reintegrarea în muncă, despăgubirea egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data încetării contractului de muncă, precum și în ceea ce privește daunele morale și cheltuielile de judecată.
Menține dispozițiile sentinței recurate referitoare la respingerea cererilor privind plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.01.2009-30.03.2009, a indemnizațiilor de concediu pentru anii 2006-2009 și a cererii reconvenționale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - -
Grefier,
Red./Tehnored.
09.11.2009 - 02 ex.
Tribunalul Iași -
Președinte:Carmen BancuJudecători:Carmen Bancu, Cristina Mănăstireanu, Nelida Cristina
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 1424/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 4092/2009. Curtea... → |
|---|
