Contestație decizie de concediere. Decizia 1159/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR.1159
Ședința publică de la 27 Octombrie 2009
PREȘEDINTE: Benone Fuică
JUDECĂTOR 2: Mihaela Neagu
JUDECĂTOR 3: Alina Savin
Grefier - -
-.-.-.-.
Pentru astăzi fiind amânată soluționarea recursului declarat de contestatorul, împotriva sentinței civile nr.988/11.06.2009 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata SC SRL G, având ca obiect contestație decizie de concediere.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 22.10.2009 care s-au consemnat în încheierea din aceeași zi, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat soluționarea cauzei la data de 2.10.2009.
CURTEA:
Cererea de chemare în judecată
La data de 16.03.2009 contestatorul a chemat în judecată pe intimata SC SRL și a contestat decizia nr.30/16.02.2009, decizie prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă conf.ar.65(1) muncii începând cu data de 2.03.2009. A solicitat anularea deciziei, reintegrarea în postul avut anterior emiterii deciziei și plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit în condiții normale de continuitate dacă nu s-ar fi emis acest grav abuz. A mai solicitat contestatorul înscrierea mențiunilor corespunzătoare vechimii în muncă și pentru perioada în discuție.
A invocat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr.30/16.02.209, întrucât intimata nu a respectat disp.art.73 și 74 din Codul muncii, coroborate cu disp.art.74 alin 2 din N pe anii 2007-2010 referitoare la dreptul la preaviz. Astfel, în conținutul deciziei este menționată greșit durata termenului de preaviz.
Durata acestuia trebuia să fie de 20 zile conform pe anii 2007-2010 și nu de 15 zile. Ori nici termenul de 15 zile nu a fost respectat.
La data de 19.02.2009 i-a fost comunicată decizia iar până la data încetării contractului, 12.03.2009 nu au trecut decât 11 zile calendaristice.
Pe fondul cauzei, consideră că măsura luată de angajator este nelegală. Desființarea postului nu este reală, intimata făcând angajări de personal chiar în perioada anterioară concedierii.
Nu au fost respectate criteriile minimale prevăzute de art. 81 din 2007-2010, ceea ce face ca selecția angajatului să fie una, discuționară, discriminatorie.
Nu i-a fost achitată nici compensația cuvenită la momentul concedierii prev.de art. 78 din 2007-2010.
Invocarea crizei economice nu este suficientă pentru ca angajatul să nu-și respecte obligațiile contractuale.
A depus la dosar decizia nr.30/16.02.2009 emisă de intimată, adresa nr.28/13.02.2009.
În drept și-a întemeiat cererea pe disp.art.268,281 Codul muncii, art. 70 și următ. din Legea nr.168/1999.
Întâmpinarea-poziția pârâtei
Intimata SC SRL prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea contestației ca nefondată.
A invocat nulitatea cererii de chemare în judecată întrucât aceasta nu poartă semnătura contestatorului.
A arătat că decizia de concediere nu este lovită de nulitate absolută.
Contestatorul a fost înștiințat la data de 13.02.2009 cu privire la desființarea postului, termenul de preaviz curgând de la această dată.
Consideră că dispozițiile pe anii 2007-2010 nu-și găsesc aplicarea în cauză, raporturile de muncă fiind reglementate în cauză de contractul individual de muncă și dispozițiile Codului Muncii.
Astfel, termenul legal de preaviz în cazul contestatorului este de 15 zile lucrătoare, potrivit dispozițiilor art.73 alin 1 din Codul muncii.
Nici salariul compensatoriu prevăzut de art. 78 alin 1 din nu este aplicabil în cauzăm întrucât se aplică art. 67 din Codul muncii.
Pe de altă parte această prevedere este doar o posibilitatea și nu o normă imperativă, intimata nedispunând de resurse financiare pentru acordarea compensației.
Desființarea postului a fost efectivă, a avut o cauză reală și serioasă și de la data emiterii hotărârii nr.12/2009 și până în prezent nici o altă persoană nu a fost angajată.
A depus la dosar actele ce au stat la baza emiterii deciziei de concediere,contractul individual de muncă, balanța de venituri și cheltuieli pe lunile februarie, martie, statele de plată și declarațiile CAS pe lunile februarie, martie, aprilie 2009.
Sentința civilă nr.988/11.06.2009 a Tribunalului Galați
Tribunalul Galați prin sentința civilă nr.988/2009 a respins excepția nulității absolute a deciziei, a respins contestația formulată ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că:
Nu se pune problema unei selecții a salariaților după desființarea postului, ci direct, vizează posturile salariaților ce vor fi concediați.
Condiția de legalitate impusă este ca desființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală li serioasă(art.65 alin 2 din Codul muncii )
Desființarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din structura angajatorului, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv și este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
Din probatoriul dosarului instanța a reținut că intimata a făcut dovada că desființarea locului de muncă ocupat de contestator are o cauză reală și serioasă și este efectivă.
Astfel, din actele contabile depuse la dosar rezultă că intimata a înregistrat pierderi semnificative, cheltuielile acesteia fiind mult mai mari decât veniturile încasate, situație financiară existentă și la momentul pronunțării hotărârii.
În aceste condiții, conducerea intimatei, după analizarea pierderilor suferite și a activității desfășurate a hotărât reducerea cheltuielilor prin desființarea unor posturi, printre care și cel ocupat de contestator. Prin hotărârea nr.12/7.01.2009 s-a aprobat noua organigramă, ce cuprinde doar trei posturi de reporter din totalul celor existente anterior.
Nu este întemeiată excepția nulității absolute a deciziei de concediere.
Este adevărat că dispozițiile art.76 din Codul muncii sancționează cu nulitatea absolută concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege. Printre elementele ce trebuie să le cuprindă decizia de concediere este enumerată și durata preavizului.
Decizia contestată în prezenta cauză menționează existenta termenului de preaviz de 15 zile lucrătoare, termen ce urma să curgă de la comunicarea acesteia contestatorului. Chiar dacă desființarea postului a fost adusă la cunoștință contestatorului la data de 13.02.2009 termenul de preaviz curge doar de la momentul comunicării deciziei și care a avut loc la data de 19.02.2009 potrivit susținerilor contestatorului, neînlăturate de către intimată. acestuia urma să aibă loc la data de 12.03.2009, după încetarea contractului individual de muncă.
Din analiza textului de lege mai sus menționat rezultă că legiuitorul a vrut să sancționeze, în mod expres, cu nulitatea absolută neindicarea în decizia de concediere a unui element de conținut.
Termenul de preaviz este prevăzut în conținutul deciziei astfel că excepția nu este întemeiată.
Nu au fost reținute susținerile contestatorului referitoare la aplicarea termenului de preaviz de 20 de zile prevăzut de art.74 alin 2 din pe anii 2007-2010.
La încheierea contractului individual de muncă s-a stabilit acordarea unui termen de preaviz de 15 zile lucrătoare în conformitate cu prevederile Legii nr.53/2003, potrivit pct. 2 lit. b și care a avut la bază condițiile specifice de muncă.
Întrucât clauzele contractului individual de muncă au la bază acordul de voință al ambelor părți, ele sunt obligatorii pentru acestea și trebuie respectate ca atare.
Nici solicitarea privind acordarea unui salariu compensatoriu prevăzut de pe anii 2007-2010 nu a fost reținută.
Salariații concediați ca urmare a desființării locului de muncă pot beneficia de compensații în condițiile legii și ale contractului colectiv de muncă aplicabil(art.67 din Codul muncii ), dar legea reglementează modul de acordare a compensațiilor numai pentru concediile colective. Nici un act normativ nu reglementează acordarea de compensații în cazul concedierii individuale pentru desființarea locului de muncă.
De aceea, strict legal, compensația s-a putut acorda în situația concedierii individuale doar conform art.64 alin 5 coroborat cu art. 61 lit. c din Codul muncii (concediere pentru motive medicale).
Contractul colectiv de muncă unic la nivel național a suplinit această lacună, de acordare a unei compensații la încetarea contractului individual de muncă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului(art.78).
Ele și-ar fi găsit aplicarea în condițiile în care cele două părți, angajatorul și angajatul ar fi convenit asupra acestui aspect. Însă în cazul de față, aceste prevederi nu au fost preluate nici în contractul individual de muncă.
Recursul declarat de contestator-motive
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul criticând soluția instanței de fond pentru următoarele considerente:
-decizia este lovită de nulitate absolută pentru că nu acordă termenul de preaviz prevăzut de.
- nu a beneficiat nici de drepturile prevăzute de art. 74 (3) din 2007-2010, ceea ce i-a cauzat grave vătămări, întrucât în perioada respectivă ar fi putut să-și caute un alt loc de muncă, fără a-i fi afectate drepturile de natură salarială.
Mai mult decât atât, în conf. cu disp. art. 78 (1) din 2007-2010 societatea intimată avea obligația ca, la momentul încetării din motive ce nu țin de persoana salariatului (așa cu s-a invocat prin intermediul deciziei atacate), să-i acorde o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi, compensație despre care societatea intimată nici măcar nu a făcut vorbire la acel moment.
În conf. cu disp. art. 65 (2) din Codul muncii, "desființarea postului trebuie sa fie efectivă și să aibă o cauză reală si serioasă", condiții pe care societatea intimată nu le poate proba, atâta timp cât a făcut angajări chiar în perioada în care susține ca s-ar fi reorganizat activitatea și s-ar fi revizuit organigrama
societății, prin desființarea de posturi.
Societatea intimată, la emiterea deciziei atacate, nu a respectat nici criteriile minimale prevăzute de art. 81 din 2007-2010, pe care orice angajator este obligat a le respecta și a se avea în vedere în momentul în care își restructurează activitatea și desființează posturi/locuri de muncă. Nerespectarea acestor criterii minimale, obiective, face ca selecția angajatorului să fie una discreționară, discriminatorie și abuzivă la adresa salariaților selectați pentru concediere. Nu a fosț supus niciunei evaluări, alături de/împreună cu alți colegi ai săi, încadrați tot pe funcția de reporter.
Referitor la susținerile instanței de fond cum că dispozițiile 2007- 2010 nu ar fi aplicabile în prezenta cauză, deoarece acestea nu au fost indicate în mod expres în, a invederat instanței de recurs faptul că sunt false și trebuie respinse ca atare, întrucât, este mai mult decât evident că nu se cunoaște regimul juridic al contractelor colective de muncă, aș cum acesta este reglementat atât de Codul muncii cât și de Legea nr.130/1996, republicată, privind contractul colectiv de muncă.
Așadar, din analizarea textelor de lege, reiese că prevederile 2007-2010 sunt minime si obligatorii pentru toți salariații din economia națională (indiferent dacă părțile au prevăzut sau nu acest lucru în ), de la care ar fi trebuit să pornească și negocierea CCM al unității intimate, iar al său nu putea conține drepturi inferioare acestuia din urmă. Insă, cum acesta nu exista la momentul actual, societatea intimată era obligată să se raporteze la. 2007-2010.
Considerentele deciziei instanței de recurs
Examinând sentința recurată instanța de recurs reține următoarele:
Se va soluționa cu prioritate excepția nulității deciziei emisă de intimată pentru nerespectarea termenului de 20 de zile de preaviz, prevăzut în pentru anii 2007-2010, excepție invederată de contestator atât în fața instanței de fond prin cererea de chemare în judecată, cât și în fața instanței de recurs, ea constituind principalul motiv de recurs.
Apreciem ca fiind fondată această excepție având în vedere dispozițiile art.74(2) din " în cazurile în care unitatea este obligată, potrivit legii, să acorde un preaviz la desfacerea contractului de muncă, durata preavizului va fi de 20 de zile lucrătoare".
Conform cap.II art.9 Legea privind contractul colectiv de muncă nr.130/1996 prevederile CCM produc efecte pentru toți salariații din unitate, iar conf.art.11 clauzele contractelor colective de muncă la nivel național produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din țară.
Un principiu esențial ce guvernează legislația muncii conf.art.8 (2) din Legea 130/1996 constă în aceea că contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. De asemenea, contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
Prin urmare, nu împărtășim opinia instanței de fond, conform căreia prin voința lor părțile au derogat prin încheierea contractului individual de muncă de la clauzele, deoarece prevederile acestui contract au caracter obligatoriu și minimal atât pentru angajat cât și pentru angajator la încheierea contractului individual de muncă.
Prin urmare, întotdeauna prevederile Codului Muncii trebuie corelate întotdeauna cu prevederile contractului colectiv de muncă la nivel național și a celorlalte contracte colective de muncă încheiate aplicabile salariaților.Nu se poate deroga de la prevederile, iar în cauza de față sancțiunea nerespectării termenului de preaviz de 20 de zile este nulitatea absolută conf.art.74 lit.b muncii.
Față de reținerea acestei teorii ca fiind aplicabilă cauzei, nulitatea deciziei fiind operantă, apare ca inutilă analiza tuturor celorlalte critici aduse de recurență prin cererea de recurs și de aceea ele nu vor fi analizate prin prezenta decizie de recurs.
Făcând aplicabilitatea art.74 muncii și art.78 muncii urmează a se admite recursul declarat de contestatorul conform art.312 pr.civ. a se anula decizia nr.30/16.02.2009.
Urmează a se dispune reintegrarea contestatorului în funcția avută anterior emiterii deciziei și va fi obligată intimata la plata tuturor drepturilor salariale cuvenite, conform art.78 muncii.
Urmează a fi obligată intimata la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de contestatorul, împotriva sentinței civile nr.988/11.06.2009 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.
Modifică în tot sentința civilă nr.988/2009 a Tribunalului Galați și, în rejudecare:
Constată nulitatea absolută a Deciziei nr.30/2009 emisă de intimată.
Dispune reintegrarea contestatorului în funcția avută anterior emiterii deciziei și obligă intimata la plata tuturor drepturilor salariale cuvenite, conform art.78 muncii.
Obligă intimata la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECATOR JUDECATOR
- - -
Grefier
-
Red./25.11.2009
Dact./4 ex/2.12.2009
FOND: -
Asis.jud.-
Președinte:Benone FuicăJudecători:Benone Fuică, Mihaela Neagu, Alina Savin
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 1504/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 2402/2008. Curtea... → |
|---|
