Contestație decizie de concediere. Decizia 1181/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA COD OPERATOR 2928
SECȚIA CONFLICTE de muncă
și Asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1181
Ședința publică din 20 august 2009
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Dumitru
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 846 din 26.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată - Asigurări SA
La apelul nominal se prezintă reclamantul recurent, personal și asistat de avocat, lipsă fiind pârâta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care nemaifiind alte probe de administrat instanța acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre judecare la ribunalul Arad.
CURTEA,
Prin acțiunea înregistrată la data de 08 mai 2009 pe rolul Tribunalului Arad, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta - Asigurări SA B, solicitând anularea deciziei de concediere nr. 2630/16.04.2009, reintegrarea în postul deținut anterior desfacerii contractului de muncă și plata unor despăgubiri egale cu venitul de care a fost lipsit pe toată durata până la reîncadrarea efectivă; obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 100.000 lei, aferente prejudiciului moral creat.
Prin sentința civilă nr. 846 din 26.05.2009, Tribunalul Arada admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București.
Pentru a pronunța aceasta soluție, Tribunalul Arada reținut următoarele:
În materia conflictelor de muncă, competența teritorială a instanței este una exclusivă (excepțională) reglementată prin dispoziții imperative și derogatorii de la dreptul comun, cu alte cuvinte necompetența invocată de pârâtă este una de ordine publică potrivit dispozițiilor art. 159 pct. 3) Cod procedură civilă.
Sub acest aspect, art. 284 alin. 2) din Codul muncii statuează că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. 1), vizând așadar conflictele de muncă, se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul, în vreme ce Legea nr. 168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, stabilește, într-un mod expres și lipsit de echivoc, la art. 72, că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
Este dincolo de orice dubiu că în materia dreptului muncii, legea generală este Codul muncii, iar legea specială este Legea nr. 168/1999, or câtă vreme în chiar art. 249 legii generale legiuitorul a prevăzut că procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială și este de știut că legea specială, de strictă interpretare, se aplică cu prioritate față de legea generală, avându-se în vedere și regulile care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, consacrate deja atât doctrinar cât și jurisprudențial, singura concluzie judicioasă care se impune este aceea că, în speță, cu referire la problema suspusă dezbaterii, are prioritate dispoziția din legea specială.
Pe aceeași linie de idei, nu prezintă relevanță împrejurarea că legea specială este mai veche, iar cea generală mai nouă, întrucât aceasta din urmă nu mai poate modifica ori abroga pe cea dintâi în absența unei prevederi neechivoce, care presupune, sub aspectul tehnicii legislative, și în lipsa unei enumerări a dispozițiilor legale abrogate, cel puțin o sintagmă precum "chiar dacă prin lege specială se prevede altfel", dar în nici un caz una cu înalt grad de generalitate precum cea de la art. 298 alin.2) pct.10) din Codul muncii unde se arată că pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte dispoziții contrare.
Aceasta din urmă reprezintă indeniabil o abrogare generică - indirectă care, cu caracter excepțional, a fost prevăzută în Decretul nr.16/1976, cu privire la metodologia de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative, dar care nu mai este permisă după apariția Legii nr. 24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, act normativ ce stipulează imperativ obligativitatea de a determina expres, actele normative care se abrogă așa încât prevederea mai sus menționată nu poate înlătura de la aplicare normele de competență reglementate la art. 72 din Legea nr. 168/1999,; altfel spus, modalitatea respectivă de abrogare nu poate produce efecte juridice și nu mai există în sistemul nostru de drept de vreme ce însuși textul și actul normativ care o reglementau au fost abrogate expres prin legea amintită.
Că este așa, o demonstrează și faptul că, deși prin Legea nr. 261/2007 s-au adus modificări și completări Legii nr. 168/1999, acestea nu vizează și prevederile art. 72 în discuție, or nu există nici o rațiune pentru care acesta să fi fost păstrat în aceeași formă dacă legiuitorul ar fi considerat că trebuie înlăturat de la aplicare.
În altă ordine de idei, trebuie remarcat că în jurisprudență s-a mai pus în discuție această problemă juridică. Hotărârile instanței supreme au fost de soluționare a litigiilor de către tribunalele de la domiciliul reclamantului, dând satisfacție art. 284 alin. 2 din Codul muncii.
Analizând deciziile de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se observă că nu au fost luate în considerare nici dispozițiile art. 63 din Legea nr.24/2000 și nici tradiționala distincție între legea generală și legea specială, unanim acceptată: norma specială are prioritate față de cea generală, chiar dacă ultima este posterioară celei speciale, conform perenelor principii:legi speciali per generalem non derogatur; generalia specialibus non derogant; in toto iure generi per speciem derogatur.
Este așadar, necesară o nouă evaluare a conflictului intertemporal dintre art. 284 alin. 2 Codul muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, fie și numai pentru majore exigențe de unificare a practicii judiciare.
Mai este de precizat și faptul că prin decizia nr. 254 din 24.02.2009 a Curții Constituționale a României s-a statuat, firesc și lipsit de orice echivoc, că modul de aplicare în timp a dispozițiilor Codului muncii și Legii nr. 168/1999, în materia competenței teritoriale exclusive a instanțelor judecătorești, precum și stabilirea raportului dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii, sunt aspecte ce țin de aplicarea legii, ce revine instanței de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului Arad, întrucât legea 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă a fost modificată implicit cu privire la competența teritorială prin adoptarea Codului muncii, respectiv Legea 53/2003.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 ind. 1 din Codul d e procedură civilă.
Legal citată, intimata - Asigurări SA, a lăsat la aprecierea instanței soluționarea cauzei, solicitând ca să nu fie obligată la cheltuieli de judecată deoarece nu este în culpă procesuală.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurent Curtea, constată recursul întemeiat pentru următoarele motive:
În materia conflictelor de muncă, competența teritorială a instanței este una exclusivă reglementată prin dispoziții imperative și derogatorii de la dreptul comun.
Sub acest aspect, art. 284 alin. 2) din Codul muncii statuează că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. 1, vizând așadar conflictele de muncă, se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul, în vreme ce Legea nr. 168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, stabilește, într-un mod expres și lipsit de echivoc, la art. 72, că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
Prin art. 298 alin. 2 din legea 53/2003, s-a stabilit că la data intrării în vigoare a acestei legi, se abrogă orice alte dispoziții contrare, deci implicit s-a abrogat si art. 72 din legea 168/1999, astfel încât în prezent singura normă care reglementează competența în materia soluționării litigiilor de muncă este art. 284 din legea 53/2003.
Având în vedere cele expuse, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 din Codul d e procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre soluționare Tribunalului Arad.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 846 din 26.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Casează sentința recurată și trimite caza spre soluționare la ribunalul Arad.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.08.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red../ 10.09.2009
Tehnored. /2 ex/ 10.09.2009
Prima instanță: Tribunalul Arad
Jud., jud.
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Vasilica Sandovici, Dumitru
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 130/2010. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 110/2008. Curtea de... → |
|---|
