Contestație decizie de concediere. Decizia 1299/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
Secția litigii de muncă
și asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1299
Ședința publică din data de 9 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Carmen Pârvulescu Dr. - -
GREFIER: - -
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de către pârâta-recurentă SC & Antin SRL împotriva sentinței civile nr. 1031/23.06.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat, având ca obiect contestație decizie pensionare.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 7 octombrie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, pronunțarea fiind amânată la data de 9 octombrie 2009.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele.
Prin sentința civilă nr. 1031/23.06.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada admis acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtei SC & Antin SRL, a anulat decizia de concediere nr. 1/30.03.2009, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul de strungar și a obligat pârâta la plata drepturilor salariale de la data de 30.03.2009 până la data reintegrării, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost angajatul pârâtei, în funcția de strungar, cu începe din anul 2002 și până la 30.04.2009, când i-a încetat contractul individual de muncă, prin decizia nr. 1/30.03.2009, emisă de către angajator în baza art. 65 alin.1 Codul Muncii. Această decizie nu a fost comunicată în original sau copie și nu a fost adusă la cunoștința angajatului.
Prima instanță a apreciat că decizia nr. 1/30.03.2009 nu întrunește condițiile legale, prevăzute în mod expres de art. 74 alin.1 Codul Muncii, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art. 76, concedierea reclamantului este lovită de nulitate absolută. În speță, decizia se întemeiază doar pe o hotărâre fără număr din 30.03.2009, fără a se preciza care sunt motivele care au dus la această hotărâre sau care au fost criteriile în baza căruia a fost restructurat postul ocupat de reclamant.
Totodată, decizia de concediere nu cuprinde și nu face referire la lista locurilor de muncă disponibile. Faptul că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului s-a făcut pentru motive ce nu țin de persoana acestuia sau faptul că angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, nu îl exonerează pe acesta din urmă de obligația de a respecta procedura instituită de prevederile art.64 Codul Muncii.
Decizia de concediere trebuie motivată pentru a se înțelege împrejurarea care a determinat unitatea să recurgă la măsura desfacerii contractului de muncă. Mențiunile de la lit. c și d ale aceluiași articol sunt menite să-i protezeje pe cei concediați și să garanteze că angajatorul și-a respectat obligațiile legale asumate anterior concedierii.
În baza probatoriului administrat și a prevederilor art. 74 alin. 1 și art. 76 coroborate cu art. 78 Codul Muncii, instanța de fond a constatat că acțiunea reclamantului este întemeiată.
Văzând prevederile art. 274 Cod procedură civilă, prima instanță obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat, în termen legal, recurs împotriva sentinței civile nr. 1031/23.06.2009 a Tribunalului Arad, solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
În motivarea cererii de recurs se arată că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, se susține că instanța de fond a reținut în mod eronat că decizia nr. 1/30.03.2009 nu a fost adusă la cunoștința reclamantului, atâta timp cât din confirmarea de primire din data de 15.05.2009 rezultă contrariul.
Din acțiunea formulată nu rezultă că reclamantul ar fi invocat excepția nulității absolute a deciziei de concediere, ci doar că el a manifestat rezerve cu privire la îndeplinirea condițiilor legale ce privesc concedierea, astfel încât instanța de fond a constatat din oficiu nulitatea absolută a deciziei de concediere, fără a pune excepția în discuția părților, cauza fiind soluționată la primul termen de judecată. Procedând în acest fel, tribunalul a încălcat prevederile art. 129 Cod procedură civilă și a produs pârâtei o vătămare, în sensul art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, ce nu poate fi înlăturată în recurs față de dispozițiile art. 305 Cod procedură civilă, fiind necesară casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
Recurenta susține că excepția nulității absolute a deciziei de concediere este neîntemeiat, întrucât art. 64 din Codul Muncii, la care face trimitere prima instanță, nu se aplică concedierii individuale, termenul de 30 de zile pentru contestarea deciziei în instanță este precizat, iar durata preavizului este inserată în decizie, preavizul fiind acordat prin adresa din 9.03.2009, necontestată de către reclamant. Pe de altă parte, decizia de concediere cuprinde motivele care au determinat unitatea să aplice măsura desfacerii contractului individual de muncă, în condițiile în care s-a menționat expres că există o hotărâre din 30.03.2009 și că s-au înregistrat pierderi de către societate din cauza lipsei de comenzi.
Prin urmare, decizia îndeplinește cerințele legale de formă, iar eventuala lipsă a unui element din conținutul ei nu poate atrage nulitatea absolută a deciziei, deoarece legislația în vigoare nu prevede întrunirea cumulativă a cerințelor art. 74 alin. 1 din Codul Muncii.
Cu privire la fondul cauzei, se arată că, în conformitate cu art. 287 alin. 1 din Codul Muncii, societatea a făcut dovada că desființarea locului de muncă al reclamantului are o cauză reală și serioasă, precum și că este efectivă, date fiind dificultățile economice, respectiv lipsa comenzilor de execuție cu impact direct în activitatea desfășurată de reclamant.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
Intimatul a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinare, se invocă excepția nulității recursului, în temeiul art. 302 alin. 1 lit. c Cod procedură civilă, pentru lipsa semnăturii de pe cererea de recurs.
Cu privire la excepția nulității absolute a deciziei de concediere, intimatul susține că nu sunt întrunite cerințele imperative ale art. 74 alin. 1 din Codul Muncii, deoarece decizia nu cuprinde: mențiunea că s-a desființat locul de muncă al reclamantului, durata preavizului, lista locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care angajatul putea opta pentru a ocupa un loc de muncă vacant, astfel încât decizia este lovită de nulitate absolută în condițiile art. 76 din Codul Muncii.
În speță, nu au fost încălcate prevederile art. 129 Cod procedură civilă și nu sunt incidente dispozițiile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă. Astfel, cauza nu a fost soluționată la primul termen de judecată, pârâta a depus întâmpinare și a fost legal citată. Pârâta nu a adus probe în dovedirea susținerilor sale, deși această obligație îi revenea în totalitate, conform art. 287 din Codul Muncii, și i s-a acordat un termen în acest sens.
În drept, se invocă dispozițiile art. 74 alin. 1, art. 76 și art. 287 din Codul Muncii și art. 115 Cod procedură civilă.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a înscrisurilor depuse la dosar și a dispozițiilor art. 304 pct. 5 coroborate cu cele ale art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin decizia nr. 1/30.03.2009, emisă de către pârâtă, s-a dispus, începând cu data de 30.03.2009, desfacerea contractelor de muncă ale salariaților și, în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, în conformitate cu Hotărârea fără număr din 30.03.2009, ca urmare a pierderilor înregistrate de societate din cauza lipsei de comenzi și având în vedere preavizul nr. 1/9.03.2009 și preavizul nr. 2/9.03.2009.
Această decizie a fost comunicată reclamantului la data de 13 mai 2009, potrivit confirmării de primire depusă la dosar de către pârâtă, la o dată ulterioară contestării ei de către reclamant și comunicării citației către pârâtă, astfel încât instanța de fond a reținut în mod corect că decizia nu a fost comunicată și adusă la cunoștința reclamantului anterior contestării ei în justiție.
Prin înscrisul intitulat "Hotărâre", fără dată și fără număr, administratorul SC & Antin SRL a hotărât, urmare a pierderilor înregistrate de societate din cauza lipsei de comenzi, desfacerea contractului individual de muncă, începând cu 30.03.2009, a salariaților și.
Conform art. 71 alin. 1 lit. a și b din Codul Muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea și durata preavizului.
sintagma "motivele care determină concedierea, legiuitorul s-a referit atât la motivele de fapt, cât și la motivele de drept". Aceste motive trebuie menționate expres în cuprinsul deciziei de concediere, nefiind posibilă completarea deciziei cu acte exterioare.
Mențiunea "ca urmare a pierderii înregistrate de societate din cauza lipsei de comenzi și având la bază preavizul nr. 1/9.03.2009 și preavizul nr. 2/9.03.2009, începând cu data de 30.03.2009 se desfac contractele de muncă" ale salariaților și nu reprezintă o motivare în fapt corespunzătoare cerinței art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, în temeiul căruia s-a dispus concedierea celor doi salariați. Din cuprinsul deciziei de concediere și al hotărârii fără număr din 30.03.2009 a administratorului societății pârâte nu rezultă că locul de muncă ocupat de reclamant a fost desființat, așa cum se prevede în art. 65 din Codul Muncii.
Pe de altă parte, decizia contestată nu cuprinde durata preavizului, iar trimiterea la preavizul nr. 1/9.03.2009 și preavizul nr. 2/9.03.2009 nu este de natură să substituie lipsa acestei mențiuni, deoarece nu indică durata preavizului, momentul de început al acestuia și persoana căreia i-a fost acordat.
Prin urmare, decizia de concediere a reclamantului a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art. 74 alin. 1 lit. a și b coroborate cu cele ale art. 65 alin. 1 și alin. 2 din Codul Muncii, astfel încât este lovită de nulitate absolută conform art. 76 și următoarele din Codul Muncii, întrucât nu cuprinde toate elementele obligatorii conform art. 74 din Codul Muncii, iar hotărârea recurată este temeinică și legală în ceea ce privește admiterea excepției nulității deciziei de concediere pentru considerentele de fapt și de drept menționate mai sus.
În speță, nu au fost încălcate prevederile art. 129 Cod procedură civilă, cum greșit susține recurenta, deoarece pricina nu a fost soluționată la primul termen de judecată, pârâta a fost legal citată și a depus întâmpinare, iar instanța a acordat pârâtei un termen pentru a face dovada scăderii activității unității în anul 2009 față de anul anterior și pentru a depune organigrama societății înainte și după data concedierii reclamantului, precum și întreaga documentație care a stat la baza emiterii deciziei de concediere. Pârâta nu s-a conformat acestei obligații, deși sarcina probei îi revenea conform art. 287 din Codul Muncii.
Excepția nulității absolute a deciziei de concediere pe motive de nelegalitate poate fi invocată atât prin cererea de chemare în judecată, cât și în fata instanței de recurs, astfel încât, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 105 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, deoarece pârâta a avut posibilitatea să-și exprime punctul de vedere cu privire la excepția nulității absolute a deciziei de concediere a reclamantului prin cererea de recurs, posibilitate pe care de altfel a valorificat-
Motivele de recurs privitoare la temeinicia deciziei de concediere prin raportare la prevederile art. 65 din Codul Muncii nu se impun a fi analizate, ca urmare a faptului că instanța de recurs a apreciat că excepția nulității absolute a deciziei de concediere a reclamantului este întemeiată.
Având în vedere considerentele expuse anterior și dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de către pârâta-recurentă SC & Antin SRL împotriva sentinței civile nr. 1031/23.06.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat ca neîntemeiat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga recurenta la plata către intimat a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către pârâta-recurentă SC & Antin SRL împotriva sentinței civile nr. 1031/23.06.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat.
Obligă recurenta la plata către intimat a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 9 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
GREFIER,
Red. /12.10.2009
Tehnored.: M/ 2 ex./12.10.2009
Prima instanță: și
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu
| ← Contestație decizie suspendare contract de muncă. Decizia... | Contestație decizie de pensionare. Decizia 471/2008. Curtea de... → |
|---|
