Contestație decizie de concediere. Decizia 1303/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr- (7788/2008)
DECIZIE CIVILĂ NR. 1303/
Ședința publică de la 03.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR: - -
GREFIER:
*****************************
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă AMENAJAREA DOMENIULUI P ȘI PRIVAT 4 -, împotriva sentinței civile nr.5351 din data de 11.07.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.35.667/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă G.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns intimata-reclamantă, prin avocat, cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.460/2007, lipsă fiind recurenta-pârâtă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Intimata-reclamantă, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică.
În ceea ce privește primul motiv de recurs, reprezentantul avocat al intimatei-reclamante arată că acesta nu se referă la vreunul dintre cazurile prevăzute de art.304 Cod procedură civilă și că este nemotivat.
Referindu-se la cel de-al doilea motiv de recurs, arată că nu se face vorbire despre felul în care s-ar fi schimbat natura litigiului.
Mai arată că instanța a fost sesizată cu o plângere împotriva unei decizii de concediere și precizează că fondul problemei a fost analizat de către prima instanță, pe parcursul celor opt pagini care cuprind motivarea.
Consideră că, în ceea ce privește legalitatea sentinței atacate, instanța de fond a respectat atât condițiile de formă, cât și condițiile de procedură legal obligatorii.
Solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă în recurs, potrivit chitanței fiscale nr.460/2009, pe care o depune la dosar.
După ce instanța a rămas în pronunțare, dar nu înainte de sfârșitul ședinței de judecată, se prezintă reprezentantul avocat al recurentei-pârâte AMENAJAREA DOMENIULUI P ȘI PRIVAT 4 -, care solicită amânarea pronunțării, pentru a formula concluzii scrise.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.5351 din data de 11.07.2008, pronunțată în dosarul nr.35667/3/LM/2007, Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis în parte acțiunea, completată, formulată de contestatoarea G, în contradictoriu cu intimata AMENAJAREA DOMENIULUI P ȘI PRIVAT 4 -
A admis contestația formulată împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr.713/10.09.2007, emisă de intimată.
A dispus reintegrarea contestatoarei pe postul și funcția avute anterior emiterii deciziei de concediere.
A obligat intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egală cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data concedierii și până la efectiva reintegrare.
A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata contravalorii sporului de vechime neluat în calcul la stabilirea contravalorii salariilor compensatorii acordate, ca neîntemeiat.
A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata contribuției de asigurări sociale reținute din salariile compensatorii acordate, ca neîntemeiat.
A respins, ca neîntemeiată, cererea privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele, în fapt și în drept:
La termenul de judecată din 14.02.2008, Tribunalul a soluționat cu prioritate, potrivit prevederilor art.137 alin.1 din Codul d e procedură civilă, excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al contestatoarei, față de natura termenului, de data comunicării și de prevederile art.104 din Codul d e procedură civilă, în sensul respingerii acesteia, cu motivarea reținută în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată (fila 59 dosar fond).
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Contestatoarea a fost angajată în cadrul societății intimate, începând cu data de 17.05.2007, ocupând postul de consilier juridic, în urma susținerii concursului pentru postul de șef juridic, în care, însă, nu a fost încadrată, întrucât s-a invocat, ulterior susținerii și promovării concursului, neîndeplinirea condiției de vechime în specialitate juridică pentru ocuparea acestui post.
În acest context, contestatoarea a fost nevoită să accepte postul de consilier juridic vacant, între părți fiind încheiat contractul individual de muncă nr.3136/17.05.2007, potrivit mențiunilor din carnetul de muncă al acesteia.
Prin decizia nr.713 din data de 10.09.2007 comunicată, contestatoarei i-a fost încetat contractul individual de muncă, în baza prevederilor art.65 - 67 din Codul muncii, invocându-se desființarea postului ocupat de salariată,"având în vedere procesul de restructurare al societății".
În cuprinsul deciziei nu se arată locul de muncă desființat, respectiv nu se arată despre care post din cadrul structurii organizatorice este vorba și nu se indică nici contractul individual de muncă, care încetează, al salariatei, contract individual de muncă ce nici măcar nu a fost depus de către intimată.
Decizia de concediere nr.713/10.09.2007, emisă de societatea intimată, concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, aceasta trebuie să fie, deopotrivă, legală și temeinică, iar analizarea cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
Tribunalul a avut în vedere, în ceea ce privește decizia de concediere emisă de intimată, dispozițiile art.64, art.74 și art.76 din Codul muncii,
Astfel, din cuprinsul dispoziției contestate nu se înțelege despre ce post afectat de restructurare este vorba și nici nu se precizează care contract individual de muncă încetează (contract identificat cu număr și dată, pentru a se putea identifica, măcar în acest mod, postul ocupat de salariatul disponibilizat), din acest punct de vedere deciziei lipsindu-i motivarea în fapt, întrucât, potrivit dispozițiilor art.65 din Codul muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului:"Concedierea pentru motive ce nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia."
Ori, simpla arătare a faptului că motivul concedierii îl reprezintă desființarea postului ocupat de către salariat, ca urmare a reducerii numărului de personal tehnic de execuție și a restructurării societății, fără, însă, a se arăta denumirea postului desființat și care, astfel, a fost exclus din organigrama de personal, în condițiile în care nu se oferă nici un alt criteriu pentru individualizarea acestui post și nici nu se precizează contractul de muncă a cărui încetare s-a dispus prin dispoziția contestată și, totodată, fără a se releva existența unor motive întemeiate, care au avut ca urmare necesitatea desființării acestui post, nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea (situația de fapt trebuind indicată în materialitatea ei - în ce constă ea - și nu sub forma unor generalități și afirmații vagi, context în care nu este clar că este vorba de chiar postul/locul de muncă al salariatului concediat), salariatul având dreptul de a cunoaște care sunt acele motive care justifică măsura desfacerii contractului său individual de muncă.
De asemenea, instanța de fond a mai avut în vedere și dispozițiile art.65 alin. 2 din Codul muncii.
Tot sub aspectul verificării condițiilor de formă, Tribunalul a constatat că decizia contestată nu cuprinde lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și nici termenul pe care salariata l-a avut la dispoziție pentru a opta pentru un loc de muncă vacant, în condițiile art.64 din Codul muncii.
Astfel, analizând decizia contestată prin prisma acestei cerințe obligatorii, de formă și de fond, prima instanță a reținut că, deși la art.3 al deciziei contestate se menționează faptul că"societatea nu dispune de locuri vacante conform pregătirii"salariatei, în realitate această mențiune este falsă, având un caracter fictiv și fiind contrazisă de înscrisurile depuse în cauză chiar de către intimată, înscrisuri din care rezultă scoaterea concomitentă la concurs a unui post vacant de Juridic Legalitate Acte, la data de 25.07.2007 - data anunțului de organizare a concursului -, în intervalul de timp scurs între data actului decizional al desființării unor posturi de consilier juridic, respectiv Hotărârea Consiliului de Administrație nr.26/28.06.2007 și data concedierii salariatei, ceea ce dovedește că în cadrul intimatei exista, ulterior deciziei desființării postului, un loc de muncă vacant, corespunzător specializării pe care o deținea și salariata concediată.
Prin urmare, s-a avut în vedere că art.74 lit. d din Codul muncii instituie, direct, o condiție de formă și, indirect, o condiție de fond extrinsecă, pozitivă, fiind o normă de trimitere la art.64, numai pentru a nu mai reitera conținutul acestuia.
Aceeași interpretare se impune și prin completarea acestor prevederi cu prevederile art. 80 alin.1 și alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010, în conformitate cu care, în situația în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unității va comunica, în scris, salariatului al cărui post urmează a fi desființat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori va fi cuprins într-o formă de recalificare profesională, în vederea ocupării unui post în aceeași unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
În absența listei locurilor de muncă disponibile în unitate la momentul concedierii și în cazul dat, la momentul la care se susține că s-ar desființat postul salariatei (cu aproximativ o lună și J în urmă), atât salariata cât și instanța sunt puse în imposibilitatea de a verifica dacă anterior emiterii deciziei angajatorul a luat toate măsurile legale în vederea evitării concedierii, cu consecința încălcării, de către angajator, a obligației legale, pozitive, anterioare concedierii, prevăzute de art.74 lit. d și art.64 din Codul muncii, referitoare la oferirea posibilității angajatului, al cărui loc de muncă a fost desființat, de a opta pentru a ocupa un loc de muncă vacant.
Lipsa mențiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie cauza de nulitate absolută, expresă, a deciziei de concediere individuală, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ducând la desființarea acesteia ca nelegală, potrivit art.76 alin.1 din Codul muncii, ce sancționează, cu nulitatea absolută, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, procedură care se referă la respectarea etapelor premergătoare concedierii (cum este procedura prevăzută de art.64 din Codul muncii ) și la emiterea deciziei de concediere, ducând Ia desființarea acesteia, ca nelegală.
În ceea ce privește temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reținut că, în conformitate cu prevederile art.65 alin.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă al salariatului, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia, desființare ce trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă (art.65 alin.2 din Codul muncii ).
În condițiile în care nu poate fi primită completarea deciziei de concediere cu acte exterioare acesteia, față de prevederile art.77 din Codul muncii, se interzice angajatorului, în caz de conflict de muncă, invocarea în fața instanței a altor motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere.
Cu alte cuvinte, actele care au stat la baza emiterii deciziei de concediere trebuie să confirme conținutul acesteia, iar nu să îl completeze în privința elementelor esențiale (cum ar fi arătarea postului desființat), acestea trebuind să se regăsească în chiar cuprinsul decizie contestate.
În aceeași ordine de idei, este de remarcat că nici din cuprinsul deciziei contestate și nici din actele decizionale indicate în cuprinsul acesteia, respectiv Hotărârile Consiliului de Administrație nr.26/28.06.2007 și nr.28/28.08.2007, nu rezultă caracterul real și obiectiv al desființării locului de muncă al salariatei, întrucât nu rezultă că, în realitate, a avut loc o restructurare a intimatei, care a necesitat desființarea unor posturi și că această desființare a vizat chiar postul ocupat de salariată, desființare cauzată de un motiv obiectiv, fără legătură cu persoana sa.
Sub același aspect, Tribunalul a constatat că înscrisurile depuse de intimată la dosar în susținerea desființării postului sunt atât nerelevante, cât și contradictorii, în privința conținutului pe care ar trebui să-l ateste și nu fac nici o dovadă cu privire la existența unei restructurări a societății intimate, cu privire la desființarea locului de muncă al salariatei, prin actele care au fost indicate ca fiind actele decizionale ale desființării postului de consilier juridic, respectiv Hotărârea Consiliului de Administrație nr.26/28.06.2007 și nr.28//28.08.2007.
Astfel, prima instanță a constatat că înscrisurile produse de intimată în dovedirea restructurării și desființării postului sunt: Hotărârea Consiliului de Administrație nr.26/28.06.2007 și nr.28//28.08.2007 și a apreciat că aceste acte au un caracter echivoc, contradictoriu și nu dovedesc situația descrisă în cuprinsul deciziei de concediere ce se contestă, în speță.
În aceeași ordine de idei, tribunalul a reținut și faptul că organigramele, depuse ulterior hotărârii de desființare a postului salariatei și ulterior concedierii acesteia, relevă, dimpotrivă, o creștere a numărului personalului de conducere și a personalului tehnic de execuție, categorie din care făcea parte și postul salariatei. Astfel, personalul tehnic de execuție deși ar fi trebuit, potrivit deciziei de concediere și actelor decizionale ce au stat la baza acesteia, să fie redus cu 13 posturi față de nivelul lunii aprilie 2007, în realitate, scăderea a fost operată numai în organigrama aprobată în ședința Consiliului de Administrație din data de 28.06.2007, crescând, deci, de la 97, la data de 28.06.2007, la 100 la data de 28.08.2007, respectiv imediat anterior concedierii salariatei, pentru ca ulterior, la data de 26.03.2008, numărul personalului tehnic de execuție să crească la 108, în timp ce personalul de deservire a rămas același, în tot acest interval de timp.
Aceeași concluzie a fost desprinsă, de către instanță și din reînființarea Serviciului Juridic, prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr.35 din data de 24.01.2008.
Totodată, prima instanță a apeciat că Hotărârea Consiliului de Administrație nr.26 din data de 28.06.2007, deși menționează că desființează 2 posturi de consilier juridic la Biroul juridic - legalitate acte, nu individualizează aceste posturi și nu identifică persoanele afectate de această măsură sau criteriile aplicabile, în vederea selecției personalului concediat, având în vedere faptul că, la data restructurării, în organigrama 4 figurau, la Biroul Juridic, 3 posturi de consilier juridic și un post de șef (vacant), astfel încât trebuiau indicate, cu necesitate, cele 2 posturi de consilier juridic desființate din cele trei existente, întrucât, în caz contrar, nu se poate ști dacă desființarea a vizat chiar postul salariatei reclamante și de ce nu s-ar putea deduce că nu a fost menținut chiar postul ocupat de aceasta.
De asemenea, a constatat că nicăieri, în cuprinsul actelor decizionale, nu se motivează măsura desființării unor posturi de necesitateacreșterii numărului personalului de deservire pentru a putea respecta contractele de prestări servicii cu terții,fapt pentru care apreciază că, din acest punct de vedere, măsura restructurării este atât nemotivată, cât și contrazisă de chiar actele concomitente și subsecvente emise chiar de către intimată, așa cum s-a reținut mai sus, în cadrul analizării organigramelor depuse.
Sub acest aspect, instanța de fond a remarcat că din cuprinsul deciziei contestate, cât și a celorlalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, nu rezultă caracterul real și obiectiv al desființării locului de muncă, respectiv nu rezultă că, în realitate, desființarea locului de muncă a vizat chiar postul ocupat de contestatoare, că această măsură ar fi fost necesară și că ar fi fost luată în scopul menționat în cuprinsul deciziei contestate, precum și că ar fi fost cauzată de un motiv obiectiv, care a determinat modificarea organigramei de personal, pe care o invocă angajatorul în cuprinsul dispoziției contestate și, pe cale de consecință, nu rezultă caracterul necesar al desființării postului, din acest punct de vedere decizia fiind, practic, nemotivată.
În privința capătului de cerere privind obligarea societății intimate la plata unor diferențe salariale, la plata drepturilor prevăzute de art.48 din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil (la calculul acestora nu a fost avut în vedere sporul de vechime și reținerea, în mod nelegal, în compensația egală cu două salarii lunare, a contribuției de asigurări sociale), acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.67 din Codul muncii, salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații, în condițiile prevăzute de lege și de Contractul Colectiv de Muncă aplicabil.
Instanța de fond a apreciat că salariata nu poate solicita, în același timp, anularea concedierii, dar și compensații pentru concedierea sa, cele două cereri excluzându-se reciproc.
Cu alte cuvinte, a reținut prima instanță, contestatoarea putea solicita diferențe de plăți, dacă nu contesta decizia de concediere, iar concedierea sa devenea definitivă, ca efect al deciziei de concediere, iar nu și în situația în care a obținut despăgubirile prevăzute de art.78 din Codul muncii, întrucât în acest caz a operat o repunere în ființă a contractului individual de muncă al salariatului, începând cu data concedierii și până la reintegrarea efectivă, tocmai ca efect al anulării concedierii, astfel încât salariata nu poate obține atât desființarea deciziei de concediere, cât și plății compenstatorii/diferențe a acestora, ca urmare a concedierii.
Potrivit dispozițiilor art.274 din Codul d e procedură civilă, tribunalul a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată, deoarece, în conformitate cu prevederile textului de lege menționat, partea care a câștigat procesul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de proces, numai în măsura în care dovedește efectuarea acestor cheltuieli, dovadă nefăcută în cauză de reclamanta-pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, motivat în termenul legal, intimata AMENAJAREA DOMENIULUI P ȘI PRIVAT 4 -, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Primul motiv de recurs se referă la prevederile art.304 pct.7 Cod proc. civilă, potrivit cărora:"Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.".
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că motivarea unei hotărâri trebuie sa fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă, în fapt și în drept, la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.
Ori, arată recurenta, instanța de fond în mod eronat a reținut, în considerentele sentinței recurate, că nu a fost dovedit faptul că desfacerea contractului individual de muncă al contestatoarei este urmarea desființării chiar a locului de muncă ocupat de aceasta și nici că această măsură s-ar fi decis, în cadrul unui proces de restructurare, ce implica reducerea numărului de personal tehnic de execuție și creșterea numărului de personal de deservire. Astfel, recurenta consideră că această constatare a primei instanțe este total neadevărată și nesusținută de o dovadă clară, având în vedere dispozițiile hotărârilor Consiliului de Administrație al -, cu nr.26/28.06.07 și nr.28/28.08.07, în care se specifică foarte clar atât motivele concedierilor, cât și posturile restructurate.
Recurenta susține că rațiunea desființării posturilor și concedierea unor salariați se impuneau cu necesitate, pentru anumite rațiuni legate de eficientizarea activității, prin unificarea a două servicii, respectivResurse Umane și Biroul Juridicși reducerea unor cheltuieli salariale ale societății.
În ceea ce privește nulitatea deciziei, invocată de către instanța de fond, datorita presupusei lipse a mențiunilor obligatorii, exprese, prevăzute de lege, cât și dispunerea concedierii cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, recurenta arată că și aceasta afirmație este eronată și demonstrează doar superficialitatea de care a dat dovadă instanța, în analizarea înscrisurilor din dosar, pentru că decizia de concediere a fost emisă conform legii.
Ca urmare, societatea recurentă susține că decizia de concediere este deopotrivă legală și temeinică, neputându-se pune în discuție nulitatea acesteia, atâta timp cât respectă, în totalitate, cerințele art.74 din Codul muncii, fiind indicate atât motivele concedierii, durata preavizului, cât și locul de muncă desființat.
Mai susține că lipsa menționării numărului contractului individual de muncă încetat nu este un motiv de nulitate al deciziei, atâta timp cât acest aspect nu este prevăzut expres de către legislația în domeniu.
Codul muncii nu permite angajatorului încheierea a două sau mai multe contracte individuale de muncă cu o singură persoană în același timp, motiv pentru care este absurdă afirmația instanței de fond, cum că nu poate identifica contractul încetat, deoarece, din cuprinsul deciziei de concediere cu nr.713/10.09.2007, reiese foarte clar postul desființat, cât și persoana care îl ocupă.
C de-al doilea motiv de recurs se referă la dispozițiile art.304 pct.8 Cod proc. civilă, potrivit cărora:"Când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.".
Instanța de fond a reținut că desfacerea contractului de muncă al contestatoarei nu a fost dovedită ca fiind urmarea desființării chiar a locului de muncă ocupat de aceasta și nici că s-ar fi decis în cadrul unui proces de restructurare ce implica reducerea numărului de personal tehnic și creșterea numărului de personal de deservire, fapt ce arată că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art.299 și urm. și ale art.304 pct.7 și pct.8 din Codul d e procedură civilă.
Intimata-reclamantă G nu a formulat întâmpinare, însă, în ședința publică din data de 03.03.2009, prin avocatul său ales, a solicitat, verbal, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate de intimată, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041Cod proc. civilă, Curtea constată că recursul formulat de recurenta pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Codul muncii, adoptat prin Legea nr.53/2003, reglementează cadrul și condițiile în care are loc inițierea, executarea și încetarea raporturilor juridice de muncă, precum și procedura aplicabilă în situația conflictelor de muncă ivite între părțile contractului individual de muncă - salariat și angajator.
Ca urmare, prin norme legale imperative, în Codul muncii sunt expres reglementate cazurile de încetare a contractului individual de muncă, precum și procedura aplicabilă, a cărei nerespectare atrage nulitatea măsurii încetării contractului.
Astfel, dispozițiile art.55 din Codul muncii prevăd:
"Contractul individual de muncă poate înceta astfel:
a)de drept;
b)ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea;
c)ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege.".
În art.65 alin.1 din Codul muncii - ce este invocat de către angajator, ca temei al concedierii salariatei -, articol cuprins în Secțiunea a 4-a, intitulată "Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului", din Capitolul V - "Încetarea contractului individual de muncă", se prevede:
"Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată dedesființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive,fără legătură cu persoana acestuia.".
În alineatul 2 al articolului susmenționat, se prevede că:
"Desființarealocului de muncă trebuie să fieefectivăși să aibă o cauzăreală și serioasă.".
Față de dispozițiile legale suscitate, Curtea apreciază că în mod corect a reținut instanța de fond că din cuprinsul deciziei de concediere, ce se contestă în speță, cât și al celorlalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, nu rezultă caracterul real și obiectiv al desființării locului de muncă al intimatei-contestatoare și, totodată, nici caracterul necesar al desființării postului, astfel că, sub acest aspect, decizia nr.713/10.09.2007, emisă de societatea angajatoare 4 -, apare ca fiind nemotivată.
Așadar, cum justificat a concluzionat prima instanță, nu rezultă că a fost desființat chiar postul ocupat de intimata-contestatoare și că această măsură ar fi fost luată în scopul menționat în cuprinsul deciziei contestate, precum și că ar fi fost cauzată de un motiv obiectiv, care a determinat modificarea organigramei societății.
Cât timp, în speță, din decizia de concediere (individuală, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului), lipsesc mențiunile obligatorii, prevăzute expres de dispozițiile Codului muncii, potrivit art.76 alin.1 din același Cod (ce sancționează, cu nulitatea absolută, concedierea nelegală), Curtea reține că a fost dispusă concedierea intimatei-contestatoare G cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, ceea ce constituie o cauză denulitate absolută, expresă, a deciziei de concediere, ducând la desființarea acesteia, ca nelegală, așa cum justificat a reținut instanța de fond.
Procedura de concediere, susmenționată, se referă atât la respectarea unor cerințe premergătoare măsurii concedierii - este cazul procedurii prevăzute de art.64 din Codul muncii -, cât și a celor concomitente emiterii deciziei de concediere - cuprinse în dispozițiile art.62 din Codul muncii -, nerespectarea acestor cerințe atrăgând nulitatea deciziei de concediere.
De altfel, însuși legiutorul utilizează sintagma"nulitate absolută",pentru a înlătura orice dubii privind felul nulității ce intervine.
Doar a arăta, generic, motivul concedierii, care ar consta, susține recurenta, în desființarea postului ocupat de salariata intimată, fără a se preciza denumirea postului desființat și fără a se arăta temeiurile reale, serioase, pentru desființarea acestui post, nu poate constitui motivarea, în fapt, a deciziei de concediere și nici nu face dovada, în condițiile dispozițiilor art.65 alin.2 din Codul muncii, că locul de muncă al intimatei a fost desființat efectiv.
Totodată, așa cum bine a reținut instanța de fond, salariatul are dreptul de a cunoaște care sunt acele motive care justifică măsura desfacerii contractului său individual de muncă.
Un alt viciu al deciziei contestate este acela că nu cuprinde lista locurilor de muncă disponibile în unitate și nu se precizează nici termenul pe care l-a avut la dispoziție salariata pentru a opta pentru un loc de muncă vacant, astfel că nu au fost îndeplinite cerințele art.64 din Codul muncii și, nici sub acest aspect, decizia nu îndeplinește condițiile de formă.
Mai mult, Curtea reține că, din probele administrate în cauză, rezultă că, ulterior deciziei contestate, în cadrul societății recurente exista un loc de muncă vacant, corespunzător specializării salariatei concediate, câtă vreme, concomitent concedierii (chiar în intervalul dintre data actului Hotărârii Consiliului de Administrație nr.26/28.06.2007, prin care s-a decis desființarea unor posturi de consilier juridic și data concedierii salariatei) aceasta a scos la concurs a un post vacant de Juridic Legalitate Acte, așa cum rezultă din anunțul din data de 25.07.2007, de organizare a concursului.
Așadar, nu numai că nu are temei mențiunea de la art.3 din decizia de concediere, în sensul că societatea angajatoare nu ar dispune de locuri vacante conform pregătirii salariatei, dar au fost, în același timp, încălcate dispozițiile art.74 lit. d din Codul muncii, care instituie, direct, o condiție de formă și, indirect, o condiție de fond extrinsecă, pozitivă, dispoziții ce au caracterul unei norme de trimitere la dispozițiile art.64, precum și prevederile art.80 alin.1 și alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010, așa cum, în mod corect, a reținut prima instanță.
Față de toate aspectele mai sus reținute, Curtea apreciază că sunt nefondate criticile formulate de societatea recurentă în cuprinsul cererii de recurs, astfel că le va înlătura ca atare.
Apreciind că hotărârea fondului este legală și temeinică și că nu se susțin afirmațiile recurentei, în sensul că ar fi contradictorii considerentele acesteia, Curtea o va menține.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta AMENAJAREA DOMENIULUI P ȘI PRIVAT 4 -
Întrucât recurenta a căzut în pretenții, Curtea o va obliga pe aceasta, către intimata-contestatoare G, la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariul de avocat, conform chitanței fiscale nr.460/2009 (aflat la fila 18 dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AMENAJAREA DOMENIULUI P ȘI PRIVAT 4 -, împotriva sentinței civile nr.5351 din data de 11.07.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.35.667/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-reclamantă G.
Obligă recurenta să plătească intimatei cheltuieli de judecată în valoare de 1.000 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR,
GREFIER,
red. / tehnored.
2 ex. / 30.04.2009
Jud.fond: ;
Președinte:Ilie Nadia Raluca
Judecători:Ilie Nadia Raluca, Bodea Adela Cosmina
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 184/2008. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 938/2009. Curtea de... → |
|---|
