Contestație decizie de concediere. Decizia 1316/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1316
Ședința din Camera de Consiliu din 22 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Florența Carmen Cojocaru
JUDECĂTOR 2: Lucian Bunea
JUDECĂTOR 3: Marin
Grefier
***************
Pe rol, pronunțarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în ședința publică din data de 15.02.2010, privind recursurile declarate de contestatorul și intimatul - SRL, împotriva sentinței civile nr. 2408 din 12 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, având ca obiect contestație decizie de concediere.
Procedura de citare este legal îndeplinită fără citarea părților.
Dezbaterile și concluziile părților în cauza de față, au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 15.02.2010, care fac parte integrantă din prezenta decizie și instanța în conformitate cu prevederile art 260 pr.civ a amânat pronunțarea la data de 22 februarie 2010.
În urma deliberării, s-a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra recursurilor de față;
Tribunalul Dolj prin sentința civilă nr. 2408 din 12 iunie 2009 admis în parte cererile conexe formulate de contestatorul, în contradictoriu cu intimata - SRL
A anulat decizia 274/09.06 2008 emisă de intimată și a obligat intimata la plata către contestatorul reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii și până la reintegrare.
A dispus reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior concedierii și a obligat intimata la plata către contestatorul reclamant a diferențelor de drepturi salariale dintre cele cuvenite conform HG 1507/2007 și CCM la nivel național valabil pe anii 2007 - 2010 și cele efectiv achitate, pe lunile ianuarie și februarie 2008.
A respins celelalte capete de cerere și cererea contestatorului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Prin decizia nr 274/09 06 2008 emisă de - SRL s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului conform art 65 alin 1 din Codul muncii.
Contestatorul a deținut funcția de consilier juridic începând cu data de 01 10 2007( contract individual de muncă nr 50108/116 10 2007) și până la data concedierii.
Sub aspect formal, instanța a apreciat că decizia de desfacere a contractului individual de muncă al contestatorului nu este lovită de nulitate absolută, erorile din decizie privind durata perioadei de preaviz și termenul de contestare a deciziei nefiind sancționate cu nulitate absolută, cerința mențiunii duratei preavizului fiind suplinită prin notificarea nr 201/29 04 2008, convocarea nr 257/03 06 2008 și nr 258/03 06 2008, prin care i s-a adus la cunoștința contestatorului despre măsura concedierii și acordării preavizului, astfel că menționarea unui număr de zile de preaviz mai M decât cel prevăzut în contractul individual de muncă, în condițiile în care s-a stabilit plata corespunzătoare a acestora, nu poate conduce la nulitatea deciziei, fiind vorba de un formalism excesiv într-o atare situație.
In privința termenului de contestare indicat de intimată în decizia contestată ca fiind de 30 de zile lucrătoare și nu calendaristice cum prevăd dispozițiile art 283 alin 1 lit a din Codul muncii, instanța a constatat că eroarea sub acest aspect nu a produs nicio vătămare contestatorului care a depus prezenta contestație în termen legal.
In ceea ce privește critica pe fond formulată de contestator împotriva măsurii concedierii, instanța a constatat că măsura concedierii contestatorului nu a fost efectivă, reală și serioasă, intimata nefăcând dovada îndeplinirii cerințelor impuse de art. 65 Codul muncii, respectiv dovada desființării efective și definitive a locului de muncă ocupat de contestator. Intimata nu a depus înscrisuri - bilanț al firmei, etc - care să ilustreze dificultățile economice înregistrate de aceasta.Mai mult, organigrama depusă la dosar ( fila 64), fără număr de înregistrare și data întocmirii nu face dovada desființării definitive și efective a postului.
Având în vedere aceste considerente,instanța a dispus anularea deciziei nr 274/09 06 2008, reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior desfacerii contractului individual de muncă și, în temeiul art 78 din Codul muncii, a obligat intimata angajatoare să-i plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii și până la reintegrare.
Cât privește capătul de cerere conex având ca obiect obligarea intimatei la plata diferenței de drepturi salariale pe lunile ianuarie - februarie 2008, instanța, având în vedere dispozițiile art 40 alin 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 care stabilesc coeficienții minimi de devalorizare la lit d de 2 pentru personalul încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este cea de studii superioare, rezultă că reclamantul este îndreptățit pe perioada solicitată, ianuarie - februarie 2008 la un salariu minim de 2 x 500 lei, respectiv 1000 lei.
Întrucât acesta a beneficiat pe lunile ianuarie - februarie 2008 de un salariu de bază de 880 lei, inferior celui prevăzut de art 40 alin 1 lit d din CCM unic, instanța a obligat pârâta să-i plătească diferențele de drepturi salariale cuvenite.
Prin neplata salariului minim, pârâta a încălcat obligația ce-i revine potrivit art 40 alin 1 lit c din Codul muncii, aceea de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
Având în vedere soluția pronunțată pe cererile principale - anulare decizie de concediere, reintegrare și plata drepturilor salariale de la data concedierii la data reintegrării,instanța a respins capetele de cerere cu caracter subsidiar, respectiv obligarea pârâtei de a-i permite accesul în unitate pe durata preavizului, acordarea unui salariu ca măsură compensatorie.
În temeiul dispozițiilor art. 274 cod pr civilă, instanța a respins cererea contestatorului de acordare a cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea combustibilului utilizat cu ocazia prezentării în instanță, bonurile fiscale depuse la dosar fiind insuficiente în probarea cuantumului cheltuielilor de transport suportate de contestator cu ocazia prezentei judecăți.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs contestatorul și intimata - SRL M, criticând-o pentru nelegalitate.
Motivându-și recursul, reclamantul a arătat că, deși sentința instanței de fond îi este favorabilă pe cererea principală, motivarea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
În acest sens, recurentul reclamant a arătat că un prim motiv de recurs constă în aceea că s-a făcut o greșită aplicare a normelor imperative prevăzute de art.76 și 77. la anularea deciziei de concediere nr.274/09.06.2008, instanța de fond considerând netemeinic că, sub aspect formal, erorile materiale din decizia de concediere nu sunt sancționate cu nulitatea absolută.
A susținut recurentul că legea nu sancționează cu nulitatea absolută o decizie de concediere ce este incompletă sau conține erori materiale sub aspectul conținututlui, ci sancționează cu nulitate absolută procedura de desfacere a respectivului contract, procedură care în cazul său nu s-a respectat.
A mai susținut că, în mod greșit, a apreciat instanța de fond că erorile materiale constatate în cazul desfacerii contractului său de muncă nu afectează valabilitatea procedurii și nu au produs nicio vătămare,în condițiile în care contestația a fost depusă în termen legal, instanța neavând în vedre că indicarea greșită a termenului de contestare sau neindicarea acestuia este direct provocatoare de prejudicii, iar faptul că în cazul său s-a evitat producerea acestor prejudicii datorită pregătirii sale profesionale nu trebuia luată în considerare, aâtta timp cât legituitorul pentru a preveni astfel de situații a prevăzut în necesitatea indicării expres în decizia de concediere a dreptului de contestare pe zile calendaristice.
Cu privire la reținerea instanței de fond în sensul că cerința duratei de preaviz a fost suplinită prin notificarea nr.201/29.04.2008, convocarea nr257/03.06.2008 și nr.258/03.06.2008, prin care ar fi luat la cunoștință de termenul de preaviz, recurentul consideră că aceasta nu poate fi primită întrucât prin notificarea nr.201/29.04.2008 i se aduce la cunoștință numai desființarea locului de muncă în condițiile art.65 alin.1, începând cu data de 09.06.2008, dar nu conține nicio perioadă de preaviz, iar data înregistrării respectivei notificări, 20.04.2008, nu poate fi considerată în niciun caz perioada începerii preavizului.
De asemenea, recurentul a arătat că, în capătul de cerere ce are ca obiect obligarea administratorului să-i permită intrarea în incinta unității pe durata perioadei de preaviz, se ia în calcul curgerea unui termen de 20 de zile lucrătoare calculate de la data de 06.05.2008, dată când a semnat o altă decizie de concediere, iar perioada de preaviz stabilită de angajator a fost luată la cunoștința la data primirii deciziei de concediere, cu ocazia analizării căreia a constatat abateri grave de aplicare și calcul al perioadei de timp, abateri enumerate în cererea de chemare în judecată în dosarul nr-.
A menționat recurentul că angajatorul are obligația, în temeiul art.73 alin.1, de a acorda dreptul de preaviz obligatoriu în condițiile art.65 alin.1, și nu se poate considera că acest termen de preaviz a fost adus la cunoștința angajatului prin probe indirecte.
O a două critică formulată de recurentul reclamant a vizat soluția instanței de fond cu privire la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de aplicarea art.65 alin.1, respectiv aprecierea că desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă, să aibă o cauză reală și serioasă și fără legătură cu persoana celui în cauză.
Cu privire la acest aspect, recurentul a susținut că desfacerea contractului său de muncă nu numai că nu are nicio cauză reală și serioasă, dar este în strânsă legătură cu persoana sa, recurentul considerând că, în ceea ce îl privește, concedierea a fost determinată de activitățile sale cu referitoare la constituirea unui sindicat.
Al treilea motiv de recurs invocat de reclamant a fost acela că instanța de fond nu a acordat un salariu lunar ca măsură compensatorie în condițiile art.78 alin.1 CCM unic la nivel național coroborat cu art.67.
Consideră recurentul că, deși s-a anulat decizia de concediere nr.274/09.06.2008, în temeiul art.40 și a CCM unic la nivel național, se impune acordarea acestui salariu lunar, fapt ce rezultă din interpretarea gramaticală și juridică a art.78 alin.1 din CCM unic la nivel național, care stabilește data la care se acordă această compensație, în ce condiții și beneficial acestuia pentru angajatul căruia i s-a desfăcut contractul de muncă din motive ce nu țin de persoana sa, respective pentru cazul prevăzut de art.65 alin.1.
Prin ultimul motiv de recurs, reclamantul a criticat modul de soluționare a cererii privind cheltuielile de judecată, susținând că în mod greșit a fost respinsă această cerere, deși la dosar s-a depus dovada efecutării acestor cheltuieli, respectiv chitanțele ce atestă contravaloarea combustibilului folosit la transportul efectuat de la domiciliu la sediul instanței, cheltuieli făcute în limita a aproximativ 7,5 l/100 km.
Drept urmare, reclamantul a solicitat admiterea recursului său, modificarea sentinței atacate, conform motivelor invocate.
Pârâta, în motivarea recursului său, a susținut că instanța de fond, admițând contestația, a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale și nu a vut în vedere toate probele administrate în cauză.
Sub acest aspect, pârâta a susținut că, la baza emiterii deciziei de concediere, au fost rațiuni economice, desființarea locului de muncă fiind efectivă și definitivă, conform organigramei depuse la dosar, iar cauză concedierii este reală și serioasă, întrucât ar fi imposibilă continuarea activității la locul de muncă al contestatorului fără a se crea societății pagube iminente.
A menționat recurenta pârâtă că a avut loc o restrângere reală a activității, impusă de nevoile societății, care a avut ca finalitate concedierea contestatorului și a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere înscrisurile din care rezulta acest fapt, în principal organigrama, bilanțul societății, decizia emisă de administrator în baza statutului societății.
Cât privește capătul de cerere conex având ca obiect obligarea la plata diferenței de drepturi salariale pe lunile ianuarie-februarie 2008, recurenta pârâtă a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere că este chiar culpa contestatorului faptul că acesta nu a benficiat de majorările salariale pe lunile menționate, întrucât acesta se ocupa, potrivit fișei postului, de efectuarea operațiunilor și modificărilor în raport de dispozițiile legale în vigoare.
În susținerea recursului și în completarea probatoriilor administrate la prima instnață, recurenții au înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri, fiind despus prntre altele la dosar, extras cuprinzând indicatorii financiari conform bilanțului depus pe anul 2008 al agentului economic cu codul unic de identificare nr.-, informare și raport privind situația economico-financiară a L, întocmit de expert, Hotărârea AGA.
În ședința publică din 15.02.2010, cu ocazia formulării concluziilor orale, recurenta pârâtă invocat excepția lipsei de interes și inadmisibilității recursului declarat de către reclamant, motivând că acesta nu jutsifică interes în promovarea căii de atac, în condițiile în care soluția instanței de fond îi este favorabilă.
Curtea, examinând cu precădere această excepție, reține că din ansamblul dispozițiilor legale reglementând calea de atac a recursului, cuprinse în capit.I, Titlul V din Codul d e Procedură Civilă rezultă că justifică interes în promovarea recursului partea pe care hotărârea instanței de fond o vatămă, fie prin stabilirea unor obligații în sarcina sa, în cazul în care a avut calitatea de pârâtă, fie prin admiterea doar în parte a cererilor formulate, în situația în care partea s-a situat pe poziția procesuală de reclamant.
Această concluzie se poate desprinde inclusiv din disp.312 pr.civ. privind soluțiile ce pot fi adoptate în recurs, prin promovarea acestei căi de atac urmărindu-se pronunțarea de către instanța de recurs a unei soluții diferite, cu consecința modificării sau casării hotărârii instanței de fond.
În speță, calitatea procesuală a recurentului a fost aceea de reclamant, iar la instanța de fond acțiunea principală formulată de acesta, având ca obiect contestația împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, a fost admisă în totalitate, fiind respinse numai o parte din capetele de cerere subsidiare și aceasta ca o consecință a admiterii capătului principal.
În prezentul recurs, primele două motive invocate de către reclamant vizează soluția adoptată de instanța de fond pe acțiunea principală, care a fost admisă, dispunându-se anularea deciziei de concediere nr.274/09.06.2008 și reintegrarea reclamantului cu funcția deținută anterior concedierii, cu plata către acesta a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii și până la reintegrare.
Prin urmare, soluția adoptată pe capătul principal de cerere nu îl vatămă în niciun fel pe reclamant, fiindu-i întru totul favorabilă, condiții în care acesta nu justifică interes în promovarea recursului cu privire la aceste dispoziții din hotărârea instanței de fond, nefiind interesat în modificarea sau casarea sentinței sub acest aspect.
La punctele 1 și 2 din motivele de recurs, reclamantul critică practic motivarea cu care instanța de fond a admis capătul principal de cerere, fiind nemulțumit de nereținerea existenței unui caz de nulitate absolută a deciziei de concediere, de faptul că nu s-a constatat nerespectarea termenului de preaviz și nu s-a reținut că motivul concedierii este în legătură cu persoana sa, mai precis cu activitatea sa sindicală, motive ce nu sunt însă de natură a atrage nelegalitatea sentinței și a determina modificarea sau casarea acesteia.
Reclamantul a invocat prin acțiunea introductivă mai multe motive de nelegalitate a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, unele constituind cauze de nulitate absolută expres prevăzute de lege, iar altele nulități virtuale, iar altele cauze de nulitate relativă.
Instanța de fond a analizat aceste motive de nelegalitate, dar a reținut incidența doar a unuia dintre ele, vizând fondul măsurii de concediere, stabilind că aceasta nu a fost efectivă, reală și serioasă, nefăcându-se dovada îndeplinirii cerințelor impuse de art.65, iar ca o consecință a constatării nelegalității în raport de acest motiv a dispus desființarea deciziei, reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior și plata tuturor drepturilor salariale de la concediere și până la reintegrarea efectivă.
În condițiile în care nulitățile produc aceleași efecte, indiferent dacă sunt absolute sau relative, exprese sau virtuale, lipsind actul juridic de efectele sale specifice, împrejurarea că instanța de fond a reținut incidența unui caz de nelegalitate legat de fondul măsurii concedierii și nu existența unui viciu de formă a deciziei de concediere de natură a atrage nulitate absolută sau împrejurarea că a motivat anularea deciziei pe neîndeplinirea cerinței art.65 referitoare la existența unei cauze reale și serioase de desființare locului de muncă și nu pe condiția ca motivul concedierii să nu aibă legătură cu persoana salariatului, nu prezintă relevanță deosebită, atâta timp cât s-a dispus desființarea deciziei constatate ca nelegale și reintegrarea reclamantului pe funcția deținută anterior, cu plata drepturilor aferente pe această perioadă.
Or, tocmai acesta este folosul practic pe care reclamantul l-a urmărit prin promovarea contestației, desființarea deciziei de concediere care îl vatămă, iar prin soluția adoptată pe cererea principală a obținut câștig de cauză, astfel că nu justifică interesul în modificarea sentinței pronunțate de instanță sub acest aspect.
Pe fondul cauzei, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea administratorului să permită reclamantului intrarea în incinta societății pe perioada de preaviz, Curtea constată că acest capăt de cerere a fost respins ca o consecință a faptului că instanța a admis cererea principală și a anulat măsura concedierii reclamantului, dispunând reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior. Ca urmare a acestei reintegrări, asigurarea accesului reclamantului în incinta societății nu poate reprezenta decât consecința firească a prezenței acestuia la locul de muncă, în vederea desfășurării activității specifice funcției pe care a fost reintegrat, astfel că nu se mai pune problema vreunei interdicții pentru reclamant de a intra în incinta unității.
Referitor la motivul de recurs conform căruia instanța de fond trebuia să acorde un salariu lunar ca măsură compensatorie, în temeiul art.78 alin.1 din CCM unic la nivel național, coroborat cu art.67, chiar dacă a dispus anularea deciziei de concediere, Curtea îl apreciază ca neîntemeiat.
Ca și în cazul capătului de cerere privind obligarea administratorului de a permite accesul în incinta societății în cursul termenului de preaviz, acest capăt de cerere subsidiar a fost respins de instanța de fond, tot ca urmare a admiterii capătului principal de cerere și anulării măsurii de încetare a contractului individual de muncă, prin concediere.
Potrivit art.78 alin.1 din CCM unic la nivel național, prevederi invocate chiar de recurent în susținerea cererii sale, " la încetarea contractului individual de muncă din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi".
În cauză, fiind anulată decizia de concediere nr. 274/09.06.2008 prin hotărârea judecătorească, această decizie este lipsită de efecte juridice, inclusiv sub aspectul efectului de încetare a contractului individual de muncă, astfel că nu se mai pune problema acordării vreunei compensații de cel puțin un salariu lunar, compensație de care potrivit prevederilor art. art.78 alin.1 din CCM unic la nivel național beneficiază numai salariații cărora le-a încetat contractul individual de muncă. Or, în ceea ce îl privește pe petent, contractul individual de muncă nu a încetat, cel puțin nu în baza deciziei de concediere contestată în cauză de față, motiv pentru se apreciază neîntemeiată și această a treia critică de recurs.
Se impune, însă, admiterea recursului, ca urmare a ultimului motiv invocat dec reclamant, referitor la cheltuielile de judecată, motiv pe care Curtea îl apreciază fondat.
Astfel, se constată că la fila 116-117 din dosarul de fond sunt depuse copii ale bonurilor fiscale atestând cheltuielile făcute de reclamant cu deplasarea între localitatea de domiciliu - M și localitatea unde se află sediul instanței-municipiul
În condițiile în care nu s-a contestat conformitatea acestor copii cu originalul, iar datele de eliberare a bonurilor corespund cu cele în care reclamantul s-a prezentat la instanță în vederea susținerii cauzei sale, se impunea luarea lor în considerare și obligarea pârâtei care a căzut în pretenții la instanța de fond la plata cheltuielilor de transport dovedite, în conformitate cu art.274 pr.civ.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă, Curtea îl apreciază ca neîntemeiat, instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a probelor administrate și o justă apreciere a probelor administrate.
Astfel, se constată că la dosarul de fond nu se află depuse înscrisuri din care să rezulte dificultățile economico-financiare pretins înregistrate de societate. Cum corect a observat și instanța de fond, organigrama depusă de pârâtă și aflată la fila 64 din dosar nu poartă un număr de înregistrare în evidențele societății și nu este datată, astfel că din aceasta nu reiese dacă vizează situația locurilor de muncă din cadrul societății în perioada concedierii reclamantului.
Mai mult, pentru a se putea verifica dacă s-a realizat o desființare efectivă și definitivă a postului deținut de reclamant, trebuia prezentată o situație comparativă a locurilor de muncă din cadrul societății, anterioară și ulterioară concedierii reclamantului, prin urmare trebuiau depuse organigrame datate vizând cele două perioade, probe pe care pârâtă nu le-a prezentat.
Mai mult, nici în recurs pârâta nu a depus bilanțul contabil sau alte documente contabile din care să rezulte situația financiară și eventualele dificultățile economice - financiare ale societății, iar hotărârea Adunării Generale a Asociaților -. prezentată în recurs și aflată la fila 57 este, de asemenea, nedatată, astfel că nu poate demonstra că măsurile adoptate de asociați și constatările cu privire la existența dificultăților economice se referă la perioada concedierii reclamantului.
În ceea ce privește raportul privind situația economico-financiară întocmită de expert contabil, aflat la filele 44-47 din dosarul de recurs, în cuprinsul acestuia s-a reținut că, la finele anului 2007, activitatea societății a fost nerentabilă, înregistrând o pierdere netă de 88.544,86 de lei, în timp ce în trimestrul I al anului 2008, s-a constatat că activitatea societății a fost rentabilă, înregistrând un profit net de 105.334, 58 de lei.
Prin urmare, din această situație rezultă că, raportat la anul 2007, în primul trimestru al anului 2008, s-a realizat o creștere a rentabilității activității societății și s-a înregistrat profit, astfel că aceste date nu sunt de natură să demonstreze nici ele existența unor dificultăți economice în perioada anterioară concedierii reclamantului-09.06.2008.
În concluzie, se reține că din probele administrate nu a rezultat că sunt întrunite cerințele impuse de art.65, nefăcându-se dovada că desființarea locului de muncă a fost efectivă și a avut o cauză reală și serioasă, astfel încât în mod corect a dispus instanța de fond anularea deciziei de concediere.
Referitor la critica pârâtei, în sensul că nu se putea dispune obligarea sa plata diferenței de drepturi salariale pe lunile ianuarie-februarie 2008, întrucât reclamantului i-ar reveni culpa pentru neoperarea acestor modificări salariale, Curtea apreciază că pârâta, în calitate de angajator, nu se poate prevala de necunoașterea prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel național pentru a justifica neîndeplinirea obligației prevăzute la art.40 alin.2 lit.c.
Cât timp reclamantul, ca salariat al societății, era îndreptățit la acordarea acestor majorări salariale, pe lunile ianuarie- februarie 2008 (fapt pe care societatea nu l-a contestat), dar nu a beneficiat de ele, societatea este datoare în temeiul art.40 alin.2, lit.c să realizeze plata acestora, determinarea împrejurării dacă reclamantului îi revine sau nu culpa pentru operarea acestor modificări în carnetul de muncă nefăcând obiectul prezentului dosar.
Având în vedere aceste considerente, Curtea în temeiul art.312 pr.civ. va respinge recursul declarat intimata - SRL M, va admite recursul declarat de contestatorul, va modifica în parte sentința în sensul că va admite cererea contestatorului privind cheltuielile de judecată.
Va fi obligată intimata la plata către contestator a sumei de 565 lei cheltuieli de judecată, cheltuieli dovedite cu bonurile fiscale depuse la dosar, cu excluderea celor din zilele care nu coincid cu termenele de judecată acordate în cauză, pentru care nu s-a făcut dovada că deplasarea în C s-a făcut în scopul prezentării în instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat intimata - SRL M, împotriva sentinței civile nr. 2408 din 12 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, având ca obiect contestație decizie de concediere.
Admite recursul declarat de contestatorul .
Modifică în parte sentința în sensul că admite cererea contestatorului privind cheltuielile de judecată.
Obligă intimata la plata către contestator a sumei de 565 lei cheltuieli de judecată.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 22 Februarie 2010
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, |
3ex/
Red.jud.-
Jud.fond /
Președinte:Florența Carmen CojocaruJudecători:Florența Carmen Cojocaru, Lucian Bunea, Marin
| ← Contestație decizie modificare unilaterală contract de muncă.... | Contestație decizie de concediere. Decizia 2235/2010. Curtea... → |
|---|
