Contestație decizie de concediere. Decizia 2235/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1754/2009
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.2235/
Ședința publică din data de 07 aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR 3: Bodea
GREFIER:
***************************
Pe rol fiind, soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA PENTRU DEZVOLTARE REGIONALĂ B - I (), împotriva sentinței civile nr.7394 din data de 27.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.11555/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-reclamant,având ca obiect"contestație decizie concediere".
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns recurenta-pârâtă Agenția Pentru Dezvoltare Regională B - I, prin apărătorul său ales, d-nul avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 165 dosar fond, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.- din data de 01.10.2008 și intimatul-reclamant, personal și asistat de apărătorul său ales, d-nul avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 25 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.- din data de 06.04.2009.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Se prezintă în ședință publică recurenta-pârâtă Agenția pentru Dezvoltare Regională B - I, prin avocat, care, având cuvântul, arată că înțelege să solicite în această fază procesuală proba cu înscrisuri, ce au fost comunicate și părții intimate adverse, înscrisuri prin care tinde a se dovedi reaua-credință a intimatului, după emiterea hotărârii instanței de fond, ca urmare a refuzului acestuia de a nu se prezenta la locul de muncă conform deciziei de reîncadrare.
Intimatul-reclamant, prin avocat, având cuvântul pe cererea de probatorii, arată că, în opinia sa, înscrisurile solicitate de partea potrivnică în recurs nu sunt utile și pertinente cauzei, în raport de hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, devenită executorie, în sensul că nu i se pare corect să se uzeze de o hotărâre până când aceasta nu este definitivă și irevocabilă. În consecință, apreciază că reaua-credință invocată de către recurenta-pârâtă, prin avocat, nu are legătură cu motivele de recurs.
Curtea, după deliberare, încuviințează proba cu înscrisuri pentru recurenta-pârâtă Agenția Pentru Dezvoltare Regională B-I, în temeiul dispozițiilor art.305 Cod proc. civ.
Părțile prezente întrebate fiind, arată că nu mai au cereri, chestiuni prealabile, excepții de invocat sau înscrisuri noi de administrat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente în susținerea, respectiv combaterea motivelor de recurs formulate în cauză.
Recurenta -pârâtă Agenția Pentru Dezvoltare Regională B-I, prin avocat, având cuvântul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii judecătorești atacate, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată.
Astfel, recurenta-pârâtă prin avocat apreciază că instanța de fond, în mod neîntemeiat și nelegal, face constatarea că din conținutul deciziei contestate lipsește mențiunea privind termenul de preaviz la concedierea salariatului, conform art.73 din Codul muncii. Or, în opinia sa, nu se putea acorda un preaviz, câtă vreme nu era o concediere care să țină de persoana salariatului, ci pentru motive disciplinare.
În ceea ce privește faptele menționate în decizia de concediere, solicită a se constata că decizia conține doar descrierea celor două fapte pentru care salariatul a fost sancționat, respectiv lipsa de la serviciu în data de 10.01.2008 și afirmațiile făcute în ședința publică de la aceeași dată, la Curtea de Apel București, celelalte mențiuni din preambulul dispoziției neavând legătură de cauzalitate cu acestea, ele fiind menționate doar pentru a se descrie comportamentul general al intimatului la locul de muncă.
Arată, referitor la motivarea instanței cu privire la netemeinicia desfacerii disciplinare a contractului de muncă, că instanța de fond a apreciat că sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă este prea severă în raport cu cele două fapte reținute, care nu sunt atât de grave și puteau fi sancționate cu altă sancțiune mai ușoară.
Așa fiind, recurenta-intimată apreciază că singura care poate face distincție dintre o faptă gravă sau mai puțin gravă este societatea angajatoare, instanța neavând atributul aprecierii asupra gravității unor abateri disciplinare.
Față de aceste considerente, față de cele pe larg dezvoltate, recurenta-pârâtă Agenția Pentru Dezvoltare Regională B-I, prin avocat, concluzionează în sensul admiterii recursului său, așa cum a fost formulat și motivat în scris solicitând modificarea hotărârii judecătorești atacate, cu consecința respingerii contestație, ca neîntemeiată.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul-reclamant, prin avocat, având cuvântul solicită respingerea recursului declarat de către recurenta-pârâtă Agenția Pentru Dezvoltare Regională B-I, cu consecința menținerii hotărârii judecătorești atacate, ca fiind temeinică și legală, în opinia sa, instanța de fond făcând o cercetare deplină, în fapt și în drept.
În ceea ce privește primul motiv de recurs, intimatul-reclamant, prin avocat, arată că instanța de fond în mod corect a reținut că obligația vine din însuși contractul individual de muncă, legea cea mai apropiată de salariat, care poate deroga. Ori, în anexă, respectiv în actul adițional nr.17 la contractul individual de muncă, se prevede obligativitatea acordării, de către angajator, a celor 15 zile de preaviz, nerespectarea acesteia conducând la nulitatea deciziei.
Referitor la cele invocate de recurenta-pârâtă privind motivele care au stat la baza emiterii deciziei contestate (două motive), intimatul-reclamant, prin avocat, arată că, la data de 01.10.2008, între orele 830și 1140,pârâta a lua act de faptul că intimatul ar fi lipsit nejustificat de la serviciu, prilej cu care arată că acesta a fost prezent la un proces de judecată cu societatea intimată, fiind pedepsit, astfel, pentru dreptul său la opinie. Ori, pentru acest motiv, salariatul nu mai putea să-și continue activitatea, pe motivul lezării conducerii instituției.
Pe de altă parte, solicită a se constata faptul că, în cuprinsul deciziei contestate, sunt enumerate mult mai multe fapte, fără a se arăta în mod concret fapta sau faptele care constituie abatere disciplinară, în raport de care să se poată verifica temeinicia celor reținute în sarcina angajatului, fapte care nu se regăsesc în adresa prin care a fost convocat intimatul, pentru a i se face o anchetă disciplinară. Ori, necunoscând aceste fapte, contestatorul a fost pus în imposibilitatea de a-și formula apărarea.
Mai mult decât atât, solicită a se constata faptul că nu ne găsim în fața unei cercetări disciplinare, pârâta având o singură variantă de a nu face această cercetare, motivat de faptul că intimatul ar fi contestat componența comisiei de cercetare disciplinară. Ori, acest motiv nu poate reprezenta o scuză.
Față de aceste considerente, intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă și, pe cale de consecință, menținerea hotărârii judecătorești atacate, ca fiind temeinică și legală.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Recurenta-pârâtă, prin avocat, având cuvântul în replică, arată că abaterea a fost analizată prin prisma afirmaților făcute în public și prin prisma acestei fapte a fost analizată și cea de a doua faptă.
Curtea declară dezbaterile închise, potrivit dispozițiilor art.150 Cod proc. civ. și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.7394 din data de 27.11.2008, pronunțată în dosarul nr.11555/3/LM/2008, Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis, în parte, acțiunea completată, formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA PENTRU DEZVOLTARE REGIONALĂ B - I ().
A dispus anularea dispoziției nr.507/21.02.2008 emisă de intimată.
A dispus reintegrarea contestatorului în funcția și postul deținute anterior concedierii.
A obligat intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
A respins pretențiile reclamantului având ca obiect plata salariului și a celorlalte drepturi pentru perioada 1-22.02.2008, restituirea efectelor personale și daunelor morale ca neîntemeiată.
A respins ca rămas fără obiect capătul de cerere având ca obiect predarea carnetului de muncă.
A respins capătul de cerere privind eliberarea notei de lichidare ca neîntemeiată.
A respins cererea având ca obiect cheltuieli de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între părți s-au stabilit raporturi juridice de muncă prin încheierea contractului individual de muncă nr. 17/11.11.1999 si actelor adiționale la acesta. Contestatorul a fost angajat inițial în funcția de expert IA la Direcția de Programe si Managementul Proiectelor, pe durata nedeterminata, începând cu data de 01.11.1999, iar din octombrie 2004 a ocupat funcția de director al direcției menționate, apoi de sef serviciu al Serviciului Programe Guvernamentale si de, respectiv sef al Departamentului Programe Guvernamentale si de.
De asemenea, instanța a retinut ca intre parti exista o situație conflictuala veche, contestatorul fiind actualmente reintegrat in baza unei sentințe judecătorești, prin care instanța a dispus anularea altei masuri de concediere pentru motive disciplinare.
Prin convocarea nr.382/29.01.2008 (fila 14 dosar fond), contestatorului i s-a solicitat o nota explicativă, la data de 06.02.2008, cu privire la lipsa sa de la serviciu în data de 10.01.2008, între orele 8,30-11,40, răspunsul la adresa 92/14.01.2008 - nota explicativa nr.181/17.01.2008 și afirmațiile făcute în ședința publică din data de 10.01.2008, la Curtea de Apel, în dosarul nr-.
Cu ocazia cercetării prealabile de la data menționată, comisia de cercetare numită prin decizia nr.496/29.01.2008 (fila 13 dosar fond) a întocmit procesul verbal de cercetare nr.522/06.02.2008 (fila 58 dosar fond) în care s-a menționat că doar faptele de la punctele a) și c) vor face obiectu cercetării. Însă, aceasta cercetare nu s-a desfășurat datorită faptului că salariatul a contestat legalitatea dispoziției de numire a comisiei de cercetare, motiv pentru care a refuzat sa semneze și procesul-verbal. Pe baza acestui proces-verbal intimata a întocmit referatul nr.560/07.02.2008 (fila 61 dosar fond) care a stat la baza dispoziției de concediere.
La data de 21.02.2008, unitatea intimată a emis dispoziția de concediere nr.507 (fila 7 dosar fond), prin care i s-a desfăcut salariatului contractul individual de muncă pentru motive disciplinare, începând cu data de 22.02.2008, potrivit dispozițiilor art.61 lit. a) coroborate cu cele ale art.264 alin.1 lit. f) din Cocul muncii.
La data de 21.03.2008, în termenul legal, contestatorul a formulat contestație împotriva dispoziției amintite, solicitând anularea acesteia, ca netemeinică si nelegală, pentru considerentele expuse în cerererea de chemare în judecata precizată.
Întrucât decizia de concediere a fost criticataă atât din punct de vedere a temeiniciei, cât și a legalității, instanța de fond a considerat că nu poate păși la analiza temeiniciei, înainte de a face o atenta verificare a legalității acesteia.
Au fost analizate de către prima instanță mai multe aspecte, referitoare la circumstanțele în care a avut loc sancționarea disciplinară a salariatului și la legalitatea dispoziției contestate.
S-a reținut că sancționarea disciplinară se face potrivit unor reguli procedurale, care au ca scop, pe de o parte, eficiența combaterii unor acte și comportări dăunătoare procesului muncii, iar, pe de altă parte, de a garanta stabilirea exacta a faptelor și de a asigura dreptul la apărare al salariatului în cauză, evitandu-s, astfel, sancțiuni nejuste.
Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art.61 lit. c) și lit. d), art.63, art.65, art.66, art.73, art.74 alin.1, art.267 alin.1, alin.2, alin.3 și alin.4 din Codul muncii.
Ca urmare, a reținut că din conținutul deciziei de concediere disciplinară ce se contestă în speță, rezultă, într-adevăr, că lipsește mențiunea privind acordarea termenului de preaviz, fapt de natura a-i produce contestatorului o vătămare, în condițiile în care și în actul adițional nr.17 d) la contractul individual de muncă, la punctul L litera b) se menționa obligația angajatorului de a-i acorda preaviz, în caz de concediere.
Împrejurarea că în dispoziția de concediere nu s-a specificat numărul de înregistrare la al contractului individual de munca al contestatorului si numărul din registrul de evidenta al salariaților si că nu s-a menționat termenul in care urma a fi adusa la îndeplinire dispoziția, de către Departamentul Resurse Umane, nu constituie prevederi obligatorii, a căror nerespectare să atragă nulitatea absolută a dispoziției. De asemenea, împrejurarea ca intimata i-a impus predarea mijloacelor materiale și documentelor deținute în virtutea funcției, nu este un aspect de natura a conduce la anularea dispoziției.
Instanța de fond a mai avut în vedere și dispozițiile art.62 alin.2 din Codul muncii, apreciind că, legat de motivele de fapt si de drept ale concedierii, acestea nu pot fi decât acele motive care au fost arătate în convocarea pentru cercetarea prealabilă și care au făcut obiectul cercetării prealabile în sine, orice alte fapte sau motive străine de acestea neputând constitui motive ale concedierii, întrucât, în privința acestora nu s-au efectuat cercetări și lipsește chiar cercetarea prealabilă.
În cazul de față, așa cum rezultă din procesul verbal de cercetare nr.522/06.02.2008 și din referatul nr.560/07.02.2008, contestatorul a fost cercetat cu privire la lipsa de la serviciu în data de 10.01.2008. între orele 8,30-11,40 și în legătură cu afirmațiile făcute în ședința publică din data de 10.01.2008, la Curtea de Apel, în dosarul nr-, iar motivele reținute în preambulul deciziei de concediere sunt mult mai complexe (comiterea unui abuz de drept, prin contestarea cu rea-credința a calității de reprezentant legal al intimatei, a directorului agenției; în ultimii ani, neanunțarea agenției atunci când a lipsit de la serviciu pentru a participa la termenele de judecata avute in procesele cu intimata, deși avea avocat angajat; nesemnarea condicii pentru o lunga perioadă de timp; acționarea în judecata a intimatei, în baza Legii nr.544/2001 și în materie penală; adresarea de acuze și jigniri directorului general, în adresele pe care i le înainta; afirmații grave la adresa conducerii cu ocazia unor procese intentate Agenției; întreținerea unei relații conflictuale cu subordonații săi si o parte din salariații, care au înaintat chiar o nota oficială de protest la adresa acestuia).
Tribunalul a mai reținut că, n drept, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art.8, art.10, art.16, art.39 alin.2 lit. b), c), d) din Codul muncii și prevederile art.21 pct.1, pct.3, pct.4 și pct.5, art.29, art.33, art.66, art.76 din Regulamentul intern, concedierea având la baza referatul nr.560/07.02.2008, punctul de vedere al salariaților exprimat în procesul-verbal nr.771/20.02.2008 și Nota de protest nr.4823/13.12.2007.
Ca urmare, chiar dacă o parte dintre faptele pentru care nu a avut loc cercetarea disciplinara ar fi întemeiate, instanța nu le poate lua în considerare, întrucat pentru acestea nu s-a efectuat convocarea și cercetarea disciplinară, motiv pentru care, în raport de aceste fapte, dispoziția de sancționare este lovită de nulitate absolută.
Reține că în literatura juridică, s-a subliniat că efectuarea cercetării prealabile și, inclusiv, convocarea salariatului reprezintă obligații ale angajatorului, iar necesitatea ascultării învinuitului și a verificării susținerilor sale în apărare, prealabil aplicării sancțiunii, evidențiază că legiuitorul a înțeles să facă din respectarea dreptului la apărare o condiție de validitate a însuși actului de sancționare.
Efectuarea cercetării prealabile numai după ce convocarea salariatului a fost făcută, are caracterul unei măsuri de protecție, edictate în scopul de a preveni aplicarea unor sancțiuni disciplinare nejustificate.
Cercetarea prealabilă trebuie să se finalizeze cu un proces-verbal, referat sau raport întocmit de persoanele împuternicite să o efectueze, în care se consemnează rezultatele acesteia și care are o importanță fundamentală, întrucât stă la baza deciziei de sancționare.
Pe de altă parte, intimata nu a făcut dovada faptului ca, anterior concedierii, ar fi adus la cunoștința acestuia procesul-verbal de cercetare disciplinară, referatul nr.560/07.02.2008, punctul de vedere al salariaților exprimat în procesul verbal nr.771/20.02.2008 și Nota de protest nr.4823/13.12.2007, desi aceste documente au fost invocate in preambulul dispoziției de concediere si au stat la baza luării deciziei de concediere. Acest aspect i-a cauzat contestatorului o vătămare, sub aspectul faptului ca nu au fost indicate motivele de fapt concrete, care au determinat sancționarea sa.
Astfel, prima instanță a reținut că simpla absență nemotivată, timp de 3 ore, de la serviciu, în data de 10.01.2008, în condițiile în care se cunoștea împrejurarea că există un termen acordat în cadrul unui litigiu cu intimata și afirmațiile făcute în ședința publică din data de 10.01.2008, la Curtea de Apel, în dosarul nr-, nu pot constitui fapte de o asemenea gravitate, încât sa conducă la concedierea unui salariat. Pentru aceste fapte, intimata putea, eventual, recurge la o altă sancțiune, mai ușoară și adecvată abaterii comise, nu direct la sancțiunea cea mai severă - desfacerea contractului individual de muncă.
Justificarea intimatei, în sensul că nu pot fi prevăzute toate tipurile de fapte ce atrag sancționarea salariatului, nu este pertinentă, întrucât, prin Regulamentul intern ar fi trebuit măcar indicate categoriile de fapte ce constituie abateri grave, pentru că acestea atrag, de obicei, sancțiunile cele mai severe - rețineri din salariu, retrogradări, concedieri.
Pe de altă parte, pentru faptele reținute nu au fost indicate urmările produse, în scopul a se putea aprecia gravitatea faptelor și dozarea sancțiunii.
Celelalte susțineri ale intimatei, legate de încălcarea disciplinei muncii, nu au fost dovedite, în sensul indicării faptei concrete, care a fost de natură să conducă la perturbarea activității intimatei sau să îi aducă prejudicii substanțiale.
Instanța de fond a apreciat că nu poate fi reținută susținerea contestatorului, în sensul că nu s-au respectat nici dispozițiile Legii nr.571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, întrucât, prin reținerea în sarcina sa a faptelor indicate în decizie lui nu i s-a adus o vătămare, sub aspectul încălcării drepturilor ce sunt protejate de acest act normativ.
Față de cele mai sus reținute, văzând și dispozițiile art 78 alin.1 din Codul muncii, Tribunalul a admia contestația, a dispua anularea dispoziției de concediere nr.507/21.02.2008, emis de intimată, a dispus repunerea părților în situația anterioară emiterii dispoziției contestate, prin reintegrarea contestatorului în postul și funcția deținute anterior concedierii și a obligat pârâta la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariate majorate, indexate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, începând cu data concedierii și până la reintegrarea efectivă a acestuia.
Legat de pretențiile contestatorului vizând plata salariului aferent perioadei 01-22.02.2008, prima instanță a apreciat că intimata a făcut dovada, cu documentele depuse la dosar (extrase de cont și ordine de plată - filele 127-129 dosar fond) a faptului ca i-a achitat salariatului aceste drepturi, astfel că, cererea acestuia urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată. Celelalte drepturi salariale pe care le-a solicitat contestatorul - tichete de masa etc. - de la data concedierii, urmează, oricum, a-i fi acordate, ca urmare a reintegrării în funcția deținută anterior.
Cererea contestatorului vizând restituirea efectelor personale a fost respinsă tot ca neîntemeiată, instanța reținând că intimata a menționat că nu a păstrat, de la contestator, decât acele mijloace materiale și documente deținute în virtutea funcției, iar cele personale se află depozitate în arhiva unității, contestatorul putând să se prezinte oricând spre a le ridica.
Întrucât, în ședința publică din data de 27.11.2008, intimata i-a înmânat contestatorului carnetul de muncă, instanța a respins ca rămas fără obiect, acest capăt de cerere.
În privința obligării intimatei la plata daunelor morale in cuantum de 10.000 euro, justificate de lezarea demnității si subminarea autorității față de colegi, precum si de faptul că at fi avut implicații negative asupra soției, concedierea sa, diagnosticată cu amenințare de naștere prematură, instanța apreciază, raportat la soluția pronunțată asupra contestației, ca acestea nu sunt justificate si nici nu au fost dovedite, astfel că le-a respins.
A avur în vedere că, potrivit dispozițiilor art.269 alin.1 din Codul muncii "angajatorul este obligat in temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale, sa-l despăgubească pe salariat in situația in care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, in timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau in legătura cu serviciul."
Ca urmare, a apreciat că acordarea unor daune morale este condiționată de producerea unui minimum de probe și de indicii din care să rezulte atât existența prejudiciului moral adus salariatului, cat si întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existența, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăși existența măsurii desfacerii disciplinare a contractului de muncă.
Pe de altă parte, pentru a fi reparat, prejudiciul trebuie sa aibă o anumită gravitate, sa se datoreze culpei angajatorului, care să-l fi sancționat pe nedrept si sa fi rezultat în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul.
Astfel, Tribunalul a considerat că nu poate fi primita susținerea contestatorului, în sensul lezării imaginii și producerii unor consecințe negative pe plan social, chiar plauzibilă în astfel de situații, în condițiile în care, instanța, prin anularea concedierii si reintegrarea in funcția deținuta anterior, i-a acordat o justa si suficienta reparație a prejudiciului suferit.
Cererea privind eliberarea Notei de lichidare a fost respinsa ca neîntemeiata, întrucât, fata de soluția pronunțata de instanță, de anulare a deciziei de concediere, folosul practic urmărit de petent si vătămarea produsa, prin neinformarea cu privire la situația debitelor avute față de intimată, nu mai subzistă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâta Agenția pentru Dezvoltare Regională B - I ().
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta pârâtă a susținut că, în fapt, sentința civilă nr.7394 din 27.12.2008 s-a dat fara sa se studieze si sa se ia în considerare toate probele existente la dosar, dintre care unele erau necesare si concludente pentru stabilirea faptelor si a gradului de vinovăție a salariatului. Totodată, recurenta precizează că în sentința pronunțata exista si motivații contradictorii cat si interpretări eronate ale normelor legale.
Astfel, arată că instanța de fond, în mod cu totul neîntemeiat și nelegal, a făcut constatarea că, din conținutul deciziei, lipsește mențiunea privind termenul de preaviz, fapt de natura a aduce prejudicii contestatorului, in condițiile in care in actul adițional nr.17 d) la contractul individual de munca - la punctul L litera b) se menționa obligația angajatorului de a-i acorda salariatului preaviz, în caz de concediere.
Menționează că, asa dupa cum arătat si in cuprinsul întâmpinării existente la dosar, perioada de preaviz care s-a prevăzut în actul adițional 17 (d) - la lit.b) din capitolul L -Alte clauze, face trimitere la prevederile Codului muncii sau Contractului colectiv de munca (la nivelul se aplica Contractul colectiv de munca la nivel național). Niciuna din aceste doua norme legale nu prevede obligativitatea acordării preavizului în cazul concedierii, disciplinare, deci pentru motive care țin de persoana salariatului. Art.73 din Codul muncii, la care face trimitere prima instanță, prevede, in mod limitativ, cazurile pentru care trebuie acordat preavizul, in cazul concedierii, iar printre aceste cazuri nu figurează concedierea disciplinară.
Mai menționează că nici actul adițional nr.17 d) si nici instanța nu pot adaugă la lege ( Codul muncii si Contractul colectiv de munca la nivel național), în sensul includerii printre cazurile pentru care trebuie acordat preavizul si a cazului de concediere disciplinara, deci pentru motive care tin de persoana salariatului.
Recurenta învederează că, deși instanța de fond a retinut in mod corect cele doua fapte pentru care s-a dispus concedierea disciplinara a domnului (alineatul 5 de la pag.7 a sentinței atacate), respectiv "În cazul de fata, asa cum rezulta din procesul verbal de cercetare nr.522/06.02.2008 si referatul nr.560/07.02.2008 contestatorul a fost cercetat cu privire la lipsa de la serviciu in data de 10.01.2008 intre orele 8,30 - 11,40 si afirmațiile făcute in ședința publica din data de 10.01.2008 la Curtea de Apel in dosarul -",a menționat in același paragraf, fără a interpreta dispozițiile art.266 din Codul muncii, ca"motivele reținute in preambulul deciziei de concediere sunt mult mai complexe.".
Solicită instanței de recurs să observe că dispoziția de concediere nu conține decât descrierea celor doua fapte pentru care s-a dispus cercetarea disciplinara prealabila si, in final concedierea salariatului, aceste fapte fiind enumerate cu I si respectiv II. Celelalte mențiuni din preambulul dispoziției nu au o legătura de cauzalitate directa cu aceste fapte, dar vin sa arate comportarea generala, in serviciu, a domnului si au fost menționate exact in legătura cu acest comportament.
Arată că o alta observație neîntemeiata reținuta de instanța de fond (alineatele 6 si 7 de la pag.7 din sentința atacată) se refera la temeiurile de drept care au fost invocate de către angajator in dispoziția de concediere, instanța introducând, printre temeiurile de drept care au fost invocate si unele acte procedurale, care au fost întocmite de Comisia de cercetare disciplinara si de salariați ai Agenției (Referatul 560/07.02.2008, punctul de vedere al salariaților exprimat in Procesul-verbal nr.771/20.02.2008 si Nota de protest nr.4823/13.12.2007).
În acest sens, recurenta subliniază ca atat convocarea salariatului, cat si referatul constatator, intocmit de Comisia de cercetare disciplinara in urma incercarii de a efectua cercetarea disciplinara a salariatului, nu se referă decât la cele doua fapte care au fost imputate salariatului si care au fost reținute, in mod corect, de către instanță.
Totodată, in condițiile in care cercetarea disciplinara a domnului nu a putut avea loc din motive imputabile acestuia - dupa cum a reținut si instanța - recurenta susține că nu înțelege la ce fapte, pentru care nu s-a efectuat convocarea si cercetarea disciplinara, se refera instanța, fapte in raport de care dispoziția de sancționare ar fi lovită de nulitate absolută.
din textul sentinței atacate:"Pe de alta parte, pentru faptele reținute nu au fost indicate urmările produse, pentru a se putea aprecia gravitatea faptelor si dozarea sancțiunii"și arată că aceasta ultima mențiune este în totala contradicție cu doctrina in materie, deoarece pentru a aprecia gravitatea unei fapte nu trebuie indicate urmările faptei respective. Astfel, în doctrină se apreciază că"daca sunt probate elementele constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv înfrângerea obligațiilor de serviciu si vinovăția, rezultatul dăunător si legătura cauzala se prezuma".Prin urmare, apreciază recurenta, nu este necesar a se indica urmările faptelor pentru a se aprecia gravitatea lor si dozarea sancțiunii, atâta timp cat s-au probat elementele constitutive ale abaterii disciplinare.
Consideră că Dispoziția de concediere nr.507/21.02.2008 conține, de asemenea, în detaliu, urmările produse de faptele domnului.
Referitor la motivarea instanței de fond cu privire la netemeinicia desfacerii disciplinare a contractului de munca, recurenta arată că instanța a apreciat ca sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de munca este prea in raport cu cele doua fapte reținute, care nu sunt atat de grave si puteau fi sancționate cu o alta sancțiune, mai ușoara (paragraful 6 de la pag. 8 din sentința atacată.
Cu privire la acest aspect, face observația că prima fapta reținuta - absenta nemotivata de la serviciu timp de 3 ore in data de 10.01.2008, cand contestatorul se afla la un termen dintr-un litigiu cu - - nu este, întradevăr, foarte gravă, daca este analizată ca o faptă singulară. Arată, însă, că a probat, in cuprinsul dispoziției de concediere si in referatul nr.560/07.02.2008, faptul ca acest tip de abatere a avut caracter repetat, deoarece domnul a procedat de mai multe ori la fel, desi conducerea Agenției i-a solicitat in repetate rânduri sa faca cereri de concediu fara plata in astfel de situații, iar aceste cereri i se vor aproba. Oricum, faptul ca angajatorul avea cunoștința de termenele din procesele pe care le avea cu domnul nu este de natura sa scuze fapta acestuia de a lipsi nemotivat, mai ales cand aceasta fapăa are caracter repetat. În sprijinul acestor afirmații anexează si sentința civila nr.6347/15.10.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurări Sociale, pronunțată în dosarul -, în care instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea domnului de a obliga - Sa îi motiveze astfel de absente, respectiv atunci cand a lipsit nemotivat de la serviciu, cand a avut procese cu Agenția.
Referitor la cea de-a doua faptă, respectiv afirmația făcuta in public - in fata Instanței - ca domnul director general nu este reprezentantul legal al -I, in condițiile in care timp de 8 ani nu i-a contestat aceasta calitate si a incheiat numeroase acte juridice cu acesta, reprezintă, in opinia recurentei, o fapta foarte, de natura sa șubrezească definitiv relația de munca cu domnul. Arată că, în întâmpinarea si concluziile scrise de la dosar, a detaliat motivațiile pentru care a considerat aceasta fapta ca fiind foarte si de ce reprezintă ea un abuz de drept.
Consideră că instanța nu are atributul aprecierii asupra gravității unor abateri disciplinare, acesta fiind atributul exclusiv al angajatorului, dat fiind că acesta este cel care plătește contraprestatia muncii.
Arată că, așa cum a susținut si contestatorul în fața instanței de fond, dl intentase peste 10 procese pentru a obține informații de interes public si se prezenta la fiecare termen de judecată, fără a solicita aprobarea în acest sens, ba mai mult, a intentat si o acțiune pentru a i se plăti orele în care a absentat, pe motiv că a fost la instanță, în contradictoriu cu angajatorul.
Mai mult, recurenta apreciază că instanța, în mod neîntemeiat, erijându-se în apărătorul contestatorului și adăugând la lege, a reținut că"Angajatorul nu a făcut dovada faptului că anterior concedierii ar fi adus la cunoștință contestatorului procesul verbal de cercetare disciplinară. Acest aspect i-a cauzat contestatorului o vătămare, sub aspectul faptului că nu au fost indicate motivele de fapt concrete, care au determinat sancționarea sa"- alineatul 5 pagina 8 din sentința atacată.
Precizează că nu a găsit și nu cunoaște o prevedere legală care să creeze sau din care să reiasă această obligație reținută de către instanță, iar dacă această constatare a instanței, este o propunere,de lege ferenda,atunci se obligăm să o respecte, după ce se va concretiza într-un act normativ.
Consideră că anularea sancțiunii de concediere disciplinară este de natura sa afecteze grav climatul social din cadrul -, mai ales ca majoritatea salariaților agenției si-au exprimat acordul cu privire la măsura concedierii disciplinare a domnului, considerand-o singura măsura care ar putea sa restabilească si echilibrul social din Agenție.
Referitor la mențiunea Instanței (alineatele 8 si 9 din pag.8 a sentinței atacate), că, mai ales pentru ultima fapta nu s-a făcut dovada prevederilor din Regulamentul Intern care au fost incalcate si ca nu este pertinenta justificarea - cu privire la faptul ca nu pot fi prevăzute toate tipurile de fapte ce atrag sancționarea salariatului, recurenta susține, în continuare, aceste justificări si le consideră pertinente. Chiar daca faptele respective nu sunt prevăzute in Regulamentul Intern sau alte norme interne, aceasta nu înseamnă ca faptele respective nu trebuie sancționate, iar jurisprudenta conține numeroase situații in care s-au constatat abateri disciplinare si s-au validat sancțiuni disciplinare, pentru fapte care nu au fost prevăzute in Regulamente Interne sau alte norme interne.
Referitor la faptul că instanța de fond a reținut faptul ca reclamantul a mai fost concediat anterior pentru motive disciplinare, iar apoi a fost reintegrat in baza unei sentințe judecătorești, recurenta arată că această mențiune a instanței este eronată, nereala si nu se bazează pe nicio proba existenta la dosar (un argument în plus pentru superficialitatea de analiză a probatoriului și subiectivismul instanței), deoarece singura mențiune cu privire la reintegrare este făcuta de contestator în întâmpinarea sa. Reintegrarea despre care vorbește, însă, contestatorul în intampinare, nu este urmarea anulării vreunei măsuri de concediere disciplinară, ci este vorba de reintegrarea pe un post de conducere, în condițiile în care contractul de munca al contestatorului era in executare, dar acesta fusese trecut într-un post de execuție.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041din Codul d e procedură civilă.
Deși legal citat, intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare, însă, prezent fiind la judecata recursului, prin avocat, a solicitat respingerea recursului de clarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței atacate, invocând verbal apărări de fond la motivele de recurs.
La cererea recurentei-pârâte, s-a administrat, în prezentul recurs, proba cu înscrisuri, prin care aceasta intenționează să dovedească reaua-credință a intimatului, care, după emiterea hotărârii instanței de fond, a refuzat să se prezinte la locul de muncă, conform deciziei de reîncadrare.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041Cod proc. civilă, Curtea apreciază că recursul este nefondat, astfel că, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod proc. civilă, îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:
Codul muncii (adoptat prin Legea nr.53/2003) reglementează, prin norme imperative, cazurile și condițiile în care poate avea loc încetarea contractului individual de muncă al salariatului.
În ceea ce privește concedierea disciplinară, în Codul muncii este prevăzută strict, prin norme cu un vădit caracter de protecție a salariatului, procedura ce trebuie parcursă de către angajator, cu prilejul emiterii deciziei de concediere, cât și cerințele obligatorii de fond și de formă ale unei atari decizii.
Astfel, sunt reglementate atât cerințe legale prealabile, cât și concomitente actului de concediere, în scopul de a se preveni eventualele abuzuri ale angajatorului, într-o astfel de situație.
Încălcarea dispozițiilor legale imperative cu privire la emiterea deciziei de concediere disciplinară este sancționată cu nulitatea, legiuitorul folosind chiar sintagmanulitate absolută, pentru a înlătura orice dubiu asupra felului nulității ce intervine.
Ca urmare, Curtea apreciază că în mod justificat a reținut și prima instanță că sancționarea disciplinară se face potrivit unor reguli procedurale, care au ca scop, pe de o parte, eficiența combaterii unor acte și comportări dăunătoare procesului muncii, iar, pe de altă parte, pentru a se garanta stabilirea exacta a faptelor și de a se asigura dreptul la apărare al salariatului, evitându-se, astfel, aplicarea unor sancțiuni nejuste.
Din conținutul deciziei de concediere disciplinară ce se contestă în speță, rezultă, într-adevăr, că lipsește mențiunea privind acordarea termenului de preaviz, fapt pe care instanța de fond l-a considerat de natura a-i produce salariatului o vătămare, în condițiile în care și în actul adițional nr.17 d) la contractul individual de muncă, la punctul L litera b) se menționează obligația angajatorului de a-i acorda preaviz, în caz de concediere.
Curtea reține, însă, că acest aspect nu este, însă, de natură să atragă nulitatea deciziei de concediere, întrucât, așa cum susține recurenta, perioada de preaviz care s-a prevăzut în actul adițional 17 (d) - la lit.b) din capitolul L -Alte clauze, face trimitere la prevederile Codului muncii sau Contractului colectiv de muncă. Ori, la nivelul recureentei se aplica Contractul colectiv de munca la nivel național, care nu prevede obligativitatea acordării preavizului în cazul concedierii disciplinare.
Totodată, dispozițiile art.73 din Codul muncii, care prevăd, în mod strict și limitativ cazurile pentru care trebuie acordat preavizul, în cazul concedierii, nu menționează, printre aceste cazuri, concedierea disciplinară. O interpretare contrară, ar adăuga la lege, ceea ce nu este permis.
Așadar, Curtea apreciază că este fondată doar această susținere a recurentei, pe care o primește ca atare, urmând, însă a înlătura, ca nefondate, toate celelalte critici formulate de aceasta în cuprinsul cererii de recurs, apreciind că sunt doar afirmații formale, lipsite de conșinut juridic.
Ca urmare, Curtea, în raport de dispozițiile art.62 alin.2 din Codul muncii, apreciază că în mod justificat a reținut prima instanță că motivele de fapt și de drept ale concedierii pot fi doar motivele care au fost arătate în convocarea emisă în vederea efectuării cercetării prealabile și care, implicit, au făcut și obiectul cercetării prealabile în sine, astfel că orice alte fapte sau motive străine de acestea, nu pot constitui motive ale concedierii (de vreme ce ele nu au făcut obiectul cercetării).
În sensul celor de mai sus, Curtea constată că, în speță, așa cum a reținut și instanța de fond, din procesul verbal de cercetare nr.522/06.02.2008 și din referatul nr.560/07.02.2008 rezultă că intimatul-contestator a fost cercetat cu privire la două fapte: lipsa sa de la serviciu din data de 10.01.2008, între orele 8,30-11,40, precum și afirmațiile făcute în ședința publică din data de 10.01.2008, la Curtea de Apel, în dosarul nr-.
Ori, în motivarea în fapt a deciziei de concediere sunt enumerate mai multe fapte: comiterea unui abuz de drept, prin contestarea cu rea-credința a calității de reprezentant legal al intimatei, a directorului agenției; în ultimii ani, neanunțarea agenției atunci când a lipsit de la serviciu pentru a participa la termenele de judecata avute in procesele cu intimata, deși avea avocat angajat; nesemnarea condicii pentru o lunga perioadă de timp; acționarea în judecata a intimatei, în baza Legii nr.544/2001 și în materie penală; adresarea de acuze și jigniri directorului general, în adresele pe care i le înainta; afirmații grave la adresa conducerii cu ocazia unor procese intentate Agenției; întreținerea unei relații conflictuale cu subordonații săi si o parte din salariații, care au înaintat chiar o nota oficială de protest la adresa acestuia.
Față de acest aspect, Curtea apreciază că nu se susține afirmația agenției recurente, în sensul că celelalte fapte au fost menționate în cuprinsul actului de concediere, doar pentru circumstanțierea comportamentului general al salariatului, întrucât nu există, în decizia contestată, nici o mențiune în acest sens. Ori, decizia de concediere nu mai poate fi modificată (corectată, completată) ulterior, în fața instanței, cu prilejul judecării contestației.
Pentru acest motiv, apare ca justă concluzia primei instanțe în sensul că, chiar dacă o parte dintre faptele pentru care nu a avut loc cercetarea disciplinara ar fi întemeiate, instanța nu le-ar putea lua în considerare, întrucat pentru acestea nu s-a efectuat convocarea și cercetarea disciplinară, astfel că, în raport de aceste fapte, dispoziția de sancționare este lovită de nulitate absolută.
Totodată, Curtea reține că efectuarea cercetării disciplinare prealabile, inițiată cu convocarea salariatului, reprezintă obligații ale angajatorului, iar respectarea dreptului la apărare al acestuia reprezintă, practic, o condiție de validitate a actului de sancționare disciplinară.
Astfel, pentru a se realiza o cercetare disciplinară efectivă, este necesară ascultarea salariatului în cadrul cercetării disciplinare, precum și verificarea susținerilor pe care el le formulează în apărare,
Din modul în care legiuitorul a reglementat procedura cercetării disciplinare prealabile rezultă, cu claritate, intenția acestuia de a preveni, prin norme cu un vădit caracter de protecție, aplicarea unor sancțiuni disciplinare nejustificate.
Ca urmare, cercetarea prealabilă trebuie să se finalizeze cu un act constatator (proces-verbal, referat sau raport) ce cuprinde rezultatul acesteia și care stă la baza deciziei de sancționare.
În speță, Curtea apreciază că recurenta nu a făcut dovada efectuării unei cercetări prealabile efective, câtă vreme nu a adus la cunoștința salariatului, anterior concedierii acstuia, procesul-verbal de cercetare disciplinară, referatul nr.560/07.02.2008, punctul de vedere al salariaților exprimat în procesul verbal nr.771/20.02.2008 și Nota de protest nr.4823/13.12.2007, deși a menționat toate aceste documente in cuprinsul dispoziției de concediere.
Așa cum a reținut și prima instanță, acest aspect i-a cauzat o vătămare salariatului, care nu a avut, astfel, cunoștință de motivele de fapt concrete, care au determinat sancționarea sa.
Cât privește individualizarea sancțiunii aplicate salariatului, Curtea apreicază că cele două fapte reținute în sarcina acestuia și anume, absența nemotivată de la serviciu, pentru o durată de 3 ore, la data de 10.01.2008, precum și afirmațiile făcute de acesta, în ședința publică din data de 10.01.2008, la Curtea de Apel, în dosarul nr- nu constituie fapte atât de grave, încât să justifice sancțiunea disciplinară cea mai severă, extremă - concedierea disciplinară. Aceasta cu atât mai mult cu cât angajatorul cunoștea împrejurarea că exista, pe rolul instanțelor de judecată, un litigiu între agenție și salariatul intimat, astfel că absențele acestuia nu sunt nemotivate, ci motivate. Lipsește, deci, unul dintre elementele esențiale ale răspunderii disciplinare - vinovăția salariatului, care, de regulă, în astfel de situații, ar trebui să se regăsească sub forma intenției.
Ori, atât prezentarea la termenele de judecată acordate în cadrul unui atare litigiu, cât și afirmațiile salariatului, formulate de acesta în calitate de parte într-un proces aflat pe rolul instanței de judecată (afirmații în susținerea cererilor și apărărilor sale), țin de accesul liber la justiție al oricărui cetățean, garantat de prevederile constituționale. Aceste afirmații puteau fi, eventual, combătute de către agenția angajatoare, în același cadru, al procesului, beneficiind de un tratament egal cu al salariatul.
Astfel, Curtea apreciază că nu se susțin criticile recurentei în sensul că salariatul ar fi de rea-credință refuzând își ia concediu fără plată, pentru a se prezenta la termenele acordate de instanță. Aceasta întrucât principiul bunei-credințe trebuie să guverneze nu numai conduita salariatului, cât și pe cea a angajatorului.
Sub acest aspect, apar ca nerelevante aspectele rezultate din înscrisurile administrate, în probatoriu, de către recurenta-pârâtă, în legătură cu reaua-credință a salariatului intimat, care, după emiterea hotărârii instanței de fond, ar fi refuzat să se prezinte la locul de muncă, conform deciziei de reîncadrare, cu atât mai mult cu cât acestea sunt împrejurări ivite ulterior emiterii deciziei de concediere disciplinară, care nu fac, deci, obiectul acesteia.
Curtea apreciază că nu se justificarea afirmația recurentei în sensul că nu pot fi prevăzute, în Regulamentul intern, toate tipurile de fapte ce pot atrag sancționarea salariatului. Așa cum corect a reținut instanța de fond, ar fi trebuit ca în Regulamentul intern al recurentei, să fie indicate măcar categoriile de fapte ce constituie abateri grave, pentru că acestea atrag, de obicei, sancțiunile cele mai severe, inclusiv pe cea a concedierii disciplinare a salariatului.
Totodată, Curtea reține că, în cuprinsul deciziei de concediere disciplinară, nu au fost menționate urmările faptelor săvârșite de salariat, pentru a se putea aprecia asupra gravității lor, cât și asupra dozării sancțiunii aplicate, susținerile angajatorului, referitoare la încălcarea disciplinei muncii, nefiind dovedite, câtă vreme nu s-a indicat fapta concretă, care ar fi condus la perturbarea serioasă a activității acestuia sau i-ar fi adus grave prejudicii.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, apreciind că toate criticile recurentei-pârâte sunt doar simple afirmații formale, lipsite de conținut juridic, Curtea le va înlătura, ca atare, astfel că va menține hotărârea fondului, ca fiind legală și temeinică.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA PENTRU DEZVOLTARE REGIONALĂ B - I ()
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA PENTRU DEZVOLTARE REGIONALĂ B - I (), împotriva sentinței civile nr.7394 din data de 27.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.11555/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
red. / tehnored.
2 ex. / 29.05.2009
Jud.fond:;
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Ilie Nadia Raluca, Bodea
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 1316/2010. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 5951/2009. Curtea... → |
|---|
