Contestație decizie de concediere. Decizia 1387/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR Nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II A CIVILĂ ȘI PENTRU CONFLICTE DE munca ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1387
Ședința publică din data de 24 Februarie 2010
Completul compus din:
Președinte: JUDECĂTOR 1: Elena Stan
JUDECĂTOR 2: Carmen Tomescu
JUDECĂTOR 3: Ligia Epure
Grefier - -
*******
Pe rol, soluționarea recursului declarat de pârâta Autoritatea Rutieră Română - ARR, împotriva sentinței civile nr.2852/05.10.2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns pentru recurenta pârâtă, avocat, precum și intimatul reclamant, personal și asistat de avocat.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se că recursul este declarat și motivat în termenul legal, după care, avocat depune la dosar și comunică și părții adverse, înscrisuri în susținerea cererii de recurs, pentru a căror observare nu se solicită un nou termen de judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul părților.
Avocat pentru recurenta pârâtă, solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, concedierea având ca temei art.65-67 din Codul muncii, fiind o concediere individuală, prin desființarea locului de muncă de muncă, pentru care nu este aplicabilă obligația de a a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate.
Avocat pentru intimatul reclamant, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței Tribunalului Dolj ca temeinică și legală, apreciind că este o concediere individuală, dar conform art.74 alin.1 Codul muncii, decizia trebuia să cuprindă în mod obligatoriu cele 4 cerințe, nefiind îndeplinită cea prevăzută la lit. astfel încât decizia de concediere este lovită de nulitate absolută.
Solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin sentința nr.2852/05.10.2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr- s- admis contestația privind pe reclamantul, în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA RUTIERĂ ROMÂNĂ.
S-a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 739/19.06.2009 emisă de intimată.
A fost obligată intimata să-l reîncadreze pe contestator pe postul avut anterior concedierii.
A fost obligată intimata către contestator la plata drepturilor salariale majorate și indexate de care trebuia să beneficieze pe perioada 20.06.2009 și până la data reintegrării pe post.
A fost obligată intimata către contestator la 800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele:
Contractul individual de muncă al contestatorului nr. 282/14.08.2007a încetat la data de 20.06.2009 în temeiul art. 65 - 67 Codul muncii întrucît s-a desființat locul de muncă ocupat de acesta ca urmare modificării structurii de organizare a ARR prin aprobarea noii organigrame a instituției în baza ordinului ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 106/06.02.2009.
Potrivit art. 65 alin. 1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau reorganizării activității, iar potrivit alin. 2, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Pe de altă parte, art. 74 alin. 1 Codul muncii prevede că decizia de concediere trebuie să cuprindă în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, lista tuturor locurilor de muncă disponibile din unitate și termenele în care salariații urmează să opteze pentru un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64 Codul muncii.
Art. 64 alin. 2 din Codul muncii, prevede că în situația în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă v ac ante, acesta are obligația de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă, în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale, acesta avînd la dispoziție un termen de 3 zile lucrătoare pentru a-și manifesta în scris consimțământul.
Intimata nu și-a îndeplinit obligația de a propune contestatorului un alt loc de muncă vacant în unitate ori, în situația în care nu dispunea de un asemenea loc, nu a solicitat sprijinul agenției teritoriale pentru ocuparea forței de muncă, în vederea redistribuirii celui în cauză, corespunzător pregătirii profesionale.
În concluzie, intimata a încălcat legea, decizia de concediere fiind lovită de nulitate absolută, obligația revenndu-i atît pentru concedierile individuale, cît și pentru cele colective.
De asemenea a încălcat dispozițiile art. 74 din Cartea Socială Europeană privitoare la măsurile sociale care vizează ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor și dispozițiile Directivei nr. 78/59/CE din 20 iulie 1998 privind legislația statelor membre.
Pentru aceste considerente, s-a admis contestația, a fost constatată nulă decizia de concediere, obligînd intimata la reîncadrarea pe post și la plata despăgubirilor bănești de care a fost lipsit în perioada 20.06.2009 și pînă la reintegrarea pe post.
În baza art. 274 cod pr. civilă, intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către contestator.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Rutieră Română - ARR criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
In motivarea recursului a arătat că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoilenic al acestuia, motiv întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 cod procedură civilă.
Astfel, în mod eronat s-a reținut neîndeplinirea de către intimată a obligației de a propune contestatorului un alt loc de muncă vacant în unitate, ori, în situația în care nu dispunea de un asemenea loc, de a solicita sprijinul Agenției teritoriale pentru Ocuparea Forței de Muncă în vederea redistribuirii celui în cauză, corespunzător pregătirii profesionale.
Recurenta a arătat că a existat o concediere individuală și nu una colectivă, întrucât reducerea cu 29 de posturi numărului total de locuri de muncă nu presupune o concediere colectivă, raportat la numărul total al salariaților săi.
Prin urmare, fiind vorba de o concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 64 alin. 1 Codul muncii. Nu se poate reține că obligația oferirii unui loc de muncă vacant corespunzător revine atât pentru concedierile individuale, cât și pentru cele colective, invocându-se ca practică judiciară decizia civilă nr. 455/2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.
S-a mai arătat că nu este aplicabilă Directiva nr. 78/59/CE din 20.07.1998 întrucât, potrivit art. 2 din această Directivă, aceasta nu se aplică în cazul lucrătorilor angajați de organismele administrației publice,întrucât Autoritatea Rutieră Română face parte din administrația publică centrală.
Ca ultim motiv de recurs, s-a arătat că este netemeinică motivarea instanței că decizia a încălcat art. 74 din Carta Socială Europeană, în condițiile în care aceasta nu conține articolul menționat de instanța de fond.
Recurenta a depus la dosar practică judiciară reprezentată de sentința civilă nr. 1767 din 15.12.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, extras din lucrarea "Încetarea contractului individual de muncă" și adresa nr. 5553/22.02.2010 emisă de Autoritatea Rutieră Română.
Analizând recursul declarat de către intimată, prin prisma motivelor de recurs și al dispozițiilor legale incidente, instanța constată că recursul este nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:
Dispozițiile legale aplicabile în cauză sunt reprezentate de art. 64 alin. 1 și 2 și art. 74 Codul muncii.
Conform art. 64 alin. 1 Codul muncii, în cazul în care concedierea se dispune pentru, motivele prevăzute la art. 61 lit."c și d", precum și în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit."f", angajatorul are obligația de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii.
Art. 64 alin. 2 Codul muncii prevede că, în situația în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. 1, acesta are obligația de a solicita sprijinul agenției teritoriale pentru ocuparea forței de muncă în vederea redistribuirii salariatului.
Conținutul deciziei de concediere este prevăzut de art. 74 Codul muncii, la lit."d" fiind prevăzută necesitatea menționării tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru o ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.
Problema de drept aplicabilă în cauză este aceea de a stabili dacă obligația oferirii unui loc de muncă vacant corespunzător, prevăzută de art. 64 din Codul muncii este aplicabilă atât în cazul concedierilor colective, cât și în cazul concedierii individuale, așa cum este cazul în speță, întrucât nici contestatorul, în cuprinsul contestației și nici instanța de fond, în motivarea sentinței, nu a invocat că ar fi vorba de o concediere colectivă, ci doar de o concediere individuală.
Referitor la inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 74 alin. 1 coroborate cu art. 64 din Codul muncii, Curtea reține că și în situația concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, angajatorul are obligația propunerii altor locuri de muncă vacante (dacă are) în caz contrar are obligația de a solicita sprijinul Agenției Teritoriale pentru Ocuparea Forței de Muncă,întrucât relațiile de muncă se bazează pe principiul bunei credințe și garantării dreptului la protecție împotriva șomajului, nefiind logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică și/sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă ori, după caz, să se intervină la Agenția pentru ocuparea forței de muncă, iar pentru desființarea locului de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, să nu se procedeze în același fel.
Art. 74 lit."d" din Codul muncii instituie direct o condiție de formă, iar indirect, o condiție de fond extrinsecă pozitivă, fiind normă de trimitere la art. 64, pentru nu mai reitera conținutul acestuia, fiind evidentă intenția legiuitorului că mențiunea privind lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului, atât individuală, cât și colectivă.
Aceeași interpretare se impune și în virtutea art. 80 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situația în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unității va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desființat, dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă, ori cuprinderea într- formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeași unitate. Distincția între concedierea colectivă și individuală și compensațiile bănești acordate suplimentar în cazul concedierilor colective se realizează în alin. 3 al art. 80 din CCM unic la nivel național, fiind evident că art. 80 alin. 1 este aplicabil atât pentru concedierea individuală, cât și pentru cea colectivă.
Dispozițiile CCM la nivelul unic național produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din țară, conform art. 11, lit. D din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
Dispozițiile Legii nr. 76/2002 privind asigurările de șomaj și stimularea ocupării forței de muncă prevăd la art. 79 că "în cazul unor restructurări ale activității care pot conduce la modificări substanțiale ale numărului și structurii profesionale personalului, angajatorii au obligația de a înștiința agențiile pentru ocuparea forței de muncă în vederea adoptării unor măsuri pentru combaterea șomajului și prevenirea efectelor sociale negative ale acestor disponibilizări".
Din interpretarea teleologică și sistematică a dispozițiilor Codului Muncii, coroborat cu actele normative menționate anterior, rezultă obligativitatea menționării locurilor de muncă disponibile în toate cazurile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului, fie că este vorba de concediere colectivă, fie că este vorba de concediere individuală, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Recurenta intimată a invocat, în susținerea motivelor de recurs, doctrina și practica judiciară, însă conform legislației române, acestea nu constituie izvor de drept, neavând vreo forță obligatorie pentru alte instanțe.
In privința adresei nr. 5553/22.02.2010, emisă de către recurenta intimată, se reține că aceasta nu poate suplini obligația oferirii unui loc de muncă vacant corespunzător, întrucât această obligație trebuia îndeplinită înaintea concedierii contestatorului, și nu ulterior, pe parcursul soluționării contestației formulată de acesta.
Referitor la ultimele două motive de recurs, privind inaplicabilitatea în cauză Directivei nr. 78/59/CE din 20.07.1998 și a art. 74 din Carta Socială Europeană, Curtea apreciază că acestea nu au relevanță în cauză, în condițiile în care, în principal, contestația a fost admisă datorită neîndeplinirii de către intimat a obligației de a propune contestatorului un alt loc de muncă vacant în unitate, ori în situația în care nu dispunea de acest loc, de a solicita sprijinul Agenției Teritoriale pentru Ocuparea Forței de Muncă în vederea redistribuirii contestatorului, corespunzător pregătirii sale profesionale.
Având în vedere aceste considerente, constatând că în cauză nu subzistă nici unul din motivele de casare sau modificarea prevăzute de art. 304 pct. 1-9 cod procedură civilă, nefiind incidente nici dispozițiile art. 3041cod procedură civilă, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
In baza art. 274 cod procedură civilă, recurenta va fi obligată la 500 lei cheltuieli de judecată către intimatul contestator, reprezentând onorariu apărător.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Rutieră Română - ARR, împotriva sentinței civile nr.2852/05.10.2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant.
Obligă recurenta să plătească reclamantului 500 lei cheltuieli de judecată.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24.02.2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red. Jud.ES-24.03.2010
Tehn.red. /Ex.2
/
Președinte:Elena StanJudecători:Elena Stan, Carmen Tomescu, Ligia Epure
| ← Contestație decizie modificare unilaterală contract de muncă.... | Contestație decizie de pensionare. Decizia 270/2009. Curtea de... → |
|---|
