Contestație decizie de concediere. Decizia 176/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.5970/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR.176/
Ședința publică de la 13 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurentulSecretariatul General al Guvernuluiîmpotriva sentinței civile nr.5821 din data de 09 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7857/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 06 ianuarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 13 ianuarie 2010, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5821 din data de 09 iulie 2009 pronunțată în dosarul nr. 7857/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimatul Secretariatul General al Guvernului; a constatat nulitatea Ordinului nr. 126/17.02.2009 emis de intimat; a obligat intimatul să îl reintegreze pe contestator în postul deținut anterior concedierii; a obligat intimatul la plata către contestator a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării; a respins cererea privind obligarea intimatului la plata despăgubirilor morale, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut, în esență, următoarea situație e fapt și de drept:
Reclamantul a devenit salariat al intimatului începând cu data de 17.07.2007, în baza Ordinului nr.522/17.07.2007 emis de intimat, desfășurându-și activitatea în calitate de consilier în cadrul Departamentului de Control al Guvernului.
Prin Ordinul nr.126/17.02.2009, intimatul a dispus concedierea reclamantului, măsura fiind întemeiată pe dispozițiile art.65 și art.73 alin.1 din Codul muncii, pe disp.art.5 alin.4 din nr.HG405/2007 privind funcționarea Secretariatului General al Guvernului și ale deciziei primului - ministru nr.208/2009.
Verificând conținutul deciziei de concediere, instanța de fond a constatat că aceasta cuprinde mențiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 lit. a) și b) din Codul muncii, respectiv durata preavizului, de 15 de zile lucrătoare și motivele care au determinat concedierea. Lipsa mențiunii referitoare la faptul că nu există locuri de muncă disponibile, care să poată fi oferite angajatului, nu este de natură să anuleze măsura concedierii, întrucât în această situație se prezumă că în cadrul angajatorului nu existau locuri de muncă vacante.
A mai reținut instanța de fond că ordinul de concediere conține motivarea în sensul că salariatul nu se încadrează în prevederile art. VII alin. 16 din nr.OUG3/2009, în baza înscrisului nr-.
Contestatorul a invocat nulitatea măsurii concedierii, motivând că desființarea locului său de muncă nu a fost efectivă, că nu a avut o cauză reală și serioasă și că salariatului nu i s-au propus alte locuri de muncă vacante, compatibile cu pregătirea sa profesională.
Pentru a analiza temeinicia concedierii, Tribunalul a apreciat că este necesar a se determina mai întâi dacă măsura a fost individuală sau dacă a avut natura unei concedieri colective.
S-a reținut că, anterior adoptării nr.OUG3/2009, actul normativ care reglementa structura organizatorică a aparatului de lucru al guvernului era OUG nr.25/2007. Potrivit art.1 și 3 din OUG nr.25/2007, din cadrul aparatului de lucru al guvernului făceau parte, printre alte structuri, și Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică, finanțată din bugetul Secretariatului General al Guvernului, precum și Secretariatul General al Guvernului, instituție publică cu personalitate juridică, structura organizatorică și numărul maxim de posturi al fiecărei structuri aprobându-se prin deciziei a primului - ministru.
La data intrării în vigoare a nr.OUG3/2009, prin care se desființa Departamentul de Control al Guvernului, aceasta avea prevăzut un număr de 69 de posturi, potrivit deciziei primului - ministru nr.156/2007, iar Secretariatul General al Guvernului era prevăzut cu 216 posturi, potrivit deciziei primului - ministru nr.187/2008.
Din materialul probator administrat în cauză, Tribunalul a reținut că, la data concedierii contestatorului, au fost concediați toți angajații fostului Departament de Control al Guvernului care nu au primit încrederea primului - ministru (61 de persoane).
În raport de dispozițiile art. 68 alin 1 din Codul muncii, s-a constatat că a avut loc o concediere colectivă.
A mai reținut instanța de fond că, în cazul în care angajatorul efectuează o concediere colectivă, este necesar ca acesta să îndeplinească anumite obligații, reglementate în mod imperativ de art.69 - 711Codul muncii, constând în efectuarea de consultări cu sindicatul sau cu reprezentanții salariaților, în notificarea unor informații către salariați, cât și către inspectoratul teritorial d e muncă și către agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, în notificarea deciziei de concediere colectivă către inspectoratul teritorial d e muncă și către agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, în scopul de a se căuta soluții la problemele ridicate de concedierea colectivă.
Astfel, deși desființarea locului de muncă al reclamantului se circumscrie cadrului legal oferit de nr.OUG3/2009, care prevede desființarea departamentului în care își desfășura activitatea acesta, iar instanța nu este abilitată să analizeze temeinicia măsurii desființării Departamentului de Control al Guvernului, respectiv dacă a avut la bază cauze reale și serioase, adoptarea măsurii concedierii de către intimat trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor Codului muncii referitoare la procedura anterioară concedierii colective, față de prevederile art.1 alin.2 din Codul muncii.
Concluzia Tribunalului a fost în sensul că ordinul de concediere a contestatorului s-a emis în contextul concedierii colective întreprinse de intimat, care nu a respectat procedura reglementată de Codul muncii, aplicabilă în cazul concedierilor colective.
Prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art.78 din Codul muncii.
A mai reținut instanța de fond că reclamantul nu a motivat și nu a dovedit că prin măsura concedierii sale i s-au produs prejudicii morale astfel încât, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii reglementată de art.269 din Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Secretariatul General al Guvernului, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, recurentul a arătat, în esență, următoarele:
Prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, apreciind eronat că Ordinul secretarului general al Guvernului nr. 126/17.02.2009 prin care s-a dispus încetarea raportului de muncă al intimatului reclamant în conformitate cu prevederile art.65 și ale art.73 alin. 1 din Legea nr.53/2003, cu modificările și completări le ulterioare, este nelegal, prin raportare la texte de lege care nu erau incidente în speță și a dispus anularea actului, deși reține în considerentele hotărârii că "desființarea locului de muncă al reclamantului se circumscrie cadrului legal oferit de Ordonanța de urgență a Guvernului 3/2009, care prevede desființarea departamentului în care își desfășura activitatea acesta, iar instanța nu este abilitată să analizeze temeinicia măsurii desființării Departamentului de Control al Guvernului, respectiv dacă a avut la bază cauze reale și serioase".
A mai susținut recurentul că dispozițiile Codului muncii referitoare la concedierea colectivă nu au condus la abrogarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Or, pe de o parte, prin legile bugetare anuale au fost prevăzute sumele necesare aplicării prevederilor ordonanței, iar pe de altă parte, dispozițiile art.60/1 alin.( 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective au făcut obiectul controlului de constituționalitate și după adoptarea Legii nr.53/2003, iar excepția nu a fost respinsă ca inadmisibilă pentru că legea nu ar mai fi fost în vigoare.
La rândul său, a arătat recurenta, Hotărârea Guvernului nr.624/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective stabilește fără echivoc că, "în sensul prevederilor art.1 alin.(2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/1999, denumită în continuare ordonanță de urgență, prin salariații încadrați în aparatul propriu și în serviciile publice descentralizate ale administrației publice centrale și locale se înțelege salariații încadrați cu contract individual de muncă în serviciile Președinției, în aparatul de lucru al Parlamentului, al Guvernului, în ministere și în alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, în instituții publice din subordinea Guvernului, în autorități administrative autonome, în serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, organizate în unitățile administrativ-teritoriale, prevăzute în actele normative de organizare și funcționare a acestora, precum și în aparatul propriu al consiliilor locale, al consiliilor județene, respectiv al Consiliului General al Municipiului B și al prefecturilor".
De asemenea, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 1, 2 și 3 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, care prevăd că angajatorii care au în vedere concedieri colective notifică reprezentanții lucrătorilor și autoritatea publică competentă cu privire la motivele concedierilor colective preconizate și inițiază consultări cu reprezentanții lucrătorilor care să se refere cel puțin la posibilitățile și mijloacele de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători afectați.
În concluzie, a arătat recurentul, prima instanță, deși a reținut că "potrivit art.1 alin.2 din Codul muncii, dispozițiile acestuia se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conțin dispoziții specifice derogatorii", totuși, în mod nejustificat a analizat și a stabilit "nelegalitatea" Ordinului secretarului general al Guvernului nr.126/17.02.2009 prin prisma dispozițiilor art.69 - 711din Legea nr.53/2003, modificată și completată.
Așa fiind, instanța de fond a extins aplicabilitatea acestor dispoziții legale și pentru alte situații decât cele avute în vedere prin dispozițiile actului normativ, situații neprevăzute în cuprinsul său.
A mai arătat recurentul că instanțele judecătorești nu au competența de a crea, de a abroga sau de a modifica dispozițiile unei legi, devenind astfel un legislator pozitiv și nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor deja existente, întrucât ar fi încălcate dispozițiile art.61 alin.1 din Constituția României, republicată, care stabilesc că unica autoritate legiuitoare a țării este Parlamentul României.
Pentru aceleași considerente, nu este admis nici ca prin interpretarea normelor juridice instanțele judecătorești să adauge consecințe contrare legii.
Recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond este contrară spiritului dispozițiilor legislației muncii, cu atât mai mult cu cât Tribunalul a reținut că Secretariatul General al Guvernului, fără a avea această obligație legală, a întreprins demersuri în scopul protejării disponibilizaților, solicitând Agenției Municipale pentru Ocuparea Forței de Muncă B, prin adresa nr.20/2457/DNA/18.02.2009, lista locurilor vacante.
Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă B prin adresa nr.9840/24.02.2009, a transmis Secretariatului General al Guvernului lista locurilor vacante pentru studii superioare. Această listă a fost comunicată contestatorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, însoțită de adresa Secretariatului General al Guvernului nr.15A/421/RU/26.02.2009.
Așadar, a conchis recurentul, soluția instanței de fond este contradictorie și în raport cu buna-credință manifestată de autoritatea intimată în exercitarea drepturilor și obligațiilor sale, cu atât mai mult cu cât prima instanță a reținut în mod corect că decizia de concediere cuprinde mențiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 lit. a) și b) din Codul muncii, singurul motiv al anulării Ordinului secretarului general al Guvernului nr.126/17.02.2009 fiind determinat de aplicarea greșită a unei norme juridice străină situației de fapt.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
În cadrul probei cu înscrisuri, s-a depus la dosarul cauzei copia Monitorului Oficial nr. 303 din 29 iunie 1999 în care a fost publicată nr.OUG 98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 304/1 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Situația de fapt a fost corect stabilită de instanța de fond, care a reținut că intimatul a fost angajat, începând cu data de 17 iulie 2007, în funcția de consilier în cadrul Departamentului de Control al Guvernului.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în baza Ordinului secretarului general nr. 126/17.02.2009 (fila 7 dosarului instanțe ide fond), emis în raport de Decizia primului-ministru nr. 208/2009 pentru aprobarea structurii organizatorice și a statului de funcții ale Corpului de Control al Primului Ministru, în considerarea faptului că domnul nu se încadrează în prevederile art. VII alin. 16 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2009 pentru modificarea și completarea unor acte normative referitoare la organizarea și funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în baza înscrisului nr-, și în conformitate cu dispozițiile art. 65 și ale art. 73 alin. 1 din Legea nr. 53/2003, cu modificările și completările ulterioare, precum și în temeiul art. 5 alin. 4 din nr.HG 405/2007 privind funcționarea Secretariatului General al Guvernului, cu modificările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art. VII alin. 16 și 17 din nr.OUG 3/2009, "(16) Personalul fostului Departament de Control al Guvernului se preia în limitele numărului de posturi alocat prin decizie a primului-ministru, pe baza îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, a bunului său renumeși a încrederii acordate de primul-ministru,cu condiția semnării unui angajament de loialitate, cu păstrarea drepturilor salariale aferente funcției de execuție.
(17) Persoanele care nu se vor încadra în prevederile alin. (16) vor fi concediate în condițiile legii."
Așadar, în privința intimatului, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 17 din actul normativ mai sus evocat.
Prin Legea nr. 379/2009, adoptată ulterior concedierii intimatului și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 14 decembrie 2009, fost respinsă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3 din 11 februarie 2009 pentru modificarea și completarea unor acte normative referitoare la organizarea și funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 11 februarie 2009.
Totodată, prin decizia Curții Constituționale nr. 1039/ 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009, s-a constatat că legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2009 pentru modificarea și completarea unor acte normative referitoare la organizarea și funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului este neconstituțională.
În considerentele menționatei decizii, instanța de contencios constituțional a reținut, în esență, că dispozițiile art. VII alin. (12) și art. VIII alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2009 încalcă, pe lângă dispozițiile art. 41 din Constituție, și principiul constituțional al egalității cetățenilor în drepturi, de vreme ce acestea introduc o condiție care se constituie într-o derogare nejustificată de la prevederile Codului muncii, poziționând persoanele vizate într-o situație de vădită inegalitate juridică în raport cu ceilalți angajați.
În aceeași ordine de idei, Curtea Constituțională a constatat că textele criticate instituie o prezumție de culpă profesională în sarcina personalului căruia i se retrage încrederea primului-ministru sau nu i se acordă încrederea primului-ministru pentru reîncadrare, contrar principiului legalității care guvernează concedierea.
Concluzia Curții Constituționale a fost în sensul că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2009 înfrâng prevederile art. 115 alin. (6) din Constituție, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum egalitatea în drepturi a cetățenilor și dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, așa cum sunt consfințite în prevederile constituționale ale art. 16 și 41.
Având în vedere argumentele expuse, instanța de contencios constituțional a mai reținut că, atâta vreme cât Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2009, aprobată prin legea dedusă controlului, nu satisface exigențele constituționale, conținând norme care afectează sfera garanțiilor legale ale drepturilor și libertăților fundamentale, consacrate prin Constituție,întreaga ordonanță de urgență, aprobată prin lege, este lovită de neconstituționalitate.
Întrucât Curtea a fost învestită cu prezentul recurs ulterior declarării neconstituționalității Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2009, se reține că soluționare căii de atac nu se poate realiza cu ignorarea deciziei Curții Constituționale mai sus evocate.
Orice altă interpretare ar conduce la nesocotirea principiilor afirmate o dată în pus prin soluția instanței de contencios constituțional, care a stabilit în mod constant în jurisprudența sa căefectul declarării neconstituționalității unei legi de aprobare a unei ordonanțe a Guvernului afectează și ordonanța la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte juridice, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție.
Așadar, nu pot fi recunoscute efectele contrare dispozițiilor constituționale produse de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2009, inclusiv sub aspectul concedierii intimatului, prin ordinul emis în temeiul actului normativ declarat neconstituțional.
În raport de argumentele mai sus expuse, Curtea reține că nu pot fi primite susținerile recurentului potrivit cu care instanța de fond nu era abilitată să analizeze măsura desființării Departamentului de Control al Guvernului și, deci, nici să conchidă că aceasta nu a avut cauze reale și serioase.
Față de cele reținute, Curtea constată ca fiind lipsite de relevanță criticile aduse de recurent sentinței atacate în sensul că Tribunalul a extins în cauză în mod nepermis aplicabilitatea prevederilor art. 69-71/1 din Codul muncii la situații ce nu au fost avute în vedere de dispozițiile acestui act normativ, astfel încât, în acest mod, precum și prin înlăturarea de la aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 98/1999, a ajuns ca, prin interpretarea normelor juridice, să adauge consecințe contrare legii, substituindu-se legiuitorului, ceea ce nu este îngăduit. Prin urmare, aceste critici nu vor mai fi analizate.
Pentru motivele arătate, Curtea constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, care urmează a fi menținută, astfel încât, văzând și dispozițiile art. 312 din Codul d e procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat, și să substituie motivarea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentulSecretariatul General al Guvernului,împotriva sentinței civile nr.5821 din data de 09 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7857/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.01.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER
Red:
Tehnored: NV/2 EX./11.02.2010
Jud. fond:;
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 7443/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 1335/2009. Curtea... → |
|---|
