Contestație decizie de concediere. Decizia 197/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(3947/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ Șl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 197/
Ședința publică din data de 14 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta intimata AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, împotriva sentinței civile nr. 924 din 05 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 16316/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul contestator, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 07.01.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 14.01.2010, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr.924 din 05.02.2009 pronunțată în dosarul nr- de către Tribunalul București, Secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale s-a dispus admiterea contestației formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimata AUTORITATEA NAȚIONALĂ pentru VALORIFICAREA ACTIVELOR SATATULUI; a fost anulat ordinul de concediere nr.225/08.04.2008 emis de intimată; s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul și funcția deținute anterior concedierii; a fost obligată intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii și până la data reintegrării efective; a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4998 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut următoarele cauze de nelegalitate ale Ordinului contestat.
Potrivit art. 65 din codul muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă, determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Sub aspectul cerințelor de formă obligatorii, art. 74 din codul muncii prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu mențiunile prevăzute la lit. a) -d).
Tribunalul a reținut că Ordinul nr.225/08.04.2008 emis de intimată nu prevede niciunde în cuprinsul său faptul că desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului este urmarea desființării locului său de muncă.
Menționarea în cuprinsul deciziei de concediere a situației de fapt, în mod explicit precis și clar este necesară pentru verificarea îndeplinirii cerințelor art. 65 alin. (2) din codul muncii, respectiv desființarea locului de muncă să fi fost efectivă și serioasă, fără a camufla un alt motiv care determină concedierea și pentru verificarea seriozității cauzei raportat la situația angajatorului.
Concluzionând, Tribunalul a reținut că ordinul de concediere îi lipsește un element esențial poate cel mai important ca și condițiile de formă, respectiv aceasta nu cuprinde motivele de fapt și de drept care determină concedierea, mențiune obligatorie ce atrage sancțiunea nulității absolute a concedierii astfel efectuate, potrivit art. 76 din codul muncii, întrucât a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege.
Cu privire la temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reținut următoarele:
Desființarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorică a angajatorului, evidențiată în statul de funcții și organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală și este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
Or, din analiza deciziei de concediere, se observă că din cuprinsul acesteia nu rezultă caracterul efectiv, real și serios al concedierii.
Evident că în acest context denumirea și indicarea persoanei care îl ocupă trebuie arătate în mod expres în cuprinsul deciziei, pentru a se putea verifica dacă reorganizarea a vizat chiar postul ocupat de salariatul concediat, în condițiile în care nu poate fi primită completarea deciziei de concediere cu acte exterioare acesteia, față de prevederile art. 77 din codul muncii, ce interzic angajatorului în caz de conflict de muncă invocarea în fața instanței a altor motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere.
Cu alte cuvinte actele care au stat la baza emiterii deciziei de concediere trebuie să confirme conținutul acesteia iar nu să îl completeze în privința elementelor esențiale cum ar fi arătarea postului desființat, acestea trebuind să se regăsească în chiar cuprinsul deciziei contestate.
Mai mult, acest act nu face referire în nici un fel la reorganizare, la desființarea unor posturi de executor din cadrul structurii organizatorice și în concret la postul contestatorului și cu atât mai puțin la rațiunile desființării acestuia.
Astfel, este de necontestat că angajărilor ulterioare datei de 01.01.2005 pe posturi similare cu ale contestatorului au supradimensionat statul de funcții al intimatei peste numărul de posturi necesar funcționării sau pentru a răspunde unor cerințe între emiterea celor două acte normative prin care s-a majorat iar ulterior s-a revenit la numărul de posturi și aceste încadrării s-au făcut cu încărcarea structurii organizatorice a intimatei, astfel încât posturile înființate prin HG nr.1919/22.12.2006 sunt în realitate primele vizate de restructurare, întrucât prin revenirea la un număr maxim de 510 poaturi și în condițiile HG nr.837/2004 nu oferă nici un criteriu cu privire la activitățile vizate de reducerea numărului maxim de posturi, se poate presupune că ultima hotărâre de majorare a numărului de posturi din organigrama a dus la încărcarea acesteia.
Lipsa mențiunilor obligatorii expres prevăzute de lege, cât și dispunerea concedierii cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, constituie conform art.76 alin. (1) din codul muncii, cauza de nulitate absolută expres a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului ducând la desființarea acesteia ca nelegală iar concedierea efectuată în mod netemeinic duce la anularea acesteia în condițiile art. 78 alin. (1) din codul muncii.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, pârâta AVAS prin care a solicitat admiterea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. (8) și (9) și art. 304/1 proc. civ. solicitând modificarea în totalitate a sentinței și pe fondul pricinii respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (8) proc. civ. recurenta susține că în privința situației de fapt dedusă judecății, instanța de fond a aplicat greșit prevederile Codului muncii, referitoare la concedierea colectivă pentru că instanța a ales să dea o interpretare greșită actelor deduse judecății.
Practic instanța de fond a interpretat greșit actele deduse judecății apreciind că acestea nu relevă situația salariatului contestator în mod individual în special.
Recurenta susține că instanța de fond a dat ordinului de concediere o calificare juridică străină de natura reală a actului dedus judecății și a interpretat în mod eronat acest act, deoarece a reținut că ordinul de concediere contestat nu menționează ca motiv al concedierii contestatorului, desființarea locului de muncă și postul ocupat de acesta.
Iar, recurenta susține că în chiar dispozitivul ordinului contestat se arată că intimatul ocupa funcția de executor în cadrul Direcției Generale Valorificare Creanțe - Direcția Executări Silite Creanțe Fiscal.
De asemenea, susține recurenta că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că desființarea posturilor intervenită la nivelul structurii AVAS a fost efectuată în baza HG nr.68/2008 emisă de Guvernul României.
În privința situației de fapt existentă recurenta consideră că instanța de fond a aplicat greșit prevederile Codului muncii referitoare la concedierea colectivă având în vedere faptul că instanța a înțeles să dea o interpretare greșită normelor aplicabile, luând în considerare faptul că, în viziunea instanței, procedura de concediere colectivă ar trebui să vizeze fiecare post desființat în parte, iar nu posturile desființate în ansamblul lor.
Prin urmare, a concluzionat recurenta că, instanța de fond a derogat de la prevederile legale în momentul în care a pierdut din vedere faptul că legiuitorul a instituit printre modalitățile de încetare a contractului individual de muncă, două tipuri de concedieri bazate pe desființarea postului ocupat de salariat: concedierea individuală și concedierea colectivă ce presupune din analizarea la nivelul întregii societății, desființarea mai multor posturi, astfel încât angajatorul să își poată continua activitatea.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9) proc. civ. recurenta formulează următoarele critici.
Cu privire la lipsa temeiurilor de drept referitoare la natura colectivă a concedierii, trebuie subliniat faptul că, actul angajatorului face mențiunea că este emis în baza art. 65 și următoarele din codul muncii, iar exprimarea și următoarele fiind mai mult decât suficientă pentru a acoperi cel puțin următoarele 3 articole.
Recurenta consideră faptul că nu a folosit sintagma "desființarea locului de muncă" nu poate fi calificată drept un viciu de formă, în sensul lipsei temeiurilor de fapt, de vreme ce AVAS se referă la necesitatea reducerii unor posturi, fapt care evident reprezintă desființarea acestora.
Cu privire la convingerea instanței de fond conform căreia decizia atacată nu ar conține descrierea explicită a situației de fapt, trebuie subliniat că explicația acestei cerințe rezidă în necesitatea creării unui mijloc pentru instanță de a verifica seriozitatea cauzei și efectivitatea desființării locului de muncă ocupat de contestator.
Practic, angajatorul nici măcar nu avea competența necesară pentru desființarea unui anumit număr de posturi, deoarece acesta se putea stabili exclusiv prin hotărâre a Guvernului.
Prin urmare, susține recurenta că în condițiile în care legiuitorul nu a impus decât numărul posturilor ce trebuie desființate fără vreo condiționare referitoare la categoriile de posturi ori de salariații avuți în vedere pentru concediere, rezultă că nu putem vorbi despre o obligație ce revine AVAS în baza unei norme juridice, deoarece condițiile impuse de codul muncii, cu privire la cauza desființării posturilor sunt îndeplinite prin însăți existența HG nr.168/2008.
Intimatul a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate cât și din oficiu conform art. 304/1 proc. civ. Curtea pentru motivele ce se vor arăta urmează să respingă recursul ca nefondat.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8) proc. civ. Curtea constată că acesta statuează următoarele: "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neândoelnic al acestuia".
Or, în cauză nu este vorba despre nici un act juridic între părți al cărui natură, și înțeles lămurit și vădit neândoelnic să fi fost schimbat de instanța de fond.
deciziei de concediere de către recurentă cu conținutul unui act juridic dedus judecății este greșită, deoarece instanța de fond a fost învestită cu o contestație împotriva unei decizii de concediere, decizie pe care a considerat-o pentru motivele pe larg expuse în considerentele sentinței ca fiind nelegală și netemeinică.
Având în vedere că decizia de concediere este un act juridic unilateral, nu poate fi vorba despre o interpretare greșită a voinței comune a părților contractante.
Motivele de nulitate absolută reținute de către Tribunal sunt expresia condițiilor cerute de fond și formă prevăzute de codul muncii.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9) proc. civ. acesta statuează următoarele, "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Curtea reține că în cauză nu este aplicabilă nici una dintre modalitățile alternative prevăzute de textul de lege menționat mai sus, pentru următoarele motive:
Tribunalul a reținut că ordinul de concediere nu menționează ca motiv al concedierii nici desființarea locului de muncă al salariatului astfel concediat și nici arătarea postului afectat de această măsură, ordinul astfel emis este lovit de nulitate fără a exista posibilitatea remedierii acesteia fiind un non sens emiterea unui ordin de concediere întemeiat în drept pe prevederile art. 65 din codul muncii.
De asemenea, în ordinul menționat nu se menționează felul concedierii dispuse de angajator întrucât deși se face referire la desființarea unor posturi din cadrul intimatei și de decide desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului, iar enumerarea unor criterii de stabilire a ordinii de prioritate vizează în schimb, situația concedierii colective, caz în care intimata angajatoare trebuia să se refere și să dovedească aplicabilitatea art. 68 și 69 din codul muncii.
Prin urmare, în mod corect a reținut Tribunalul că ordinul de concediere îi lipsește un element esențial respectiv nu este motivat în fapt și în drept care a determinat concedierea.
Simpla enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorități la concediere, fără o justificare în concret a motivelor de fapt și de drept pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediat tocmai salariatul în cauză conform art. 74 lit. a) și c) din codul muncii este de natură să atragă nulitatea deciziei de concediere.
Din cuprinsul ordinului de concediere nu rezultă considerentele pentru care reclamantul a fost concediat, în temeiul art. 65 alin. (1) din codul muncii prin raportare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate și la alți salariați.
Or, potrivit art. 76 din codul muncii, prevede că "Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută".
În concluzie și prin raportare la criticile invocate în motivarea recursului, prin care se susține că a avut loc o concediere colectivă, instanța de fond tocmai condițiile cerute de lege într-un astfel de caz de concediere colectivă nu au fost respectate, iar ordinul de concediere nu le menționează așa cum cer dispozițiile art. 74 din codul muncii.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312. proc. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI împotriva sentinței civile nr.924/5.02.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.16316/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimatul-contestator.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex./10.02.2010
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 3/2010. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 685/2009. Curtea de... → |
|---|
