Contestație decizie de concediere. Decizia 2/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2/R/2008
Ședința publică din data de 8 ianuarie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:: - -- Judecător
JUDECĂTOR 1: Adrian Repede vicepreședinte Curtea de Apel
JUDECĂTOR 2: Gabriella Purja
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul recurent împotriva sentinței civile nr. 1055 din 23.04.2007, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâta intimată UNIVERSITATEA " ", având ca obiect litigiu de muncă - contestație împotriva deciziei de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul reclamantului recurent - avocat și reprezentantul pârâtei intimate - consilier juridic, lipsind reclamantul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentantul intimatei depune la dosar copia unui fax din care reiese implicit că reclamantului i s-a adus la cunoștință invitația la audiere și arată că nu mai are alte cereri în probațiune.
Reprezentantul reclamantului recurent, de asemenea, arată că nu are cereri de formulat în probațiune sau de altă natură.
Nefiind formulate cereri prealabile, instanța declară închisă cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului recurent susține recursul pe motivele nulității absolute privind decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, emisă de pârâtă, respectiv desfășurarea procedurii disciplinare în mod ilegal. Legea specială prevede norme foarte clare cu privire la convocarea pentru audiere, condiții pe care pârâta nu le-a îndeplinit, respectiv încunoștințarea prin convocator nu purta ștampilă, semnătură, nu era datată, nu purta număr de înregistrare și nu menționa persoana împuternicită de angajator să realizeze cercetarea. Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea sentinței pronunțate de prima instanță, în sensul admiterii acțiunii reclamantului, al anulării deciziei cu nr. 19918/20.12.2006 emisă de rectoratul Universității " " și reintegrarea în muncă a reclamantului, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul pârâtei intimate solicită respingerea recursului ca nefundat, arătând în esență că statutul personalului didactic reglementat prin Legea nr. 128/1997 prevede condiția încunoștințării în scris a celui cercetat, lucru care s-a realizat, nefiind vorba de convocare în sensul legislației muncii, ori art. 1 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 stabilește că prevederile Codului Muncii se aplică raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1055 din 23 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, a fost respinsă contestația formulată de către contestatorul împotriva deciziei de 19918/20.11.2006 emisă de către intimata Universitatea - C-N, prin care acestuia i s-a desfăcut contractul individual de muncă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin decizia nr. 19918/20.12.2006, contestatorului i s-a desfăcut contractul individual de muncă, în temeiul art. 116 lit. f din Legea nr. 128/1997 privind statul personalului didactic.
Pentru a dispune astfel, intimata a reținut că în data de 22.11.2006, contestatorul, în timpul programului de lucru, a aplicat premeditat, fără acordul și împotriva hotărârilor universității, inscripții pe pereții interiori și exteriori ai mai multor clădiri proprietatea acestei instituții, în condițiile de amplă și organizată publicitate, după ce în prealabil a fost somat public și a primit avertismente scrise în sensul dezaprobării acestei acțiuni.
Pentru aplicarea acestei măsuri, intimata a avut în vedere faptul că au fost încălcate în mod grav dispozițiile art. 99 alin. 3 din Legea 128/1997 privind statutul personalului didactic, art. 94 alin. 3 și art. 95 din Legea 84/1995, art. 970 Cod Civil, art. 5, art. 11, art. 21, art. 23 și art. 24 din Codul al Universității "-", pct. M alin 2 lit. b și c din contractul individual de muncă - Anexa 1 la ontractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură.
Conform dispozițiilor art. 39 alin. 2 lit. b și c din Codul Muncii, salariatul este obligat să respecte disciplina muncii, obligațiile ce-i revine din contractul individual de muncă, regulamentul de organizare și funcționare sau regulamentul intern.
Asigurarea disciplinei muncii presupune aplicarea, în condițiile legii, a unor sancțiuni disciplinare prevăzute de Codul Muncii față de salariații care, cu vinovăție, încalcă obligațiile ce le revin.
Angajatorul stabilește răspunderea disciplinară în funcție de gravitatea faptei, gradul de vinovăție, consecințe și conduita salariatului anterior comiterii faptei, așa cum prevăd dispozițiile art. 264 - 268 Codul Muncii. În conformitate cu dispozițiile art. 267 alin. 1 din Codul Muncii, nici o sancțiune disciplinară nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare, deoarece în lipsa acesteia, decizia este lovită de nulitate absolută.
Art. 115 din Legea nr. 128/1997 prevede că personalul didactic de predare, personalul didactic auxiliar precum și cel de conducere, de îndrumare și de control, răspund disciplinar pentru încălcarea îndatoriri lor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum și pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învățământului și prestigiului instituției. Printre sancțiunile prevăzute de art. 116 este și aceea a desfacerii contractului individual de muncă.
Potrivit art. 268 alin. 1 din Codul Muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Conform deciziei nr. 71/1999 a Curții Constituționale, termenul de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, în care se poate aplica sancțiunea disciplinară de către conducătorul unității, reprezintă o garanție indispensabilă derulării clauzelor contractului individual de muncă încheiat de către părți și o materializare a dreptului de acces liber la justiție deoarece, în caz contrar, angajatul s-ar aflat în incertitudine, fiind împiedicat să obțină în justiție clarificarea situației sale.
În situația în care nu ar exista un termen de aplicare a sancțiunii disciplinare, aplicarea unei sancțiuni ar echivala cu imprescriptibilitatea răspunderii, fapt care contravine principiilor generale ale răspunderii juridice civile contractuale.
Termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii disciplinare curge de la data când reprezentantul unității angajatoare abilitat să aplice sancțiuni disciplinare a luat cunoștință despre săvârșirea abaterii (printr-o notă de constatare, referat, proces-verbal, etc.), având dată certă, curgerea acestui termen ducând la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancțiunea disciplinară.
Din materialul existent la dosarul cauzei rezultă că în data de 27.11.2006, în ședința Senatului Universității s-a desemnat o comisie de cercetare a abaterilor disciplinare la nivelul universității sesizate de către rectorul acestei instituții. Tot în aceeași zi, la ora 19,33, contestatorului i s-a trimis o înștiințare prin care era convocat ca în data de 30.11.2006, ora 16,00, să se prezinte în sala de ședințe din cadrul rectoratului pentru audiere, însă acesta nu s-a prezentat.
Potrivit comunicatului din data de 30.11.2006 al comisiei de cercetare a abaterilor disciplinare, contestatorul nu s-a prezentat, deși a fost înștiințat să se prezinte spre a fi audiat, situație în care comisia a purces la efectuarea cercetării disciplinare prealabile în lipsa lui.
Neprezentarea salariatului la convocarea făcută, fără nici un motiv obiectiv, dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea fără parcurgerea acestei etape. Soluția este aceeași și în cazul în care salariatul dă curs convocării, dar refuză să se apere ori să scrie notă explicativă.
Așa fiind, comisia instituită a întocmit un raport din care rezultă că prezentul contestator nu a respectat obligația de loialitate față de, întrucât a răspândit în public, în mod injust, neloial și prejudiciabil, neadevăruri despre universitate și colegii săi, precum și incitarea continuă la ostilitate și separație etnică a universității.
Față de cele ce preced, având în vedere că rectorul Universității (cel în drept să emită decizia de desfacere a contractului individual de muncă), a emis-o în termenul de 30 de zile de la data când a luat la cunoștință de abaterea disciplinară prin raportul comisiei disciplinare și că au fost respectate dispozițiile art. 267 alin. 1-4 și art. 268 alin. l și 5 din Codul Muncii, instanța, în temeiul art. 283 și următoarele din Codul Muncii, a respins contestația formulată de către contestator ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul, solicitând să se modifice în totalitate sentința și să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 19918/20.12.2006 emisă de rectorul Universității.
În motivare s-a arătat că prin decizia mai sus amintită s-a dispus desfacerea contractului de muncă fără a i se asigura reclamantului dreptul la apărare.
În fața instanței de fond a invocat și acest aspect, a arătat clar prevederile legale, respectiv motivele de nulitate absolută atât a convocatorului, cât și a deciziei atacate.
Astfel, din actele depuse. s-a adeverit că rectorul a numit o comisie de cercetare pentru audierea și cercetarea reclamantului, însă această comisie a omis să-l convoace legal pentru a fi audiat. Actului depus de intimată ca și convocator îi lipseau elementele de validitate prevăzute de legislația muncii și de dreptul comun, astfel: nu purta o semnătură și ștampilă; nu a fost datat; nu a fost înregistrat; nu s-a menționat persoana împuternicită de angajator să realizeze cercetarea.
Instanța de fond a motivat hotărârea judecătorească cu considerente neinvocate de nici o parte, respectiv cele referitoare la termenul de 30 de zile privind aplicarea sancțiunilor disciplinare.
În hotărârea judecătorească nu s-a menționat nici un considerent prin care să se fi combătut susținerile reclamantului referitoare la nulitatea convocării, la dreptul la apărare, la contradictorialitatea acestor proceduri.
Față de cele de mai sus, susține recurentul reclamant că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, mai mult, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, obiectului dedus judecății și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Decizia menționată mai sus contravine flagrant legislației muncii în materie, respectiv art. 271 alin. 1 Codul muncii, art. 267 alin. 2 Codul muncii, Statutul Cadrelor Didactice (Legea nr. 128/1997), art. 115-125, care printre altele precizează: "sancțiunea disciplinară se aplică numai după efectuarea cercetării faptei sesizate în scris, audierea celui în cauză și verificarea susținerilor făcute de acesta în apărare".
Prin întâmpinarea formulată, intimata Universitatea - a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare se arată că recursul este motivat exclusiv pe motive de procedură care atrag nulitatea absolută a deciziei de concediere, la fel ca și contestația asupra căreia tribunalul s-a pronunțat prin sentința recurată, recurentul invocând faptul că nu au fost respectate dispozițiile imperative ale art. 267 alin. 1 și 2 Codul muncii și art. 119 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic.
Recursul este nefondat.
Sunt invocate în drept prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 53/2003, Titlul VI din Legea nr. 128/1997, art. 116, art. 119 alin. 1, art. 120, art. 122 alin. 1 și 2, art. 123 alin. 1, subliniindu-se că prezentul cod ( Codul muncii ) se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii; că personalul didactic de predare răspunde disciplinar pentru încălcarea îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum și pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învățământului și prestigiului instituției; că printre sancțiunile disciplinare care se pot aplica personalului prevăzut la art. 115, în raport cu gravitatea abaterilor, este și desfacerea contractului de muncă; că sancțiunea disciplinară se aplică numai după efectuarea cercetării faptei sesizate în scris, audierea celui în cauză și verificarea susținerilor făcute de acesta, în apărare; că refuzul celui cercetat de a se prezenta la audiere, deși a fost înștiințat în scris cu minim 48 de ore înainte se constată prin proces verbal și nu implică finalizarea cercetării; că sancțiunea se stabilește pe baza raportului comisiei de cercetare și că sancțiunea se comunică în scris.
Cu respectarea strictă a dispozițiilor art. 120 din Legea nr. 128/1997, comisia de cercetare numită potrivit art. 119 alin. 2 din același act normativ a înștiințat în scris reclamantul despre audierea sa, stabilită pentru data de 30.11.2006, ora 16, înștiințarea fiindu-i depusă în cutia poștală de la domiciliu în data de 27.11.2006, ora 19,30 de către delegatul universității dl., pe care îl cunoștea, fiind șeful biroului juridic, întrucât a refuzat să deschidă poarta.
A doua zi, în data de 28.11.2006, ora 13,50, în incinta Facultății de Fizică unde își desfășura activitatea, a fost înștiințat și de către dl., consilier juridic în cadrul biroului juridic, a primit înștiințarea dar a refuzat să semneze de primire, acest fapt fiind consemnat de către delegatul Universității. În aceeași zi i s-a comunicat înștiințarea și prin fax la nr. 0264--, la Biroul avocatului ales,.
Faptul că înștiințarea nu a fost semnată de emitent nu reprezintă însă un viciu care să atragă consecința nulității deciziei de sancționare, întrucât niciunde în Legea nr. 128/1997, ca lege specială, ori în Codul muncii, nu se prevede o astfel de sancțiune a nulității absolute. Art. 120 din Legea nr. 128/1997 prevede explicit doar faptul că cel cercetat trebuie înștiințat în scris în cel puțin 48 de ore înainte de audiere, obligație respectată întocmai de angajator.
Nici faptul că înștiințarea nu purta ștampila emitentului nu înseamnă că procedura cercetării prealabile a fost viciată, pentru că acea comisie numită nu are personalitate și în consecință, nici ștampilă, iar apoi pentru că legea nu impune alte condiții de formă ori de fond înștiințării, afară de forma scrisă. Pentru același motiv, nici faptul că nu a fost înregistrată nu reprezintă motiv de nulitate a procedurii.
Faptul că nu a fost datată nu reprezintă, de asemenea, viciu de procedură care să atragă consecința nulității deciziei de sancționare, întrucât art. 120 teza a III-a din Legea nr. 128/1997 impune doar obligativitatea înștiințării cu minim 48 de ore înainte de audiere, ceea ce înseamnă că înștiințarea poate fi redactată oricând, fără a prezenta relevanță data.
Recurentul apreciază că procedura de înștiințare ar fi fost viciată și prin faptul că în conținutul înștiințării nu s-a menționat persoana împuternicită de angajator să realizeze cercetarea.
Nici acest motiv de recurs nu este fondat, întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, respectiv Titlul VI din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, care nu prevede o astfel de obligație, iar nu dispozițiile art. 267 din Codul muncii.
Pentru ipoteza în care instanța va aprecia că în temeiul art. 3041.proc.civ. cauza trebuie examinată sub toate aspectele, solicită respingerea recursului, întrucât pe fond atât decizia de sancționare cât și sentința recurată sunt întemeiate, acesta fiind și motivul pentru care recurentul - reclamant, care-și apreciază suficient de realist faptele, a înțeles să nu le critice, gravitatea faptelor sale depășind cu mult limitele comportamentului academic. Este redată starea de fapt, astfel cum a fost prezentată și la fond, în cuprinsul concluziilor scrise, cu raportare în drept la prevederile art. 99 alin. 3 din Legea nr. 128/1997, potrivit cărora "personalul didactic poate exprima liber opinii profesionale în spațiul școlar sau universitar și poate întreprinde acțiuni în nume propriu în afara acestui spațiu, dacă acestea nu afectează prestigiul învățământului și demnitatea profesiei de educator"; ale art. 89 din Legea nr. 84/1995, republicată, potrivit cărora autonomia universitară constă în dreptul comunității universitare de a conduce, de a-și exercita libertățile academice fără nici un fel de ingerințe ideologice, politice sau religioase, de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații în concordanță cu opțiunile și orientările strategice naționale ale dezvoltării învățământului superior, stabilite prin lege și se corelează cu principiul răspunderii personale și publice; ale art. 92 din Legea nr. 84/1995, potrivit cărora autonomia universitară vizează domeniile conducerii, structurării și funcționării instituției, ale activității didactice și de cercetare științifică, ale administrării și ale finanțării și se realizează inclusiv prin asigurarea ordinii și disciplinei în spațiul universitar. Se mai face trimitere la prevederile art. 115 din Legea nr. 128/1997, potrivit cărora personalul din învățământ răspunde disciplinar pentru încălcarea normelor de comportare. Se concluzionează că rezultatul faptelor recurentului este cert: aplicarea unor inscripții proprii, prin forță și împotriva voinței angajatorului, în spațiile și pe clădirile în care se desfășoară activități didactice, în timpul orelor de program, în prezența presei invitate premeditat, a dăunat atât interesului învățământului, cât și prestigiului instituției, intereselor celor două părți fiind astfel incompatibile.
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, tratat cu valoare obligatorie pentru România, care l-a ratificat prin Decretul nr. 212/1974 al Consiliului de Stat al prevede că "exercitarea dreptului la exprimare trebuie să respecte drepturile și reputația celorlalți, ordinea și moralitatea publică".
În Constituția României, limitele libertății de exprimare sunt marcate de art. 30 alin. 6, potrivit cărora libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, iar potrivit alin. 7, sunt interzise îndemnul la ură națională, rasistă, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
a impus angajatorului, prin forță și mediatizând excesiv, reguli proprii, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept, reguli pe care comunitatea universitară și chiar publicul larg le-a condamnat.
Este inadmisibil să aplici inscripții într-o instituție publică, după bunul plac și împotriva voinței angajatorului proprietar, inscripții confecționate anterior, fapta fiind astfel premeditată și în consecință de o gravitate maximă.
Pentru toate acestea se solicită respingerea recursului ca nefondat, sancțiunea aplicată, deși cea mai aspră prevăzută de legislația muncii, fiind mult prea ușoară, având în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârșită (în spațiile de învățământ, în mod public, în prezența presei invitate de recurent), gradul de vinovăție a salariatului (cu intenție directă), consecințele abaterii disciplinare (prejudiciu grav adus imaginii Universității angajatoare, atât în țară cât și în străinătate), comportarea generală în serviciu a salariatului (a acționat concertat, somând public angajatorul să inscripționeze în limba maghiară spațiile de învățământ), sancțiunile disciplinare primite anterior de către acesta (în 2006 mai fost cercetat și sancționat cu avertisment pentru fapte similare și absențe nemotivate).
În drept au fost invocate prevederile art. 115, 119, 122, 123, 124 din Legea nr. 128/1997.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat.
Se critică în primul rând faptul că prima instanță a motivat cu considerente neinvocate de nici o parte, referindu-se la prevederile referitoare la termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii disciplinare.
Chiar dacă observația este exactă, această împrejurare nu are căderea de a determina modificarea sentinței atacate, excesul de motivare nefiind sancționabil, potrivit prevederilor Codului d e procedură civilă. Prima instanță a făcut trimitere în considerentele sale și la prevederi legale cu valoare de principiu în materia dreptului muncii, raportat la răspunderea disciplinară, fără ca prin aceasta să se aducă atingere legalității sentinței și fără ca aceasta să echivaleze cu reținerea unor motive străine de natura pricinii. Considerentele primei instanțe sunt pertinente pentru cauza dedusă judecății, chiar dacă nu se încadrează în analiza de finețe a chestiunilor juridice supuse aprecierii, ci mai degrabă în conturarea cadrului general al reglementărilor legale incidente cauzei.
Se critică apoi, prin cererea de recurs, faptul că sentința atacată nu ar cuprinde considerente prin care să se combată susținerile reclamantului referitoare la nulitatea convocării, la dreptul la apărare, la contradictorialitatea acestor proceduri.
După cum se observă din cuprinsul sentinței atacate, prima instanță a tratat problema convocării reclamantului în vederea audierii, reținând că reclamantul a fost convocat pentru audiere, însă nu s-a prezentat, situație în care s-a procedat la efectuarea cercetării disciplinare în lipsa lui.
Este adevărat că prima instanță nu a intrat în cercetarea validității convocatorului trimis reclamantului, deși acesta invocase și în primă instanță chestiunea lipsei semnăturii, ștampilei, a datei, a antetului Universității și a numărului de înregistrare de pe convocatorul primit la data de 27 noiembrie 2006, ca și aspectul necunoașterii membrilor, statutului și regulamentului de funcționare a acestei comisii.
Curtea apreciază că nu reprezintă un motiv de modificare a sentinței atacate caracterul succint, sub acest aspect, al motivării sentinței, în condițiile în care prima instanță s-a pronunțat și a analizat, chiar succint, cum s-a arătat, chestiunea convocării reclamantului la audieri, iar soluția pronunțată este legală și temeinică sub aspectul aprecierii temeiniciei acestor susțineri ale reclamantului, așa cum se va vedea în cele ce urmează. Astfel, nu se poate reține că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină.
Un ultim motiv de recurs vizează caracterul netemeinic și nelegal al sentinței, apreciindu-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru motivul că nu s-a ținut cont de nelegalitatea procedeului prin care reclamantul a fost convocat pentru audieri.
Curtea constată că recursul este nefondat și sub acest aspect.
Așa cum corect a reținut și prima instanță, convocarea reclamantului la audieri nu numai că a fost efectuată, dar este chiar necontestată de către reclamant primirea acesteia. Astfel, prin cererea introductivă de instanță (fila 4 dosar fond), reclamantul a recunoscut că la data de 27 noiembrie 2006, după ședința Senatului, seara, pe la orele 20, i s-a adus la domiciliu convocarea în fața unei "Comisii de cercetare", pentru audiere, pentru data de 30 noiembrie 2006, ora 16. Această afirmație se coroborează cu mențiunile făcute de către angajații pârâtei, respectiv de către juristul Universității, domnul și de către numitul, care au consemnat, primul, depunerea în cutia poștală a reclamantului, a convocării, iar cel de al doilea, comunicarea personal către reclamant a convocării și refuzul acestuia de a semna de primire (fila 29 dosar fond).
În aceste condiții, Curtea apreciază că sunt lipsite de temei apărările prezentate de reclamant sub aspectul caracterului informal al acestei convocări. De îndată ce din cuprinsul convocării reieșea data, ora și locul unde reclamantul trebuia să se prezinte în vederea audierii, faptele în legătură cu care urma să fie audiat, precum și scopul convocării, anume, acela de a se cerceta aceste fapte ce fuseseră calificate ca abateri disciplinare, de asemenea, temeiul juridic al convocării (art. 120 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic) și faptul că această invitație emana de la comisia numită pentru cercetarea acestor fapte, în urma hotărârii Senatului Universității -, nu se poate reține caracterul nelegal sau nevalabil al convocării.
Cum corect s-a învederat de către pârât prin întâmpinarea depusă, datele a căror absență cere reclamantul a fi sancționată cu nulitatea convocării (semnătura, ștampila, data, înregistrarea și menționarea persoanei împuternicite să realizeze cercetarea) nu figurează în textul legal incident ca elemente obligatorii ale convocării.
Recurentul reclamant face trimitere în mod indistinct la prevederile art. 115-125 din Legea nr. 128/1997 privind statutul cadrelor didactice. Din cercetarea acestor texte de lege se constată că, sub aspectul convocării pentru audieri în vederea aplicării de sancțiuni disciplinare, relevante sunt prevederile art. 119, unde se arată că "sancțiunea disciplinară se aplică numai după efectuarea cercetării faptei sesizate în scris, audierea celui în cauză și verificarea susținerilor făcute de acesta, în apărare. Pentru cercetarea abaterilor săvârșite de personalul didactic prevăzut la art. 115 se constituie comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizația sindicală din care face parte persoana aflată în discuție sau un reprezentant al salariaților, iar ceilalți sunt cadre didactice care au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea." și ale art. 120, ce stipulează că "în cadrul cercetării abaterii prezumate se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, existența sau inexistența vinovăției, precum și orice alte date concludente. Audierea celui cercetat și verificarea apărării acestuia sunt obligatorii. Refuzul celui cercetat de a se prezenta la audiere, deși a fost înștiințat în scris cu minimum 48 de ore înainte, precum și de a da declarații scrise se constată prin proces-verbal și nu împiedică finalizarea cercetării. Cadrul didactic cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării și să-și producă probe în apărare.", or aceste prevederi legale nu cuprind alte imperative cât privește convocarea persoanei vizate pentru audieri decât aceea de a avea forma scrisă și a fi înaintată acesteia cu 48 de ore înaintea audierii.
Ca atare, nu se poate reține că reclamantului i s-ar fi încălcat dreptul la apărare; dimpotrivă, acesta a fost convocat tocmai pentru a se putea apăra, fără însă a da curs invitației. Este evident că în această situație, nu se poate invoca de către reclamant privarea de dreptul la apărare și nici neasigurarea caracterului contradictoriu al procedurii, întrucât refuzul de a da curs acestor garanții asigurate de lege și puse în aplicare de către pârâtă a venit din partea reclamantului.
Faptul că nu a fost datată convocarea nu aduce atingere valabilității acesteia, având în vedere că nu s-a putut invoca de către reclamant un prejudiciu legat de această lipsă (nedatarea). În acest sens, se rețin prevederile art. 105 alin. 2.proc.civ. unde se arată că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin acestea s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Vătămarea se presupune numai în cazul nulităților anume prevăzute de lege. Or, ceea ce invocă recurentul reclamant este o neregularitate de ordin procedural, fără ca aceasta să fie prevăzută de lege. Pe de altă parte, nici nu poate invoca o vătămare legată de această afirmată neregularitate. Or, este evident că nu a existat o vătămare, reclamantul având posibilitatea de a se prezenta în fața comisiei de cercetare și a-și exercita dreptul la apărare chiar dacă nu cunoștea precis data când a fost emisă convocarea.
Aceeași este situația și în ce privește celelalte elemente menționate de reclamant ca obligatorii: semnătura are rolul de a atesta că un anumit înscris emană de la acela care și-l însușește, însă în măsura în care lipsește acest element, Codul d e procedură civilă acceptă complinirea lipsei ulterior, prin dispozițiile art. 133.proc.civ. Or, acestea constituie un text legal cu valoare de principiu în materia procedurii civile, aplicabil prin asimilare, pentru identitate de rațiune, și situațiilor asemănătoare care presupun derularea unei proceduri. De altfel, chiar făcând abstracție de prevederile art. 133 din proc.civ. constatăm că în situația în care avea îndoieli cu privire la seriozitatea convocării, reclamantul putea verifica acest aspect prezentându-se la audiere. Pe de altă parte, reclamantul recunoaște că a primit în poștă convocarea de la juristul Universității, situație în care cu greu s-ar putea accepta că ar fi subzistat eventualele dubii cât privește seriozitatea convocării, respectiv faptul că aceasta emană cu adevărat de la comisia numită pentru cercetare. De altfel, reclamantul a făcut cercetări cu privire la compunerea comisiei, interogându-i sub acest aspect pe juristul Universității și pe purtătoarea de cuvânt a acestei instituții, doamna, așa cum arată în cererea introductivă de instanță, înainte de data indicată în convocator. Este deci evident că reclamantul s-a considerat convocat în vederea audierii, evaluând ca serioasă și reală această convocare chiar în lipsa semnăturii.
Cât privește lipsa ștampilei și a unui număr de înregistrare, situația se prezintă în mod asemănător, considerentele de mai sus fiind valabile și sub acest aspect. De altfel, numărul de înregistrare devine semnificativ doar în măsura în care una dintre părțile între care produce efecte juridice actul despre a cărui înregistrare este vorba contestă existența înscrisului în discuție. În această ipoteză, numărul de înregistrare ar putea sta la baza cercetărilor sub aspectul existenței acestui înscris. În speță însă, nici una dintre părți nu contestă existența convocării, astfel încât lipsa înregistrării actului nu are vreo consecință juridică.
Sub raportul lipsei mențiunilor privind persoana împuternicită de angajator să realizeze cercetarea, se constată că sintagma folosită de recurent nu este exactă, făcând trimitere la prevederile art. 267 alin. 2 Codul muncii, în condițiile în care cercetarea disciplinară în cazul abaterilor disciplinare săvârșite de cadre didactice se face nu de către o persoană, ci de către o comisie, conform art. 120 din Legea nr. 128/1997.
Este de la sine înțeles utilitatea de a se aduce la cunoștință persoanei audiate în cadrul unei proceduri disciplinare care este componența comisie ce urmează a cerceta abaterea disciplinară, anume, aceea de a se putea invoca eventualele neregularități săvârșite cu ocazia compunerii comisiei. Însă, textele de lege incidente în cauză nu prevăd ca un element distinct al convocării precizarea componenței comisiei disciplinare. În aceste condiții, Curtea apreciază că reclamantul avea posibilitatea de a lua la cunoștință despre componența comisiei odată cu prezentarea la audieri și cu acea ocazie să invoce eventualele incompatibilități sau să ceară să se verifice întrunirea criteriilor legale pentru formarea comisiei. Nicidecum nu poate fi justificată anularea convocării la audiere pentru acest motiv, al neprecizării compunerii componenței comisiei de cercetare în convocator, lipsind textul legal care să impună o astfel de condiție, și implicit, o atare sancțiune. Pe de altă parte, se rețin și sub acest aspect argumentele privind lipsa vătămării, reclamantul având putința să se intereseze despre componența comisiei și să invoce excepții de nelegalitate ori să ceară dovezi sub acest aspect la data audierii. Ca atare, împrejurarea arătată de reclamant nu justifică lipsa acestuia de la audiere, motiv pentru care acesta nu poate invoca lipsirea sa de dreptul la apărare și nici neasigurarea contradictorialității procedurii, întrucât se ajunge astfel la o situație de invocare a propriei culpe, neacceptată în dreptul civil ( nemo propriam turpitudinem allegans).
Nefondată este și susținerea că nerespectarea prevederilor art. 267 din Codul muncii ar atrage nulitatea cercetării prealabile și deci a deciziei de sancționare. Acest text de lege nu este aplicabil decât în măsura în care nu există prevederi legale cu caracter special, or, așa cum s-a arătat, în cauză sunt incidente prevederile art. 120 din Legea nr. 128/1997, care se completează doar cu prevederile de drept comun, în speță, art. 267 Codul muncii.
Așa cum s-a văzut în cele de mai sus, cercetarea prealabilă a fost efectuată, însă în absența reclamantului, care a refuzat să se prezinte la audieri, deși a fost în mod procedural convocat (raportat la prevederile art. 267 alin. 1 Codul muncii, invocate în cererea de recurs), iar pe de altă parte, raportat la art. 267 alin. 2 Codul muncii, se constată că au fost întrunite toate elementele menționate în acest text de lege ca obligatorii în cuprinsul convocării scrise pentru cercetarea disciplinară prealabilă. Cât privește "persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea", așa cum s-a arătat în cele ce preced, în cazul de față legea specială impune constituirea unei comisii, iar argumentele privind necunoașterea componenței acestei comisii sunt cele de mai sus.
Se constată că recurentul reclamant nu a invocat alte motive de recurs decât cele la care s-a făcut referire, astfel încât nu este necesar a fi cercetate nici considerentele prezentate în întâmpinare în ce privește temeinicia și legalitatea sentinței pronunțate sub raportul celorlalte rețineri ale primei instanțe, conform prevederilor art. 295 raportat la art. 316.proc.civ. unde sunt stabilite limitele controlului judiciar, anume, cele fixate prin cererea de recurs.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 7 și 9, Curtea urmează a respinge ca nefondat recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 1055 din 23.04.2007 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 8 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red./
2 ex./17.01.2008
Președinte:Adrian RepedeJudecători:Adrian Repede, Gabriella Purja, Ioana Tripon
| ← Conflict de muncă. Decizia 1365/2009. Curtea de Apel Ploiesti | Contestație decizie de concediere. Decizia 3/2010. Curtea de... → |
|---|
