Contestație decizie de concediere. Decizia 3/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 3
Ședința publică din 12 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâta împotriva Sentinței Civile nr. 1479/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, Tranc, și, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamanții intimați, și personal și asistați de avocat, care îl reprezintă și pe reclamantul intimat Tranc, lipsă fiind reclamanta intimată și pârâta recurentă
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că reclamanții intimați, Tranc, și au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin registratura instanței, la data de 4.01.2010.
Reprezentanta reclamanților intimați depune la dosarul cauzei împuternicire avocațială și chitanțe în dovedirea onorariului avocațial.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamanții intimați, prin apărător, solicită respingerea recursului ca netemeinic și menținerea ca legală a hotărârii recurate, arătând că prima instanță a apreciat în mod corect că art. 97 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la nivelul impune condiții mai grele decât art. 22 din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii lemnului, în condițiile în care art. 238 din Codul muncii prevede că fiecare drept salarial trebuie să fie acordat de norma legală ce îi este mai favorabilă angajatului, așa încât tribunalul a aplicat în mod legal dispozițiile art. 22 din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii lemnului. Totodată, se arată că art. 97 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la nivelul nu este aplicabil în speță, referindu-se la situația reangajării după concediere a persoanelor disponibilizate.
Se mai susține că este neîntemeiat și motivul de recurs referitor la faptul că prima instanță ar fi trebuit să aleagă între contractele colective de muncă, fără a putea să aleagă acele drepturi care sunt mai favorabile reclamanților, întrucât art. 238 prevede expres noțiunea de "drepturi" și nu de contract în general.
Referitor la motivele de recurs privind tichetele de masă și prima de Paști, se arată că prima instanță în mod corect a acordat aceste drepturi în baza art. 60 alin. 1 lit. d și alin. 5 din Contractul colectiv de muncă la nivelul Se invocă teoria impreviziunii în materie contractuală și teoria forței obligatorii a contractelor, arătând că dacă angajatorul s-a obligat să dea salariaților tichetele de masă și prima de Paști este obligat să le acorde, indiferent dacă înregistrează sau nu profituri.
În fine, se solicită cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
CURTEA,
Deliberând,constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 1479/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr- a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâta A, și în consecință s-a dispus obligarea pârâtei la plata a trei salarii medii nete pe unitate în sumă totală de 2.967 lei și a două salarii de bază avute la data desfacerii contractului individual de muncă, pentru fiecare dintre reclamanți.
Prin aceeași hotărâre judecătorească a fost obligată pârâta la plata contravalorii tichetelor de masă neacordate în perioada martie 2008 - aprilie 2009 către reclamanți, după cum urmează: 1), suma de 1.211,18 lei; 2), suma de 1538,81 lei; 3), suma de 1.422,69 lei; 4), suma de 934,46 lei; 5), suma de 829,49 lei; 6), suma de 1.790,76 lei; și 7), suma de 379,9 lei.
De asemenea,pârâta a fost îndatorată la plata către reclamanți a primei de Paști pe anul 2009 în valoare de 250 lei pentru fiecare dintre aceștia, precum și la plata drepturilor salariale pentru luna aprilie 2009, către reclamanții, și, respectiv pentru perioada 01.05.2009 - 21.05.2009, către reclamantul.
A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 2 salarii de bază și a fost obligată pârâta la plata către fiecare dintre reclamanți a sumei de 200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a depășit excepția prematurității acțiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare, constatând că această apărare nu este întemeiată întrucât nu există o convenție de eșalonare a plăților compensatorii încheiată între părți în care să fie prevăzute termenul și tranșele ce se vor plăti reclamanților, iar notificările trimise de pârâtă sunt acte unilaterale, neputând fi asemănate cu o convenție care să nască obligații reciproce între părți.
Referitor la capătul de cerere privitor la plata indemnizației egală cu două salarii medii nete pe unitate în sumă de 1.978 lei (salariul mediu net este de 989 lei recunoscut de pârâtă), instanța de fond a reținut că potrivit art.29 al.1 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2007 - 2010 încheiat la nivel de unitate (fila 66 dosar) și art.22 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii industriei lemnului pe anii 2008 - 2012 (fila 77 dosar), salariații care sunt concediați din motive neimputabile lor, respectiv concedierile colective, să beneficieze de una sau două plăți compensatorii egale cu un salariu mediu net pe unitate realizat în luna precedentă disponibilizării, în funcție de vechime, respectiv un salariu pentru salariații care au o vechime în societate de la 1 la 10 ani și două salarii pentru salariații care au o vechime de peste 10 ani.
Art.22 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii industriei lemnului pe anii 2008 - 2012, nu prevede că această vechime trebuie să fie continuă și neîntreruptă în unitate, iar potrivit art.99 din acest contract, în contractele colective de muncă la nivel de unitate nu se pot prevedea clauze contrare acestuia.
Prin urmare, Tribunalul a conchis că clauza prevăzută de art.97 al.3 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2007 - 2010 încheiat la nivel de unitate (fila 71 dosar), potrivit căreia "persoanele reangajate, provenite din rândul șomerilor,li se recunoaște vechimea numai pentru perioada lucrată în societate, în condițiile legii, indiferent de data reangajării", invocat de pârâtă, este o clauză contrară prevederilor art.22 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii industriei lemnului pe anii 2008 - 2012, întrucât prevede condiții de vechime continuă și neîntreruptă în unitate, pe când articolul 22 nu prevede aceste condiții, el referindu-se doar la vechimea în muncă, fără a preciza dacă este vechimea în muncă, în societate sau vechimea neîntreruptă. Fiind contrară contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior, clauza in discuție nu a putut fi luată in considerare de instanța de fond.
Având în vedere aceste considerente, instanța a considerat că toți reclamanții au dreptul la o indemnizație compusă din două salarii medii nete pe unitate în sumă de 1.978 lei, deoarece toți au o vechime în muncă de peste 10 ani, fapt ce rezultă din cărțile de muncă ale acestora (filele 178-213 dosar).
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei indemnizații egale cu un salariu mediu net pe unitate în sumă de 989 lei, pentru fiecare reclamant, datorită desfacerii contractului individual de muncă fără acordarea preavizului de 20 de zile la desfacerea contractului, Tribunalul a observat că reclamanților nu li s-a acordat dreptul de preaviz de 20 de zile, fapt recunoscut și de către pârâtă, iar potrivit art.26 al.4 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2007 - 2010 încheiat la nivel de unitate, în cazul în care nu este acordat dreptul de preaviz, persoanelor concediate li se va plăti un salariu mediu net pe unitate.
Cu privire la capătul de cerere referitor la plata a două salarii de bază avute la data desfacerii contractului individual de muncă pentru neafișarea cu cel puțin 60 de zile, înainte de a dispune efectiv desfacerea contractelor individuale de muncă, a posturilor ce urmează a fi desființate și care persoane vor fi disponibilizate, instanța constată că pârâta a anunțat Sindicatul Liber din, prin adresa nr.531/05.02.2009 (fila 51 dosar), cu privire la numărul de posturi, dar nu a afișat această listă privind numărul de posturi ce urmează a fi desființate.
Potrivit art. 62 al.1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii industriei lemnului pe anii 2008 - 2012, pârâta trebuia să anunțe sindicatele în scris și prin afișare, în cazul în care își va reduce activitatea și va disponibiliza salariați, cu cel puțin 60 de zile înainte de a dispune efectiv concedierea, rațiunea acestei prevederi fiind aceea de a aduce la cunoștință salariaților măsura disponibilizării pentru ca aceștia să poată să își caute alte locuri de muncă, iar această măsură să nu fie intempestivă.
Pârâta nu a respectat obligația de afișare a desființării posturilor și a numărului de salariași disponibilizat, astfel încât este în culpă cu privire la acest aspect, ea nerespectându-și obligațiile prevăzute de art.62 al.1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii industriei lemnului pe anii 2008 - 2012, și prin urmare este obligată, potrivit al.4 lit.a al aceluiași articol, să plătească celor în cauză salariul de bază avut pe timpul de la desfacerea contractului individual de muncă, până la data la care ar fi trebuit să înceapă curgerea termenului prevăzut de art.20 al.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii industriei lemnului pe anii 2008 - 2012, deci termenul de preaviz, cât și indemnizația prevăzuta de al.4 lit.b, respectiv tot un salariu de bază pentru lipsa acordării preavizului.
În concluzie, pentru nerespectarea afișării desființării posturilor și a numărului de salariați disponibilizați, pârâta este obligată să plătească reclamanților două salarii de bază, conform art.62 al.4 lit.a și b din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii industriei lemnului pe anii 2008 - 2012.
În privința capătului de cerere privind plata contravalorii tichetelor de masă, judecătorii fondului au reținut că potrivit art.60 al.1 lit.d și al.5 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2007 - 2010, pârâta s-a obligat să acorde salariaților tichete de masă conform Legii nr.142/1998, nr.HG5/1999 și anexei nr.11 la contractul colectiv de muncă.
Este adevărat că potrivit art.1 din Legea nr.142/1998, salariații pot primi o alocație individuală de hrană sub forma tichetelor de masă suportate integral pe costuri de către angajator, dar această alocație de hrană nu este condiționată de realizarea de profit, așa cum susține pârâta, ci se acordă pe baza negocierilor dintre angajator și sindicat ținând seama de posibilitățile angajaților, angajatorul fiind scutit de la plata impozitului pe profit pentru contravaloarea tichetelor de masă.
Prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2007 - 2010, pârâta s-a obligat să acorde salariaților tichete de masă, conform Legii nr.142/1998, iar această obligație nu este condiționată de realizarea de profit nici prin contractul colectiv de muncă și nici prin lege. De asemenea, această clauză contractuală nu este modificată de către părți, astfel încât instanța constată că pârâta este obligată să-și respecte obligațiile contractuale potrivit art.969 civil și acorde salariaților tichete de masă indiferent de realizarea de profit sau nu.
Despăgubirile reprezentând contravaloarea tichetelor de masă reprezintă drepturi de creanță salariale și sunt datorate de către angajator potrivit dispozițiilor art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii care prevede obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Tribunalul a înlăturat și apărările pârâtei cu privire la faptul că tichetele de masă nu pot fi transformate în sume de bani, deoarece Legea nr.142/1998 nu interzice expres acest lucru, astfel încât instanța constată că este posibilă acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea tichetelor de masă care nu au fost acordate salariaților.
Suma privind prima de Paști pe anul 2009, este prevăzută în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2007 - 2010, unde la art.60al.4, se prevede că pentru acoperirea unor cheltuieli ocazionate de Paști se va acorda un ajutor de 250 lei, astfel încât instanța constată că această sumă trebuie plătită de către pârâtă, întrucât aceasta este obligată să-și respecte obligațiile contractuale, potrivit art.969 civil. iar petitul reclamanților având acest obiect a fost considerat întemeiat.
Cu privire la salariul pentru luna aprilie 2009, instanța de fond a reținut că potrivit art.154 al.2 din Codul muncii, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani. Salariul se plătește o dată pe lună la data stabilită în contractul individual de muncă.
Plata salariului se dovedește prin semnarea ștatelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care să demonstreze efectuarea plății salariului către salariatul respectiv, conform art.163 al.1 din Codul muncii, dar pârâta nu a făcut dovada plății salariului pe luna aprilie 2009, către reclamanți prin nici un mijloc de probă.
Prin urmare, reclamanții și-au executat obligațiile ce decurg din contractul individual de muncă, astfel încât aceștia sunt îndreptățit la plata salariului pentru munca depusă pentru luna aprilie 2009, iar pentru reclamantul și salariul pentru perioada 01.05.2009 - 21.05.2009, întrucât acestuia i s-a desfăcut contractul individual de muncă doar la data de 21.05.2009, conform deciziei nr.154/21.05.2009 (fila 17 dosar).
Referitor la daunele morale solicitate de reclamanți, s-a apreciat că acestea nu sunt întemeiate, întrucât este inerent faptul că într-o economie de piață, unele societăți comerciale se pot afla în situații de criză economică și sunt nevoite să disponibilizeze o parte din salariați sau se pot afla în faliment, fapt ce duce la disponibilizarea tuturor salariaților iar plățile compensatorii sunt prevăzute în contractele colective de muncă tocmai pentru a proteja salariații disponibilizați de aceste evenimente și pentru ca aceștia să poată să se recalifice sau să-și găsească un alt loc de muncă, fiind suficiente și echitabile pentru prejudiciul suferit prin pierderea locului de muncă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâta, recurs înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 25.11.2009, solicitând modificarea parțială a hotărârii supusă reformării,in sensul respingerii capetelor de cerere privind acordarea celor două salarii compensatorii aferente vechimii in unitate pentru reclamanții, și și acordarea unui singur astfel de salariu,a petitului vizând plata a două salarii de bază avute la data desfacerii contractului de muncă pentru toți salariații,precum și a cererii ce se referă la plata contravalorii tichetelor de masă și ajutorul social de Paști.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtei, Curtea reține că acestea s-au referit in esență la faptul că judecătorii fondului ar fi aplicat in mod greșit prevederile mai favorabile din cele două contracte colective de muncă,stabilind că prevederea din art. 97 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate este o clauză contrară art. 22 din CCM la Nivelul Industriei și a acordat două salarii compensatorii reclamanților, și, cu toate că in funcție de vechimea in unitate aceștia beneficiau potrivit art. 22 alin.1 și 97 alin.3 din CCM la nivel de unitate numai de un astfel de salariu.
Recurenta a criticat și modul de rezolvare a cererii având ca obiect plata unor compensații egale cu 2 salarii de bază avute la încetarea raporturilor de muncă tuturor reclamanților, in baza art. 62 alin.4 lit. a și b din CCM la nivel de ramură,cu motivarea că in CCM la nivel de unitate nu a fost inclusă nici o prevedere privind afișarea obligatorie a locurilor de muncă ce vor fi desființate, ca urmare a concedierilor colective, omisiune care,in opinia pârâtei, ar fi menită să conducă la concluzia că CCM la nivel de unitate conține suficiente clauze privind măsurile de protecție ale salariaților care vor fi disponibilizați.
In ce privește soluția de acordare a tichetelor de masă,recurenta a mai adăugat că nu s-a ținut seama că acestea se datorează doar condiționat de realizarea de profit de către unitate, că societatea nu a realizat profit pe anul 2008 și că tichetele de masă nu sunt drepturi de creanță salariale,ci alocația individuală de hrană primită de angajați și acordată integral de angajator potrivit legii,așa cum rezultă din art.82,Legea nr. 571/2003.
În fine,netemeinicia soluției in ce privește acordarea primelor de Paști ar rezulta din împrejurarea că instanța de fond nu a definit clar natura juridică a acestor drepturi și nici nu a ținut cont de înțelegerea părților,potrivit căreia suma de 250 lei reprezintă ajutorul social conform Actului Adițional nr. 4981/2008 pentru modificarea art. 60 alin.4 din CCM,iar nu a art. 60 alin.1 lit.d. Fiind ajutoare sociale,acestea nu pot depăși plafonul de 2% din fondul total de salarii, așa cum prevede Legea nr. 571/2003.
Poziția procesuală a reclamanților a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 15-17,prin care aceștia au solicitat respingerea recursului,cu motivarea că in speță sunt aplicabile prevederile art. 238 alin.1 din Codul Muncii,potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar soluția instanței de fond cu privire la acordarea tichetelor de masă și a primei de Paști este legală și temeinică.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând recursul pârâtei,prin prisma motivelor invocate,a actelor de procedură efectuate in primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin.1,art. 304 ind. 1 și art. 304 pct.9/pr.civ.,Curtea reține următoarele:
Cu privire la motivul de recurs ce ține de interpretarea și aplicarea de către instanța de fond a celor două contracte colective de muncă, respectiv CCM la nivelul SC SA și CCM la nivelul Industriei, Curtea amintește recurentei că interpretarea și aplicarea contractelor colective de muncă se face după regulile speciale conținute de art. 8 din Legea nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă,in varianta sa republicată potrivit cărora,contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior( alin. 2).
O atare dispoziție legală îngăduie și obligă in același timp instanțele de judecată ca,in situația in care sunt chemate să aplice două clauze ale unor contracte colective de muncă încheiate la nivele diferite, cu același domeniu de reglementare, s-o aleagă pe cea care este mai favorabilă salariatului, înlăturând-o pe cealaltă.
considerațiile teoretice de mai sus la situația concretă a speței de față,Curtea observă că judecătorii fondului au fost chemați să aleagă intre două clauze contractuale invocate de părțile litigante cu privire la cuantumul plăților compensatorii in caz de încetare a raporturilor de muncă din motive neimputabile salariatului: cea conținută de art. 22 alin.1 din CCM la nivel de ramură, potrivit căreia plățile compensatorii sunt de minimum unu sau două salarii de bază pe ramură de activitate,in funcție de vechimea in muncă a salariatului, respectiv cea conținută de art. 29 alin.1 din CCM la nivel de unitate, care cuantifică aceleași compensații la unul sau două salarii medii nete pe unitate,in funcție de vechimea efectivă in cadrul SC SA.
In principiu, rațiunea negocierii și încheierii contractelor de muncă la nivele inferioare este aceea de a delimita raporturile de muncă ale părților contractante,individualizând drepturile salariaților deja acordate prin lege,ori contractele colective de muncă încheiate la nivele superioare,in funcție de particularitățile locului de muncă și specificul activității desfășurate in cadrul unui anumit angajator. Acest lucru determină, ca regulă,aplicarea cu prioritate a unui contract colectiv la nivel de unitate,sub rezerva ca acesta să nu conțină clauze mai nefavorabile salariatului in comparație cu cele de la nivele superioare. De aceea,instanța de recurs consideră că in mod corect Tribunalul a aplicat clauza conținută de art. 29 alin.1 din CCM la nivelul SC SA, cu o singură excepție, constând in înlăturarea prevederii mai restrictive care raporta cuantumul compensațiilor la vechimea in unitate. Aceste prevederi au fost înlocuite cu cele ale actului încheiat la nivelul superior, potrivit cărora vechimea in muncă de peste 10 ani este suficientă pentru acordarea a două salarii medii nete pe unitate.
Curtea constată că nici critica relativă la interpretarea și aplicarea art. 62 alin.4,lit. a și b din CCM la nivel de ramură, ce obligă unitatea angajatoare să acorde compensații și pentru cazul in care dispune desfacerea contractului de muncă înainte de expirarea unui termen de 60 de zile de la aducerea la cunoștința salariaților a acestei măsuri,nu este întemeiată. Astfel, este evident că dacă CCM la nivel de unitate nu conține astfel de prevederi, efectele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură se produc potrivit art. 11 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 130/1996pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncăpentru simplul fapt că,art. 7 din același act normativ dispune că,contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.
In fine,Curtea apreciază că nu este întemeiat nici motivul de recurs referitor la netemeinicia cererii ce a avut ca obiect acordarea primei de Paști, deoarece drepturile in discuție, ce au luat naștere prin încheierea CCM la nivelul SC SA (art.60, alin.4), reprezintă veritabile drepturi salariale cuvenite angajaților societății recurente ca beneficii pentru munca depusă in cadrul societății,in înțelesul dat de art. 154 din Codul Muncii. Câtă vreme scopul recompensării salariaților pentru munca depusă,prin acordarea suplimentărilor salariale reprezentând contravaloarea primelor de Paști este neîndoielnic,nu prezintă relevanță împrejurarea că drepturile salariatului au fost reglementate in contractul colectiv de muncă aplicabil la un alt capitol decât cel privitor la salarizare, ori că au fost altfel denumite.
Dacă primele trei motive de recurs nu sunt întemeiate și nu pot conduce la reformarea sentinței atacate,nu aceeași este situația criticilor recurentei ce au vizat rezolvarea cererilor de acordare a tichetelor de masă, petit care,in opinia instanței de recurs trebuia respins, ca neîntemeiat.
Astfel,singura prevedere din contractele colective de muncă aplicabile părților litigante,relativă la tichetele de masă este clauza din alin. 1 și 5 al art. 60 din CCM la nivel de unitate, care spune că tichetele de masă se vor acorda conform Legii nr. 142/1998,HG nr. 5/1999 și anexei nr.11 la contractul colectiv de muncă. O atare prevedere cu caracter general nu este de natura să instituie in sarcina unității o obligație de plată efectivă a tichetelor de masă,ci, mai degrabă aceea de a respecta prevederile legale in materie.
Într-adevăr, Legea nr. 142/1998 la care normele contractuale de mai sus fac trimitere, prevede la art. 1"salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator."
Din simpla lectură a dispozițiilor citate,se observă că acestea sunt departe de a da naștere unui drept în favoarea salariaților de a primi alocația individuală sub forma tichetelor de masă, ele conferind mai degrabă o facultate in acest sens. Că este așa rezultă și din conținutul alin. 2 al art. 1 din legea specială,potrivit căruia"tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar,și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori."
Legea nr. 142/1998 conține doar criterii generale,pe baza cărora se stabilesc clauze concrete privind tichetele de masă, în funcție de resursele financiare ale angajatorilor, prin contractele colective de muncă. Aceste clauze din contractele colective de muncă trebuie să prevadă insă, atât numărul salariaților din unitate care pot primi lunar tichete de masă, valoarea nominală a tichetelor de masă, în limita celei prevăzute de lege, numărul de zile lucrătoare din luna pentru care se distribuie tichete de masă salariaților, cât și criterii de selecție pentru stabilirea salariaților care primesc astfel de tichete (art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 5/1999).În speță acest lucru nu s-a întâmplat, de vreme ce reclamanții nu au fost in măsură să indice vreo clauză contractuală care să conțină toate detaliile de mai sus, ceea ce înseamnă că simpla trimitere la actele normative care reglementează acordarea tichetelor de masă devine lipsită de eficiență și nu este aptă să creeze convingerea asumării de către angajator a unei obligații ferme in acest sens.
Concluzionând asupra argumentelor de fapt și de drept mai sus expuse,in temeiul art. 312 alin.1,art. 304 pct.9 și art. 304 ind.1/pr.civ., Curtea va admite recursul pârâtei,va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va înlătura obligația pârâtei de plată a contravalorii tichetelor de masă către reclamanți. Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că recurenta nu a solicitat cheltuieli de judecată in calea de atac, iar cererea accesorie a reclamanților având acest obiect va fi respinsă in baza art. 274 /pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta împotriva Sentinței Civile nr. 1479/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr-.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că înlătură obligația pârâtei de plată a contravalorii tichetelor de masă.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. / 07.02.2010
Tehnored / /07.02.2010/10 ex/8 com
Prima instanță: și
Tribunalul Arad
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 2/2008. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 1910/2008. Curtea... → |
|---|
