Contestație decizie de concediere. Decizia 221/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 6240/2009)
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.221R
Ședința publică din data de 15.01.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Opriș Daniela Elena
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A POLIȚIȘTILOR - SECȚIA ROMÂNĂ și împotriva sentinței civile nr.1205 din data de 12.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.25503/3/LM/2008, având ca obiect "contestație decizie de concediere".
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-intimată Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română, prin avocat cu împuternicire avocațială la fila 17 dosar, lipsă fiind recurenta-contestatoare.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, care învederează instanței că recurenta-contestatoare a comunicat, prin fax, cerere de amânare pentru imposibilitate de prezentare, la data de 15.01.2010.
Recurenta-intimată Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română, prin avocat se opune la cererea formulată de recurenta-contestatoare de amânare pentru imposibilitate de prezentare.
După deliberare, Curtea respinge cererea formulată de recurenta-contestatoare, ca neîntemeiată.
Curtea pune în discuție nulitatea recursului formulat de recurenta-contestatoare.
Recurenta-intimată Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română, prin avocat solicită admiterea excepției.
Recurenta-intimată Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română, prin avocat arată că nu mai susține capătul de cerere privind suspendarea executării sentinței recurate întrucât a fost soluționat la data de 14.10.2009.
Curtea constată că cererea de suspendare a executării sentinței recurate a rămas fără obiect, având în vedere încheierea pronunțată la data de 14.10.2009 de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs formulate de recurenta-intimată Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română.
Recurenta-intimată Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română, prin avocat solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea sentinței civile recurate în sensul respingerii contestației, cu cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1205/12.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, a fost admisă în parte contestația formulată de contestatoare în contradictoriu cu intimata Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română și în consecință, au fost anulate decizia nr.18/18.04.2008 și dispoziția din 18.04.2008; s-a dispus reintegrarea contestatoarei în postul deținut anterior și obligată intimata la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoare, de la data comunicării deciziei de concediere (16.05.2008) și până la reintegrarea efectivă; a fost obligată intimata la plata drepturilor bănești aferentă perioadei 29.04.2008-15.05.2008, la efectuarea înscrierilor în carnetul de muncă al contestatoarei, precum și la plata diferenței de 25% corespunzător sporului pentru ore suplimentare efectuate în anul 2007; au fost respinse celelalte cereri ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că angajatorul a procedat la sancționarea disciplinară a salariatei fără a cerceta faptele care i se impută, deși aceasta se prezentase la data și ora stabilite pentru cercetarea disciplinară.
S-a apreciat că cercetarea disciplinară presupune nu doar ascultarea salariatului, ci și alte verificări cu privire la temeinicia sesizărilor vizând faptele imputate.
Referitor la temeinicia deciziei sub aspectul abaterilor disciplinare constatate de angajator s-a considerat că în mod justificat au fost reținute aceste abateri, din actele depuse la dosar rezultând că au existat întârzieri la programul de lucru, absențe de la serviciu, precum și nereguli în activitatea salariatei, în legătură cu care i s-a atras atenția prin referate aduse la cunoștința sa.
În ceea ce privește concedierea în condițiile art.61 lit.d din Codul muncii, prima instanță a reținut că la nivelul intimatei nu există o procedură de evaluare a salariatului, măsura concedierii fiind dispusă doar pe baza calificativului care se acordă periodic salariaților de angajator.
Prima instanță a considerat că legiuitorul nu a avut în vedere această evaluare periodică atunci când a stabilit o obligație distinctă în sarcina angajatorului de a evalua salariatul prealabil concedierii.
În speță, intimata nu a procedat la o evaluare a contestatoarei, prima instanță considerând că trebuiau aplicate prevederile art.77 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil pe anii 2007-2010.
Ori, niciuna din condițiile impuse prin Contractul colectiv de muncă unic, aplicabil deopotrivă și intimatei, nu a fost îndeplinită, și, prin urmare, prima instanță a considerat că sancționarea angajatei nu este valabilă.
A fost reținută deopotrivă și nerespectarea prevederilor art.64 din Codul muncii, dispoziții imperative în opinia instanței de fond, care au scopul de a proteja salariatul în fața unei exercitări abuzive a atributului disciplinar al angajatorului.
S-a făcut aplicarea art.76 și art.78 din Codul muncii.
În condițiile în care excluderea contestatoarei din rândul membrilor - Secția Română a fost consecința desfacerii contractului individual de muncă, anularea deciziei din 18.04.2008 a Biroului Executiv Permanent se impune ca o consecință a anulării deciziei de concediere.
S-a considerat că reclamantei i se cuvin drepturile solicitate pentru perioada 29.04.2008-15.05.2008 în care s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, întrucât până la data comunicării deciziei de concediere aceasta avea calitatea de salariat.
În temeiul Decretului nr.92/1976 s-a dispus efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al contestatoarei.
S-a respins cererea privind acordarea sporului de antenă începând cu data de 23.03.2007 avându-se în vedere că acest drept nu este prevăzut în dispoziții legale cu caracter imperativ și că părțile nu au mai convenit în sensul acordării acestuia.
Pentru considerentele mai sus menționate, prima instanță a respins și capătul de cerere referitor la acordarea sporului de stres, apreciat a fi în realitate sporul pentru lucrul cu publicul.
S-a respins cererea privind acordarea celui de-al 13-lea salariu pentru anii 2006-2007, întrucât, la nivelul angajatorului nu s-a convenit în sensul achitării acestui drept, nefiind prevăzut în deciziile care stabilesc drepturile salariaților în anii 2006-2007.
A fost respinsă și cererea de restituire a sumei cu care a fost sancționată disciplinar în anul 2007 contestatoarea, deoarece decizia de sancționare este valabilă, nefiind anulată.
În ceea ce privește primele trimestriale pentru anii 2007 și 2008, s-a avut în vedere că nu a existat o dispoziție a președintelui care să o nominalizeze pe contestatoare ca beneficiară a unei astfel de prime, iar neacordarea nu reprezintă o conduită abuzivă a angajatorului, de vreme ce calificativele primite de aceasta nu sunt de natură să-i caracterizeze activitatea drept una excepțională sau foarte bună.
Aceleași argumente au fost reținute și în privința primei anuale pretinsă pentru anul 2006 și 2007.
Referitor la orele suplimentare efectuate în luna februarie 2008, s-a reținut că din tabelul ce conține activitatea contestatoarei în perioada ianuarie-aprilie 2008, rezultă că aceasta a efectuat ore peste timpul normal de muncă iar faptul că nu i s-a solicitat în mod expres acest lucru, nu este de natură a-l exonera pe angajator de plata drepturilor ce se cuvin salariatului care a prestat munca de care angajatorul a beneficiat.
Cererea de plată a bonusului a fost respinsă ca neîntemeiată, acest drept nefiind prevăzut în deciziile ce stabilesc drepturile salariaților.
S-a apreciat ca întemeiată cererea de plată a diferenței de spor pentru munca suplimentară, deoarece angajatorul nu poate stabili drepturi mai puțin favorabile pentru salariații lor, decât cele prevăzute în Contractul colectiv de muncă unic la nivel național; ori, acesta prevede un spor de 100% pentru orele prestate peste timpul normal de lucru, față de sporul de 75% pentru anul 2007 stabilit de intimată.
A fost respinsă cererea privind plata sporului de confidențialitate de 15% și pentru perioada ulterioară datei de 18.04.2008 motivat de faptul că, prin actul adițional nr.5/18.01.2008 procentul acordat cu acest titlu a fost redus la 12%.
Având în vedere respingerea cererilor privind acordarea sporurilor solicitate de contestatoare, s-a respins ca neîntemeiată cererea de recalculare a salariilor cu includerea acestor sporuri.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recursuri în termen atât contestatoarea cât și intimata Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română.
În motivarea recursului, recurenta-intimată a arătat că excepția nulității prevăzută de art.267 al.1 din Codul muncii, reținută de instanța de fond nu a fost invocată pe parcursul desfășurării procesului nici de către contestatoare și nici de instanță.
A precizat recurenta-intimată că în cauză a fost efectuată cercetarea disciplinară prealabilă, contestatoarea fiind convocată în scris și luând cunoștință sub semnătură de faptul că urma să se prezinte la persoana împuternicită de angajator pentru a-și formula apărările pe care le considera necesare.
S-a arătat în continuare că în ziua de 15.04.2008, ora 10,00, contestatoarea s-a prezentat însă nu a depus nimic (oral sau scris) în apărarea sa, că în zilele următoare, respectiv 16 și 17.04.2008 aceasta a refuzat să dea explicații orale sau scrise în legătură cu faptele imputate și că începând cu 18.04.2008 a părăsit unitatea fără nicio înștiințare sau motivare.
Recurenta-intimată a apreciat că semnătura contestatoarei pe documentul care indică punctual și motivul convocării acoperă cerința legii, iar în nerealizarea în fapt a cercetării disciplinare în speță, nu poate fi reținută o culpă a angajatorului. S-a arătat prin urmare, că finalizarea cercetării disciplinare prealabile nu a fost posibilă din culpa exclusivă a contestatoarei, deși angajatorul a depus toate diligențele legale pentru efectuarea acestei cercetări.
Recurenta-intimată s-a referit la menționarea de către instanța de fond în mod inexact a art.61 lit.c din Codul muncii, arătând că dacă instanța de fond poate invoca aceasta ca fiind o greșeală de formă, pentru similitudine, tot o greșeală de același gen o reprezintă prezența lit.d a art.61 din Codul muncii, în decizia contestată.
A precizat recurenta-intimată că nu a susținut niciodată că desfacerea contractului de muncă a avut loc pentru că salariata nu ar fi corespuns profesional conform art.61 lit.d din Codul muncii, apreciind în aceste condiții că procedura menționată de instanța de fond și anume art.77 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, nu este incidentă în acest caz.
A mai arătat recurenta-intimată că organizația este în afara oricăror structuri statale ori de altă natură, că în unitate nu funcționează sindicat, că unitatea avea la 18.04.2008 sub 20 de angajați, neexistând nici reprezentanți ai salariaților și deci nu sunt incidente prevederile art.236 din Codul muncii, respectiv că în România nu există o altă structură de profil superioară pentru Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română.
În ceea ce privește faptul că nu s-a dat curs procedurii prevăzute de art.64 din Codul muncii, recurenta-intimată a arătat că nu i s-a propus contestatoarei alt loc de muncă în unitate și nici nu s-a solicitat sprijinul Agenției de ocupare a Forței de Muncă, deoarece, temeiul de drept al emiterii deciziei contestate a fost reprezentat de abaterile disciplinare iar nu de art.61 lit.d din Codul muncii.
Recurenta-intimată a criticat hotărârea instanței de fond și sub aspectul soluționării cererilor vizând efectuarea muncii suplimentare și acordarea diferenței de spor pentru munca suplimentară, arătând pe de o parte că în raport de art.118 al.1 din Codul muncii, nu angajatul este chemat să aprecieze necesitatea prestării muncii suplimentare, ci angajatorul, iar, pe de altă parte, acordarea procentului de 100% pentru munca suplimentară constituie adaos la lege, de vreme ce art.120 al.2 din Codul muncii prevede că acest spor nu poate fi mai mic de 75%, procent acordat de angajator.
A mai arătat recurenta-intimată că pe lângă funcția ocupată de contestatoare, desființată prin decizia nr.23/05.05.2008, în anul 2008 au mai fost desființate din aceleași considerente, încă trei funcții.
În cererea de recurs recurenta-intimată a solicitat a se dispune și suspendarea executării sentinței civile nr.1205/12.02.2009 pronunțată de Tribunalul București.
Cu privire la această din urmă solicitare, se constată că prin încheierea dată la 14.10.2009 în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a dispus suspendarea executării sentinței civile nr.1205/12.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale până la soluționarea recursului declarat împotriva acestei hotărâri.
La termenul de judecată din data de 15.01.2010, Curtea a invocat excepția nulității recursului formulat de recurenta-contestatoare.
Cu privire la excepția nulității recursului declarat de recurenta-contestatoare, Curtea reține următoarele:
Potrivit art.3021al.1 lit.c Cod pr.civilă, cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Art.303 al.1 Cod pr.civilă, dispune în sensul că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, care, în speță este de 10 zile de la comunicarea hotărârii instanței de fond, astfel cum prevede art.80 din Legea nr.168/1999.
Hotărârea instanței de fond a fost comunicată contestatoarei la data de 27.04.2009, astfel cum rezultă din dovada de primire și procesul-verbal de predare existentă la fila 273 din dosarul de fond, iar termenul de recurs de 10 zile, calculat în raport de art.101 și urm. Cod pr.civilă, s-a împlinit la data de 08.05.2009.
Recurenta-contestatoare nu a motivat recursul declarat împotriva hotărârii instanței de fond nici prin declarația de recurs și nici ulterior înăuntrul termenului de recurs, motiv pentru care, în baza art.306 Cod pr.civilă, Curtea va constata nul acest recurs.
Analizând recursul declarat de recurenta-intimată în raport de criticile invocate și având în vedere actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește excepția nulității prevăzută de art.267 al.1 din Codul muncii, se observă că în chiar cuprinsul contestației deduse judecății, contestatoarea a apreciat nelegalitatea deciziei de concediere emisă de angajator prin prisma nulității prevăzută de textul de lege la care ne referim (fila 4 dosar fond).
Este, prin urmare, nejustificată susținerea recurentei-intimate în sensul că această excepție nu ar fi fost invocată pe parcursul desfășurării procesului nici de către contestatoare și nici de către instanța de judecată.
Soluția instanței de fond este de altfel corectă sub aspectul reținerii nulității deciziei contestate prin prisma art.267 al.1 din Codul muncii.
Se are în vedere în primul rând, faptul că mențiunile înscrise în decizia nr.18/18.04.2008, în legătură cu efectuarea cercetării disciplinare prealabile, sunt contradictorii.
Se arată astfel, mai întâi, că nu a fost cazul de înlăturare a apărărilor, deoarece, după convocarea făcută în condițiile art.267 al.2 din Codul muncii, salariata nu a prezentat probe sau motivații prin care să susțină contrariul, pentru ca în alineatul următor să se înscrie în sensul că "în aceste condiții, în conformitate cu prevederile art.267 al.3 din aceeași lege, luând în considerare refuzul doamnei de a se prezenta la convocarea făcută, dispun sancționarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile".
Ori, în concret, nu a existat un refuz al recurentei-contestatoare de a se prezenta la convocarea făcută, căci, urmare a convocării din data de 14.04.2008 (fila 82 dosar fond), salariata s-a prezentat la data de 15.04.2008, ora 10,00, la locul indicat în convocare, ocazie cu care s-a încheiat procesul-verbal nr.1/15.04.2008, în care s-a consemnat că aceasta nu a formulat nicio apărare, că nu a oferit probe sau motivații în apărarea sa.
În ceea ce privește susținerile recurentei-intimate în sensul că la data de 16.04.2008 respectiv 17.04.2008 salariata ar fi refuzat să dea explicații orale sau scrise în legătură cu faptele imputate, acestea nu pot fi reținute, câtă vreme la dosarul cauzei nu există nicio dovadă în sensul că recurenta-contestatoare ar fi fost înștiințată despre desfășurarea cercetării disciplinare prealabile și în aceste zile, după cum nu există acte (procese-verbale) încheiate în aceste date, prin care să se probeze încercarea de desfășurare a cercetării disciplinare prealabile a salariatei respectiv imposibilitatea efectuării acestei cercetări datorată neprezentării salariatului la convocarea făcută în condițiile art.267 al.2 din Codul muncii.
Referitor la faptul că începând cu 18.04.2008 recurenta-contestatoare nu s-ar mai fi prezentat la unitate, aceasta nu prezintă relevanță sub aspectul soluționării cauzei, atât timp cât prin decizia contestată s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al acesteia începând cu data de 18.04.2008.
Cât privește menționarea de către instanța de fond a art.61 lit.c din Codul muncii, la fila 3 hotărârii recurate, aceasta reprezintă în mod evident o eroare materială, din moment ce, citarea în cuprinsul aceleiași fraze a prevederilor normei legale avută în vedere, s-a realizat în mod corect, corespunzător art.61 lit.d din Codul muncii.
Nu aceeași este situația din decizia nr.18/18.04.2008, deși recurenta-intimată pretinde a exista o similitudine.
Astfel, în preambulul deciziei nr.18/18.04.2008 emisă de angajator s-a făcut referire și la prevederile art.61 lit.d din Codul muncii, iar în art.3 din decizia contestată se menționează expres că separat de faptele prezentate în art.2, măsura desfacerii contractul individual de muncă este și urmare a activității necorespunzătoare desfășurată de salariată pentru care a fost evaluată în semestrul II/2007 - satisfăcător, iar în semestrul I/2008 - nesatisfăcător, aspecte ce sunt de natură a justifica tocmai precizarea art.61 lit.d din Codul muncii, în partea de debut a deciziei contestate.
În aceste condiții, nu poate fi primită susținerea recurentei-intimate în sensul că nu ar fi pretins niciodată că desfacerea contractului individual de muncă al salariatei s-ar fi produs și pentru că aceasta nu corespundea profesional și că, în atare situație, procedura prevăzută de art.77 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 nu ar fi aplicabilă.
Referirile recurentei-intimate la organizarea sa, respectiv la faptul că în România nu există o altă structură de profil superioară pentru Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română nu prezintă relevanță, câtă vreme instanța de fond a avut în vedere prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010.
În ceea ce privește art.64 din Codul muncii, se apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art.61 lit.d din Codul muncii, angajatorul are obligația de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea sa profesională, iar în cazul în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit al.1, acesta are obligația de a solicita sprijinul Agenției Teritoriale de Ocupare a Forței de Muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale.
Susținerea recurentei-intimate că nu ar fi fost vorba de o concediere și în aplicarea art.61 lit.d din Codul muncii (și că în atare situație art.64 din Codul muncii nu ar fi aplicabil), nu poate fi reținută pentru considerentele deja arătate în cele ce preced.
Sub aspectul criticii vizând munca suplimentară și diferența de spor pentru munca suplimentară, se are în vedere în primul rând faptul că prin hotărârea atacată (mai precis prin dispozitivul acesteia), a fost obligată recurenta-intimată doar la plata unei diferențe de 25% corespunzător sporului pentru orele suplimentare efectuate în anul 2007 (și care fuseseră remunerate de angajator prin aplicarea unui procent inferior celui de 100%, respectiv de 75%).
Pe de altă parte, acordarea diferenței de 25% corespunzător sporului pentru orele suplimentare efectuate în anul 2007, este justă, având în vedere că instanța de fond a dat eficiență Contractului colectiv de muncă unic la nivel național care prevedea un spor de 100% pentru orele prestate peste timpul normal de lucru.
Faptul că art.120 al.2 din Codul muncii, la care recurenta-intimată se referă, prevede că sporul pentru munca suplimentară nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază, nu prezintă relevanță câtă vreme prin Contractul colectiv de muncă unic la nivel național s-a stabilit un procent superior, corespunzător sporului pentru munca suplimentară, lucru permis de art.238 al.3 din Codul muncii, care prevede că la încheierea Contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Susținerile recurentei-intimate în legătură cu desființarea în anul 2008 încă trei funcții, pe lângă cea deținută de recurenta-contestatoare, nu prezintă interes sub aspectul soluționării litigiului dedus judecății.
Pentru considerentele arătate, Curtea apreciază că nu poate fi reținută incidența art.304 pct.7 și 8 Cod pr.civilă și în baza art.312 Cod pr.civilă, va respinge recursul declarat de recurenta-intimată Asociația Internațională a Polițiștilor - Secția Română, ca nefondat.
Față de modul de soluționare a recursurilor, Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea recurentei-intimate de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de recurenta-contestatoare împotriva sentinței civile nr.1205 din data de 12.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.25503/3/LM/2008, în contradictoriu cu recurenta-intimată ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A POLIȚIȘTILOR - SECȚIA ROMÂNĂ.
Respinge ca nefondat recursul declarat împotriva aceleiași sentințe de recurenta-intimată ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A POLIȚIȘTILOR - SECȚIA ROMÂNĂ.
Respinge ca neîntemeiată cererea recurentei-intimate de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
-
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./09.02.2010
Jud.fond:;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Opriș Daniela Elena
| ← Conflict de muncă. Decizia 86/2009. Curtea de Apel Iasi | Contestație decizie de concediere. Decizia 142/2010. Curtea de... → |
|---|
