Contestație decizie de concediere. Decizia 250/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr- (Număr în format vechi 4665/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.250R
Ședința publică de la 18 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nadia Raluca Ilie
JUDECĂTOR 2: Dragoș Alin Călin A -
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol, soluționarea recursurilor declarate de recurenta-parata - România SRL și recurenta-reclamanta, împotriva sentinței civile nr.1170 din 11.02.2009 și respectiv împotriva încheierii de ședință din data 21.05.2009, pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, având ca obiect - contestație decizie de concediere.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 11.01.2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea, pentru a da posibilitatea recurentei contestatoare, de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 18.01.2010, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1170 din data de 11.02.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, au fost admisă, în parte, contestațiile conexate formulate de reclamanta, în contradictoriu cu parata - România SRL, s-a dispus anularea deciziei de concediere nr.817/21.05.2008, a fost obligată intimata să reintegreze contestatoarea pe postul deținut anterior concedierii, a fost obligată intimata la plata către contestatoarea a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea începând cu data concedierii și până la efectiva încadrare, precum și la plata către contestatoare a unui salariu mediu pe unitate de la data nașterii copilului contestatoarei 19.10.2007.
Prin aceeași sentință, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind anularea adresei nr.776/14.05.2008, emisă de parata și a fost obligată aceasta la plata către reclamanta a sumei de 50.000 Ron, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între părți s-au stabilit raporturi de muncă, reclamanta îndeplinind funcția de redactor șef în cadrul societății parate, conform contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată încheiat la 01.03.2003.
Cu adresa nr.776 din 14.05.2008, parata a comunicat reclamantaei că începând cu data de 14.05.2008, activitatea acesteia va înceta, ca urmare a desființării locului de muncă, fiindu-i adusă la cunoștință lista locurilor de muncă vacante pentru care poate opta.
Prin decizia nr.817/21.05.2008, s-a dispus încetarea contractului de muncă al reclamantei începând cu data de 21.05.2008, ca urmare a desființării postului de redactor șef, în temeiul art.65 alin.1 Codul muncii, față de reorganizarea activității firmei.
Din punct de vedere formal, decizia de desfacere a contractului de muncă nu conține mențiunea prevăzută de art.74 lit.a Codul muncii - motivele care au determinat desființarea postului, motive ce nu au fost aduse la cunoștința salariatului. Enunțarea în cuprinsul deciziei de concediere a conținutului textului de lege care reglementează concedierea ca urmare a desființării postului nu echivalează cu motivarea măsurii, în condițiile în care nu sunt menționate nici actele conducerii societății prin care s-a dispus cu privire la aceasta.
De asemenea, nu este cuprinsă în decizie mențiunea prevăzută de art.74 lit.b Codul muncii - durata preavizului. Deși anterior emiterii deciziei de concediere, parata a emis adresa nr.776 prin care comunică salariatei că postul pe care îl ocupă va fi desființat, solicitându-i să-și exprime opțiunea pentru unul din posturile disponibile în societate, se reține că preavizul obligatoriu conform legislației muncii nu este prevăzut, prin decizia de concediere dispunându-se încetarea contractului de muncă la data de 21.05.2008.
Din cuprinsul adresei și al deciziei se desprinde concluzia că preavizul de cel puțin 15 zile lucrătoare, prevăzut de art.73 Codul muncii, nu a fost acordat, încălcarea dispoziției care îl prevede fiind o cauză de nulitate a concedierii, care s-a dispus fără respectarea procedurii prevăzută de lege.
Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă potrivit art.65 alin.2 Codul muncii. Chiar dacă postul de redactor șef la revista UNICA nu se mai regăsește în organigrama societății, desființarea nu poate fi considerată efectivă atâta vreme cât, după unirea acestei publicații cu o alta, denumită, salariata care a înlocuit-o pe contestatoare în timpul concediului de creștere a copilului, a devenit director editorial al acestor două publicații, deși toate celelalte reviste au un post de redactor șef. Din modul de organizare rezultat din organigrame, se desprinde concluzia că denumirea postului a fost schimbată din redactor-șef în director editorial, pentru a crea impresia desființării postului ocupat de reclamanta.
Realitatea și seriozitatea cauzei desființării hotărâte de consiliul de administrație în 17 aprilie, nu au fost probate în instanță. Necesitatea reorganizării prin unirea a două publicații nu rezultă din actele conducerii societății, fiind necesar a se demonstra că reorganizarea se impune din necesități evidente pentru îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea. Nu a fost prezentată instanței strategia de reorganizare, măsurile organizatorice care să evidențieze în mod concret necesitatea reducerii numărului salariaților pentru îmbunătățirea activității, nici alte dovezi din care să rezulte că păstrarea postului reclamantei este imposibilă, conducând la pagube pentru angajator.
S-a constatat de către instanța de fond nelegalitatea concedierii, și, făcând aplicarea dispozițiilor art.76 Codul muncii, a anulat decizia de concediere, iar pe cale de consecință, părțile au fost repuse în situația anterioară, conform art.78 Codul muncii, prin reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior concedierii și a obligat angajatorului la plata unui despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii pana la data reintegrării efective.
De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de anulare a adresei nr.776/14.05.2008 emisă de parata, întrucât aceasta nu produce efecte asupra raporturilor de muncă, aducând la cunoștință salariatei că în viitor va fi desființat postul ocupat de ea, actul unilateral de încetare a raporturilor de muncă este decizia nr.817.
S-a avut în vedere că cererea de acordare a daunelor morale, apreciate la suma de 50.000 Ron a fost admisă, deoarece drepturile personal nepatrimoniale ale reclamantei au fost afectate, concedierea dispusă nelegal fiind de natură a-i știrbi prestigiul profesional. Prin natura profesiei reclamanta este cunoscută atât în mediul de desfășurare a activității, cât și în afara lui, prin cititorii revistei, astfel că înlăturarea din postul deținut fără respectarea legii este de natura a-i provoca suferințe de ordin moral.
Prin încheierea de ședință din data 21.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în Camera de Consiliu, a fost admisă cererea de lămurire a dispozitivului formulată de petenta, în contradictoriu cu intimata - România SRL, și a fost lămurit dispozitivul sentinței civile nr.1170/11.02.2009, în sensul că despăgubirea pe care trebuie să o plătească - România SRL este stabilită la nivelul salariilor nete.
Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut că rin p. sentința civilă nr.1170/11.02.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis în parte contestația formulată de reclamanta, în contradictoriu cu parata - România SRL, s-a dispus anularea deciziei de concediere nr.817/21.05.2008 și a fost obligată intimata să reintegreze reclamanta pe postul deținut anterior concedierii.
De asemenea parata a fost obligată la plata către reclamanta a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta începând cu data concedierii și până la efectiva reîncadrare.
Reclamanta solicită prin cererea întemeiată pe dispozițiile art.2811pr.civ, lămurirea dispozitivului sentinței susmenționate în sensul de a se stabili că despăgubirile datorate de angajator, egale cu salariile indexate, majorate și actualizate, trebuie plătite la suma brută a salariilor fără deducerea contribuțiilor, invocând drept temei de drept dispozițiile art.42 litera b, Teza II din Codul fiscal.
Potrivit acestor dispoziții, nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de acesta, inclusiv despăgubiri reprezentând daunele morale.
S-a apreciat că textul susmenționat nu este incident în speță și nu se referă la situația despăgubirilor pe care angajatorul trebuie să le plătească salariaților concediați nelegal ci se refera la despăgubirile primite in temeiul răspunderii civile delictuale sau contractuale și acest lucru rezultă din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor capitolului I și capitolului III din titlul III al Codului fiscal.
S-a considerat că textul de lege invocat de reclamantă face parte din cuprinsul Titlului III "Impozit pe venit" Capitolul I Dispoziții generale.
S-a avut în vedere că art.42 reglementează veniturile neimpozabile iar litera b se referă la sumele încasate din asigurările de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum și orice alte drepturi, cu excepția, câștigurilor primite de la societățile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurări încheiat ca urmare a contractului de asigurări încheiat între părți, cu ocazia tragerilor de amortizare precum și la despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de acesta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale.
Așadar textul de lege susmenționat are în vedere la modul general despăgubirile primite de o persoană fizică în termenul răspunderii civile delictuale sau contractuale.
S-a menționat că, despăgubirea plătită de angajator în temeiul dispozițiilor art.78 Codul muncii, intră însă în sfera noțiunii de venit salarial, definită prin disp.art.55 din cuprinsul Capitolului lII intitulat" Venituri din ".
Astfel dispozițiile art.55 al.1 prevăd că sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor, ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă".
S-a mai arătat că despăgubirea plătită de angajator in temeiul dispozițiilor art.78 nu este inclusă în categoria veniturilor salariale nesupuse impozitării, venituri ce sunt prevăzute limitativ de dispozițiile art.55 al.4 din Codul Fiscal.
Instanța nu a putut identifica nici alte texte de lege din domeniul asigurărilor sociale care să excepteze de la plata contribuțiilor in cazul despăgubirilor primite de salariat în temeiul art.78 Codul muncii.
S-a precizat că sintagma"celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul acoperă și dreptul la asigurare socială în sistemele de asigurări în care asigurarea salariaților este obligatorie (sistemul public, de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, sistemul asigurărilor pentru șomaj, sistemul asigurărilor sociale de sănătate, asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale).
Astfel, angajatorul obligat la plata despăgubirilor prevăzute de art.78 Codul muncii va trebui să retină și să plătească cotele de contribuție prevăzute de actele normative care reglementează sisteme de asigurări respective.
O interpretare a dispozițiilor art.78 Codul muncii în sensul dorit de reclamantă nu poate fi acceptată și din considerente de echitate întrucât s-ar ajunge practic ca o persoană concediată, să poată câștiga prin obținerea despăgubirilor pentru concediere nelegală mai mult decât ar fi obținut dacă nu ar fi fost concediat și ar fi lucrat pe toată această perioadă.
Pe de altă parte, este cunoscut că perioada cuprinsă între data concedierii și ea a reintegrării constituie vechime în muncă, considerându-se practic că salariatul nu și-a pierdut niciodată această calitate, iar calitatea de salariat atrage cu sine și obligativitatea asigurării în sistemul public de asigurări de șomaj, asigurări sociale de sănătate, etc.
Împotriva acestor hotărâri, au declarat recurs recurenta-intimată - România SRL, împotriva sentinței civile nr.1170/11.02.2009 și recurenta-contestatoare, împotriva încheierii din data de 21.05.2009.
În motivarea recursului, formulat împotriva sentinței civile nr.1170/11.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, recurenta-parata - România SRL arata că ctivitatea unei societăți comerciale se bazează pe deciziile pe care organele sale de conducere le iau pe parcursul vieții sociale, deciziile respective nefiind altceva decât exteriorizarea voinței societății înseși. In adoptarea unor asemenea decizii, conducerea societății are în vedere o serie de factori, de criterii și oportunități - stabilite, analizate, evaluate potrivit intereselor sociale, fiecare societate având propriile sale priorități și rațiuni în adoptarea anumitor măsuri și în asumarea anumitor responsabilități.
Reorganizarea activității unei societăți este, prin urmare, o decizie care aparține societății - prin reprezentanții acesteia, oportunitatea deciderii acestei măsuri nefiind cenzurabilă de către instanța de judecată.
Întreaga doctrină de specialitate, precum și jurisprudența în materie au stabilit constant că singura persoană îndreptățită să aprecieze asupra oportunității luării măsurii de desființare a locului de muncă al salariatului, în raport cu dificultățile economice, transformările tehnologice sau reorganizarea activității, este angajatorul.
De asemenea, angajatorul este singurul în măsură să aprecieze dacă se confruntă cu dificultăți economice, precum și dacă sunt necesare transformări tehnologice sau reorganizarea activității, el fiind cel care va suporta consecințele în cazul în care măsurile luate nu au drept efect redresarea economică sau eficientizarea activității (prin urmare, în cazul de față, dacă desființarea postului de redactor șef va duce la scăderea competitivității companiei și, implicit, la nerealizarea obiectivelor propuse pentru anul 2008 acesta este un risc ale cărui consecințe vor fi suportate doar de către companie) instanța neputând cenzura un asemenea aspect.
Aspectele ce țin de aprecierea rezultatelor economice și criteriile de rentabilitate și profit constituie chestiuni de management ale societății pe care instanța nu le poate cenzura întrucât fiecare societate are un plan economic și de dezvoltare întocmit în conformitate cu scopul pentru care a fost înființată, instanța de judecată neputând impune menținerea unei activități cu scopul de a înlătura măsura desfacerii unor contracte de muncă, dacă menținerea acestor activități nu se mai impune.
Doctrina și jurisprudența au stabilit chiar și faptul că, în ipoteza existenței unor posturi similare, angajatorul este în drept să selecteze salariatul al cărui post urmează a fi desființat, această selecție nefiind cenzurabilă de către instanță și fiind făcută de fiecare angajator în parte conform propriilor criterii stabilite în funcție de calitatea muncii salariatului, performanțele acestuia, etc.
Art. 24 din Carta Socială Europeană prevede ca" Dreptul la protecție în caz de concediere: In vederea asigurării exercitării efective a dreptului la protecție în caz de concediere, părțile se angajează să recunoască: dreptul lucrătorilor de a nu fi concediați fără un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerințele de funcționare a întreprinderii, a instituției sau a serviciului"
Prevederea citată instituie atât protecția lucrătorului în cadrul raporturilor de dreptul muncii, cât și componenta corelativă a acestei protecții și anume respectul pentru cerințele de funcționare a întreprinderii, instituției sau serviciului pe care doar angajatorul le cunoaște.
Astfel, dispoziția citată instituie o veritabilă condiționare a dreptului salariatului de a nu fi concediat, de cerințele de funcționare ale întreprinderii, care pot avea o cauză reală și legitimă pentru care se desface contractul de muncă.
Concluzia ce se desprinde din prevederile citate este aceea că protecția socială a angajaților este condiționată de compatibilitatea existentă între menținerea locului acestora de muncă, pe de o parte, și bunul mers al activității angajatorului, pe de altă parte - aspect apreciat doar de către angajator și necenzurabil de către instanța de judecată.
Așa fiind, oportunitatea măsurii reorganizării activității intimatei nu poate fi cenzurată de către instanța de judecată, aceasta fiind datoare să verifice doar dacă reorganizarea a fost efectivă, reală și serioasă.
In cadrul societății intimate au avut loc reorganizări si ale altor departamente reviste editate de fiind unite în același compartiment, sub aceeași conducere, din motive de eficientizare a departamentelor și pentru că se adresau aceluiași segment de piață ( este vorba de revistele și, și TV satelit) acesta fiind un proces determinat de situația pieței de desfacere a produselor societății, de eficientizare a activității și de creștere a rentabilității.
Pentru a constata dacă desființarea locului de muncă a avut loc efectiv trebuie să fie verificate statul de funcții și/sau organigrama societății.
Astfel, dacă în organigrama societății anterior reorganizării exista postul de redactor șef - ocupat de către contestatoare, instanța a putut constata nemijlocit că, în organigrama ulterioară reorganizării acest post nu mai apare, fiind suprimat, nefiind nici redenumit și nefiind nici reînființat.
Trecând peste aceste coordonate ale reorganizării (organigrama anterioară și cea ulterioară reorganizării), avute în vedere atât în doctrină, cât și în jurisprudență ca elemente esențiale ale dovedirii caracterului efectiv și chiar și serios al unei reorganizări, intimata a demonstrat că a acționat în respectul legalității, urmând cu strictețe pașii unei reorganizări efective, reale și serioase, depunând la dosarul cauzei: organigramele dinainte și după reorganizare, statele de funcții și persoane,hotărârea Consiliului de administrație privind reorganizarea și de desființare a locului muncă al contestatoarei.
Având în vedere evoluția pieței presei din România, precum și intenția de a asigura sustenabilitatea și dezvoltarea companiei - strategia de marketing fiind un element important în procesul de dezvoltare al organizației, managementul societății intimate a stabilit necesitatea identificării unor strategii care să ducă la creșterea eficienței activității de vânzări și un control mai riguros al cheltuielilor de personal.
Reorganizarea celor doua divizii ale revistelor și Unica sub o singură conducere a fost efectivă, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar (structura organizațională a Diviziei de reviste înainte și după 02.05.2008 - filele 71-72 dos. fond).
Faptul că prin reorganizarea celor două divizii de reviste contestatoarea nu a fost menținută pe postul de redactor șef nu poate fi imputată angajatorului cu atât mai mult cu cât contestaoarea a refuzat un alt loc de muncă în cadrul companiei, loc de muncă ce corespundea pregătirii sale profesionale și care i-a fost pus la dispoziție de către intimată prin adresa nr. 776/14.05.2008 (filele 7-8 dos. fond).
Reorganizarea este așadar reală și serioasă, instanța de judecată neputând obliga un angajator să păstreze o schemă supradimensionată.
Potrivit art. 57 (5) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură mass-media în situațiile disponibilizărilor de personal care nu pot fi evitate angajatorul are obligația de a oferi salariatului un alt loc de muncă în unitate.
și-a îndeplinit cu bună-credință obligația morală de protecție a fostului său angajat, punându-i acesteia la dispoziție lista posturilor vacante din cadrul societății, aceasta refuzând alegerea unui alt post compatibil pregătirii sale profesionale (astfel cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei de către subscrisa).
Prin urmare, pretinsele cauze subiective ale reorganizării se dovedesc a fi neîntemeiate, desființarea postului de redactor șef ocupat de către contestatoare nefiind decât urmarea unei reorganizări efective, reale, serioase și obiective a activității.
Din înscrisurile depuse la dosarul de fond rezultă că restructurarea postului de redactor șef la revista Unica a fost efectivă, reală și serioasă și a fost determinată de rezultatele economice ale societății, de necesitatea eficientizării acestui department și nu are nici o legătură cu persoana contestatoarei.
De altfel, intimata a apreciat activitatea contestatoarei pentru anul 2007 fapt pentru care a și încheiat cu aceasta actul adițional la contractul de muncă în acest sens. (fila 14 dos. fond)
celor două reviste, și Unica, sub o singură conducere a fost determinată de faptul că se adresează aceluiași segment de piață pentru care trustul folosește aceeași linie redacțională și nu a fost singura măsură de acest fel luată de intimată.
Decizia nr. 817/21.05.2008 a fost emisă de intimate-recurentă cu respectarea dispozițiilor legale în materie precum și a Contractului colectiv la nivel de ramură mass- media pentru perioada 2006-2007 astefl cum a fost prelungit prin Actul adițional nr. 1/08.06.2008 și Actul adițional nr. 2/14.04.2008 astfel încât motivele invocate de contestatoare în cererea de chemare în judecată sunt nereale și nu au suport probator.
Menționeaza totodată ca instanța fondului nu a ținut seama de prevederile art. 57(2) din Contractului colectiv la nivel de ramură mass- media pentru perioada 2006-2007 astefl cum a fost prelungit prin Actul adițional nr. 1/08.06.2008 și Actul adițional nr. 2/14.04.2008 care prevede:"in cazul în care unei persoane i se desface contractul de muncă fără să i se acorde preavizul prevăzut la alin. 1, aceasta are dreptul la o indemnizație egală cu salariul de bază pe o lună avut la data desfacerii contractului de muncă. "
Această prevedere stabilește posibilitatea pentru unitate de a nu acorda preaviz angajatului căruia urmează a i se desface contractul de muncă platindu-i acestuia o indemnizație al cărui cuantum este stabilit prin Contractului colectiv la nivel de ramură mass- media.
Cu privire la capătul de cerere precizatoare privind plata unui salariu mediu pe unitate pentru nașterea fiecărui copil ( fila 49 dos. fond) instanța de fond s-a pronunțat prin sentința atacată cu incălcarea prevederilor art. 37 (1) pct.c) din Contractului colectiv la nivel de ramură mass- media.
Așa cum rezultă din această prevedere legală indemnizația respectivă se acordă o singură dată, la nașterea fiecărui copil, instanța de fond dispunând obligarea intimatei "la plata către contestatoare a unui salariu mediu pe unitate de la data nașterii copilului contestatoarei 19.10.2007".
Cu privire la capătul de cerere privind daunele morale sentința civilă atacată este de asemenea nelegală și netemeinică având în vedere ca nu a fost administrată nici o probă de către contestatoare din care să rezulte că măsura luată de parata-recurentă i-ar fi creat un prejudiciu de natură morală. Menținerea numelui contestatoarei în caseta redacțională a revistei o scurtă perioadă după desfacerea contractului de muncă nu poate nici justifica și nici dovedi crearea pentru aceasta a unui prejudiciu de imagine.
Capetele de cerere accesorii ale contestației și a cererii precizatoare, care se referă la reintegrarea în funcția deținută anterior, plata despăgubirilor constând în drepturile salariale, plata daunelor morale și plata cheltuielilor de judecată sunt capete de cerere accesorii celui principal referitor la anularea deciziei de concediere
Așa fiind, acestea sunt, la rândul lor, neîntemeiate, instanța de judecată a recursului urmând a le respinge ca atare în virtutea principiului "accesorium sequitur principale".
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.8, 9 și art.3041pr.civ. și formulat împotriva încheierii din data de 21.05.2009, recurenta-reclamanta, a arătat că salariile datorate de parata sunt cele stabilite brut prin contractul individual de muncă; plata salariilor brute s-a dispus, legal, cu titlu de despăgubiri;conform art. 55 și 42 lit. b), fraza a II-a Cod fiscal sumele primite cu titlu de despăgubire nu sunt impozabile.
Prin întâmpinare, recurenta-parata - România SRL, a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamanta ca nefondat .
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurente, cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
In privinta recursului declarat de recurenta parata - ROMANIA SRL, constatam ca între părți s-au stabilit raporturi de muncă, recurenta-reclamanta îndeplinind funcția de redactor șef, conform contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată încheiat la 01.03.2003.
Cu adresa nr.776 din 14.05.2008, recurenta-parata a comunicat salariatei că începând cu data de 14.05.2008, activitatea acesteia va înceta, ca urmare a reorganizarii societatii, locul de muncă al acesteia va fi desfiintat, conform art. 65 alin 1 in Codul muncii, iar activitatea sa in cadrul societatii va inceta la data de 14.05.2008 si, pe cale de consecinta, nu va mai avea acces in incinta sediului social al unitatii. In acleasi timp, prin aceeasi adresa, i se aducea la cunoștință lista locurilor de muncă vacante pentru care poate opta, iar in cazul in care nu va face optiunea pentru unul din acest locuri, contractul de munca isi inceteaza valabilitatea incepand cu data de 20.05.2008.
Prin decizia nr.817/21.05.2008, s-a dispus încetarea contractului de muncă al reclamantei începând cu data de 21.05.2008, ca urmare a desființării postului de redactor șef, în temeiul art.65 alin.1 Codul muncii, față de reorganizarea activității firmei.
Asa cum rezulta din Procesul - verbal al Consiliului de Administratie
al recurentei-parate, intocmit la 17.04.2008, aflat la filele 97 si urm. din dosarul de fond, s-a propus unificarea managementului editorial al revistelor Unica si sub conducerea doamnei, redactor-sef al revistei si care ocupase si postul de redactor sef al revistei Unica pe timpul cat recurenta-reclamanta s-a aflat in concediu pentru cresterea copilului. Astfel, doamna a fost numita director editorial pentru ambele produse.
Totodata, au fost mentinute birourile redactionale ale celor doua reviste, fiecare avand un sef de birou care raporteaza directorului editorial.
Se arata in acelasi Proces verbal ca nu mai apare necesara mentinerea postului de redactor-sef al revistei Unica.
Mai retinem ca un post de sef birou redactie sau redactor sef adjunct atat pentru revista Unica, cat si pentru revista, exista si anterior datei de 17.04.2008, cand s-a intocmit Procesul-verbal amintit, dupa cum rezulta din fisa postului de redactor sef adjunct elaborata in luna ianuarie 2008(filele 107- 112 in ce priveste revista Unica si filele 113- 116 in privinta revistei ).
Din organigrama existenta la fila 72 din dosarul de fond, constatam ca, anterior datei de 2.05.2008, exista un post de redactor-sef al revistei Unica, ocupat de, si un post de redactor-sef al revistei, ocupat de.
Dupa data de 2.05.2008, in structura organizatorica a Directiei de Reviste apare un post de director editorial pentru revistele /Unica, detinut de doamna, astfel cum reiese din organigrama depusa la fila 71 din dosarul de fond.
Reorganizarea invocata de recurenta-parata a avut loc numai la nivelul postului de redactor-sef al celor doua reviste, Unica si, birourile redactionale ale acestora fiind in continuare distincte, asa cum rezulta din inscrisurile de la filele 121 si 122 din dosarul de fond, fiecare birou redactional avand un sef de birou subordonat directorului editorial, dupa cum retinem din organigrama de la fila 120 dosarului de fond.
In structura organizatorica a Directiei de Reviste, postul de director editorial este mentionat pe acelasi plan cu cel de redactor-sef al altor reviste, si anume Libertatea pentru femei, si femeilor.
Toate acestea ne conduc la concluzia ca reorganizarea este numai formala, nefiind determinata de lipsa de utilitate a postului de redactor-sef la revista Unica, in conditiile in care biroul de redactie exista in mod distinct in continuare, este mentinut postul de sef birou, iar directorul editorial conduce acest birou. In consecinta, un post care sa aiba atributia de supraveghere si conducere a biroului de redactie al revistei Unica este necesar in continuare si atributiile aferente unui astfel de post sunt exercitate de directorul editorial, care indeplineste aceleasi atributii si pentru revista.
Reorganizarea pretinsa de recurenta-parata a constat in stabilirea unui post comun de redactor-sef pentru ambele publicatii, atibutiile fiind exercitate de aceeasi persoana, situatia de fapt existenta dupa concedierea recurentei-reclamante fiind identica cu cea existenta cat timp aceasta s-a aflat in concediu pentru cresterea copilului. Practic, aceeasi persoana a continuat sa indeplineasca sarcinile ambelor posturi de redactor-sef.
Singura modificare consta in denumirea postului, care nu se mai numeste redactor-sef, ci director editorial, cele doua denumiri desemnand acelasi lucru.
Or, caracterul efectiv al desfiintarii unui post se apreciaza nu numai la nivel formal, ci in functie de situatia de fapt, independent de denumirea data unor posturi.
In speta, nu putem retine efectivitatea desfiintarii postului de redactor-sef al revistei Unica, ocupat de recurenta-reclamanta, in conditiile in care el este necesar data fiind structura redactiei revistei, iar atributiile corespunzatoare acestui post sunt exercitate in continuare, dar de o singura persoana care preia astfel, pe langa atributiile postului propriu, si atributiile altui post.
Din probele administrate, nu reiese ca desfiintarea postului de redactor-sef al recurentei- parate nu a devenit necesara din cauza inutilitatii in structura organizatorica a societatii, a lipsei de sarcini, a desfiintarii ori restrangerii redactiilor, asadar din motive obiective, ci prin faptul ca o singura persoana a fost numita sa conduca ambele redactii.
formala a postului din organigrama societatii nu este suficienta pentru a fi respectata cerinta impusa de art. 65 din Codul muncii, caracterul efectiv al desfiintarii locului de munca trebuind apreciat in concret, astfel incat sustinerile recurentei-parate sub acest aspect nu sunt fondate.
Sustinerile recurentei-parate cu privire la faptul ca oportunitatea masurii reorganizarii nu este cenzurabila de instanta de judecata nu au relevanta in cauza, deoarece prima instanta nici nu facut aprecieri referitoare la acest aspect, ci a analizat numai caracterul efectiv al desfiintarii postului, caracterul real si serios al cauzei desfiintarii postului.
Aceste imprejurari sunt esentiale pentru stabilirea legalitatii si temeiniciei masurii desfiintarii unui loc de munca, potrivit art. 65 din Codul muncii si fac obiectul analizei instantei de judecata. Daca nu s-ar recunoaste instantei de judecata posibilitatea verificarii efectivitatii desfiintarii locului de munca, caracterului real si serios al cauzei desfiintarii, in speta, al reorganizarii, dreptul salariatului de a contesta masura concedierii ar fi iluzoriu, iar nu un drept efectiv si real, ceea ar restrange accesul la justitie.
De altfel, in cuprinsul cererii de recurs, insasi recurenta-parata mentioneaza ca instanta nu poate decat sa verifice daca reorganizarea a fost reala si serioasa.
Prin urmare, aprecierile recurentei-parate privitoare la cenzurarea modalitatii de reorganizare a societatii nu au relevanta.
Nu sunt fondate nici criticile referitoare la caracterul serios al reorganizarii, nefiind vorba de o reorganizare propriu-zisa, ci de oac elor doua posturi de redactor-sef existente intr-unul singur, dar care exercita conducerea redactiilor ambelor reviste.
In legatura cu acordarea termenului de preaviz, Curtea constata ca salariata a primit o indemnizatie care compenseaza neacordarea acestuia, ceea ce este concordanta cu Contractul colectiv de munca la nivel national valabil pentru anii 2007-2010. O cerinta de fond pentru aplicarea sanctiunii nulitatii este existenta unei vatamari, or, in speta nu s-a facut dovada vreunei vatamari din cauza neacordarii termenului de preaviz, iar prin acordarea respectivei indemnizatii s-a pastrat un echilibru intre interesele salariatului si masura neacordarii preavizului.
Chiar daca criticile recurentei-parate sunt fondate in aceasta privinta, nu sunt de natura sa conduca la schimbarea solutiei de anulare a deciziei de concediere.
Motivul de recurs privitor la cererile accesorii avand ca obiect plata despagubirilor si reintegrarea salariatei nu sunt fondate, avand in vedere anularea deciziei de concediere.
Cu privire la plata indemnizatiei pentru nasterea copilului, retinem ca instanta nu a obligat recurenta-parata la plata succesiva a acestei indemnizatii, ci la plata unei singure sume cu acest titlu. Sintagma folosita de prima instanta, si anume "de la data nasterii copilului", se refera la stabilirea indemnizatiei prin raportare la salariul mediu pe unitate in cuantumul existent la data nasterii copilului.
Nu este fondat nici motivul de recurs referitor la plata daunelor morale, deoarece prin concedierea nelegala determinata de o pretinsa desfiintare a locului de munca, la scurt timp de la revenirea la serviciu, i s-a adus atingere reputatiei in mediul profesional, cum a retinut si tribunalul.
Pentru cele expuse mai sus, recursul declarat de recurenta-parata apare ca nefondat.
In legatura cu recursul declarat de recurenta-reclamanta,avand ca obiect incheierea din data de 21.05.2009, retinem de asemenea ca este nefondat. Astfel, despagubirile datorate de angajator au ca temei raspunderea civila a acestuia pentru incetarea nelegala a contractului individual de munca dintre parti. Raspunderea civila are ca finalitate repararea prejudiciului cauzat de angajator salariatului prin fapta sa ilicita, prejudiciu care trebuie sa fie cert, atat din punctul de vedere al existentei, cat si al posibilitatii de evaluare. Avand in vedere caracterul retroactiv al anularii deciziei de concediere, precum si dispozitiile art. 78 alin 1 din Codul muncii, prejudiciul incercat de un salariat concediat nelegal este cert sub ambele aspecte. Aceasta deoarece, in urma anularii masurii concedierii, partile contractului trebuie repuse in situatia anterioara concedierii, considerandu-se ca aceasta masura nici nu a existat. Pe de o parte, salariatul ar fi trebuit sa primeasca in toata aceasta perioada salariu. Insa, cum nu a prestat munca, suma pe care o va primi nu reprezinta salariu in intelesul Codului muncii (salariul fiind contraprestatia muncii depuse de salariat), ci va primi o despagubire, al carei scop este sa repare paguba produsa salariatului concediat in aceasta perioada. Astfel, prejudiciul suferit de salariat este lipsa salariului in perioada de la concediere pana la reintegrare. Pe de alta parte, legea este cea care evalueaza despagubirile pe care angajatorul este dator sa le plateasca salariatului, fiind egala cu salariile indexate, majorate și actualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Legea nu precizeaza daca este vorba de salariul net sau salariul brut, dar aceasta precizare nici nu era necesara, fata de regimul raspunderii civile. Prejudiciul suferit de salariat care trebuie reparat prin plata despagubirii consta in salariul pe care l-ar fi primit salariatul de la data concedierii si pana la reintegrare. Or,angajatul primea salariul in cuantum net, iar nu in cuantum brut, astfel incat nu poate pretinde mai mult decat prejudiciul suferit, pentru ca s-ar ajunge la o imbogatire fara just temei.
Calcularea sumelor datorate de salariat la diverse bugete se impune deoarece aceasta perioada se considera perioada lucrata, cu toate consecintele ce decurg in privinta altor drepturi actuale sau viitoare.
In speta, nu este o problema de fiscalitate, ci de stabilire a intinderii prejudiciului care trebuie reparat de angajator, astfel incat prevederile art. 42 lit b din Legea nr. 571/2003 invocate de recurenta-reclamanta nu au relevanta. Acestea privesc calcularea impozitului pe venit asupra unor despagubiri achitate ca urmare a unei obligatii stabilite prin hotarare judecatoreasca, asadar, un moment ulterior pronuntarii hotararii respective, iar nu determinarea intinderii prejudiciului si a cuantumului despagubirilor pe care una dintre parti are dreptul de a le incasa, aceasta fiind o problema de judecata. Art. 55 din aceeasi lege, de asemenea, nu prevede vreo exonerare de la plata contributiilor si impozitelor aferente sumelor primite cu titlu de despabugire.
Pentru aceste considerente, Curtea constata ca prima instanta a facut o aplicare corecta a dispozitiilor legale, urmand sa respinga ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurenta-parata - România SRL și recurenta-reclamanta, împotriva sentinței civile nr.1170 din 11.02.2009 și respectiv împotriva încheierii de ședință din data 21.05.2009, pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
09.02.2010
Jud. fond:; Dalina
Președinte:Nadia Raluca IlieJudecători:Nadia Raluca Ilie, Dragoș Alin Călin
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 6323/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 1025/2009. Curtea... → |
|---|
