Contestație decizie de concediere. Decizia 3765/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.946/2009
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.3765/
Ședința Publică din data de 26 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER:
****************************
Pe rol fiind, pronunțarea asupra recursului declarat de recurentul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.6236 din data de 13.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.42949/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă " Media" - - având ca obiect"contestație decizie concediere".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 19 mai 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, văzând și dispozițiile art.260 alin.(1) Cod proc. civilă, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 26 mai 2009, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA,
Cu privire la recursul dedus judecății:
Prin sentința civilă nr.6236 din data de 13.10.2008, pronunțată în dosarul nr.42949/3/LM/2007, Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis excepția prescrierii dreptului de a contesta decizia nr.1/15.02.2006 și, în consecință, a respins contestația formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta Media -
A respins celelalte cereri, ca neîntemeiate.
A respins cererea conexă formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta Media -, ca neîntemeiată.
A luat act că societatea pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 15.02.2006 angajatorul Media - a emis Decizia nr.1, prin care a dispus concedierea reclamantului, în temeiul dispozițiilor art.65 din Codul muncii.
Actul de concediere a fost comunicat prin Notificarea nr.96/21.02.2006, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc (filele 77 - 80).
Comunicarea actului menționat s-a făcut la data de 21.02.2006, la domiciliul din B,-, împrejurare ce rezultă din înscrisul depus la fila 78, constând în procesul-verbal de predare a Notificării, care poartă semnătura mamei reclamantului,.
Domiciliul la care s-a făcut comunicarea este cel menționat în contractul individual de muncă încheiat între părți.
De asemenea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ce a fost înregistrată la instanță la data de 9.02.2007, cu nr- și al întâmpinării la cererea de recurs înregistrată la Curtea de Apel București la data de 19.11.2007 (fila 25 din dosarul Curții de Apel București ), însuși reclamantul și-a declarat domiciliul în B,-, astfel că instanța reține că la aceste date, ulterioare datei comunicării deciziei de concediere, reclamantul domicilia la adresa la care i s-a comunicat actul contestat.
Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art.74 alin.1 și art.268 alin.4 din Codul muncii, care se referă la concedierea dispusă ca sancțiune disciplinară, ceea ce nu este cazul în speța de față, dispoziție conform căreia comunicarea deciziei de sancționare se face personal salariatului, cu semnătură de primire, iar în caz de refuz, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta.
Astfel, a constatat că normele legale au fost respectate, comunicarea efectuată prin intermediul executorului judecătoresc, confirmată prin semnătura aplicată de mama reclamantului, fiind mai riguroasă și mai sigură decât cea stabilită de lege, prin intermediul scrisorii recomandate expediată prin poștă, care nu trebuie să mai fie însoțită de o dovadă a primirii.
În plus, instanța de fond a apreciat că dispozițiile legale nu sunt imperative, nerespectarea în mod strict a procedurii comunicării deciziei de sancționare neconducând la concluzia necomunicării actului de concediere, cu consecințele lipsirii acesteia de efecte, ci este necesar ca salariatul să dovedească o vătămare a drepturilor sale, în sensul că nu a refuzat să semneze de primire și că nu a primit decizia comunicată printr-o altă modalitate decât cea a scrisorii recomandate, dar care prezintă mai multe garanții cu privire la înștiințarea salariatului despre măsura dispusă în privința sa.
Față de cele reținute pe baza actelor depuse la dosar, prima instanță a apreciat că actul de concediere a fost comunicat reclamantului la data de 21.02.2006, la domiciliul său, împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată reclamantul și-a indicat un alt domiciliu și a depus la dosar un act de proprietate cu privire la imobilul respectiv, chiar dacă actul este
încheiat cu intimata (filele 16 - 19) nefiind de natură a proba că acesta nu a avut cunoștință despre măsura dispusă de intimată, întrucât, pe de o parte, din cererile depuse de chiar de reclamant, la date ulterioare celei la care s-a făcut comunicarea, rezultă că acesta domicilia la adresa unde s-
comunicat decizia, iar, pe de altă parte, nu a dovedit că a înștiințat angajatorul despre schimbarea domiciliului, faptul că a achiziționat o altă locuință fiind fără relevanță, de vreme ce intimata nu avea cunoștință despre eventuala modificare intervenită.
Reținând că data comunicării actului prin care societatea pârâtă a decis concedierea salariatului este data de 21.02.2006, instanța a constatat că cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03.12.2007, este formulată cu depășirea termenului legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei prin care a fost încetat în mod unilateral contractul individual de muncă, termen ce este prevăzut de dispozițiile art.283 alin.1 lit. a) din Codul muncii, motiv pentru care va respinge contestația ca fiind prescris dreptul reclamantului de a pretinde anularea măsurii concedierii, dispusă de pârâtă.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, motivat în termenul legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant susține că, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului său material la acțiune, instanța de fond în mod greșit a apreciat contestația ca fiind tardiv formulată, întrucât, așa cum a arătat și a și dovedit, decizia nu i-a fost comunicată la data de 21.02.2006, ci la data de 05.11.2007, odată cu declarația de recurs din dosarul nr-.
Arată că documentele transmise de către societatea intimată-pârâtă prin intermediul executorului judecătoresc au fost primite de mama sa, ci nu de către el, recurentul-reclamant, deoarece locuia, la data respectivă, în comuna, situație cunoscută, de altfel, de către intimată, întrucât imobilul în care locuia în februarie 2006 și în care locuiește și în prezent a fost cumpărat chiar de la societatea intimată. În plus, respectivele documente nu i-au fost transmise nici de către mama sa, așa încât a fost în imposibiliate de a-și formula apărarea.
Recurentul-reclamant precizează că nu poate fi reținută motivarea instanței potrivit cu care menționarea adresei din-, în cadrul dosarului nr-, ar constitui dovada că acesta locuia, în momentul comunicării făcută prin intermediul executorului judecătoresc, cât și ulterior, atâta vreme cât a dovedit contrariul, cu mai multe înscrisuri (facturi pentru utilități etc.).
Cu privire la fondul cauzei, arată că deși decizia a fost întemeiată pe dispozițiile art.65 din Codul muncii, pentru motivul desființării postului ocupat, această desființare nu a fost efectivă și nici nu a avut o cauză reală și serioasă, dovadă că a continuat să își îndeplinească atribuțiile ce îi reveneau potrivit contractului individual de muncă. Invocă dispozițiile art.39 alin.1 din Codul muncii, potrivit cărora salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă.
De asemenea, recurentul-reclamant susține că a semnat procesul-verbal de predare primire din data de 14.11.2006, ceea ce demonstrează faptul că patrimoniul Media - a fost în directa și nemijlocita sa răspundere. Prin urmare, consideră că nu poate fi reținută poziția angajatorului în sensul că el, salariatul, nu ar mai fi avut activitate. Invocă dispozițiile art.287 Codul muncii, potrivit cărora sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului și arată că societatea intimată-pârâtă nu a făcut dovada temeiniciei concedierii sale.
Mai susține că intimata-pârâtă a încălcat dispozițiile art.73, art.74 și art.75 din Codul muncii, având în vedere că aceasta nu a respectat dreptul la preaviz, astfel că măsura concedierii sale este lovită de nulitate absolută, fiind efectuată cu încălcarea procedurii prevăzute de lege (dispozițiile art.76 Codul muncii ).
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art.299 și următoarele din Codul d e procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată (filele 15 - 19 din dosarul de recurs), intimata-pârâtă Media - a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.
Nu s-au administrat probe noi în prezentul recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, astfel că, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:
Întrucât recurentul-reclamant nu a indicat temeiurile juridice ale cererii sale de recurs, indicând, doar generic, dispozițiile art.299 și următoarele din Codul d e procedură civilă, Curtea, făcând aplicarea dispozițiilor art.306 alin.3 din Codul d e procedură civilă, apreciază că dezvoltarea motivelor de fapt invocate face posibilă încadrarea acestora în dispozițiile art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, astfel că va analiza recursul prin prisma acestor temeiuri de drept.
Cât privește recursul, Curtea are în vedere dispozițiile Codului muncii, adoptat prin Legea nr.53/2003, lege organică ce reglementează cadrul și condițiile în care se inițiază, se derulează și încetează raporturile juridice de muncă dintre salariat și angajator.
Prin norme legale imperative, legea-cadru susmenționată stabilește, în mod expres, cazurile și condițiile în care poate avea loc încetarea contractului individual de muncă al salariatului, precum și procedura ce trebuie parcursă la luarea măsurii concedierii.
Nerespectarea cerințelor legale imperative este sancționată cu nulitatea deciziei de concediere, nulitate ce nu poate fi acoperită în nici un mod, chiar legiuitorul utilizând sintagma"nulitate absolută", pentru a înlătura orice dubiu asupra felului nulității ce intervine.
În ceea ce privește cazul de concediere prevăzut de dispozițiile art.65 alin.1 din Codul muncii - unul dintre cazurile de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, reglementate în Secțiunea a 4-a a Capitolului V din Codul muncii, intitulat"Încetarea contractului individual de muncă" -,acesta se regăsește în situația în care are loc desființarea postului ocupat de salariat.
Astfel, otrivit p. dispozițiilor art.65 din Codul muncii (adoptat prin Legea nr.53/2003):
"(1)Concedierea pentru motive care nu țin de persoanasalariatuluireprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
(2) Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.".
Din interpretarea sistematică, logico-juridică a textului de lege suscitat, rezultă că cerințele ce trebuie îndeplinite în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului suntdesființarea efectivă a locului de muncăal acestuia, pentru motive ce nu țin de persoana lui, dar care constituie, însă,o cauză reală și serioasă, instanțele de judecată având doar a verifica îndeplinirea acestor cerințe, fără a putea să se substituie angajatorului în aplicarea criteriilor în raport de care se face selecția personalului în vederea concedierii.
Față de dispozițiile imperative ale Codului muncii, Curtea apreciază că sunt nefondate criticile formulate de recurentul-reclamant în sensul că instanța de fond ar fi apreciat în mod greșit că este tardivă contestația pe care el a formulat-o împotriva Deciziei nr.1 din data de 15.02.2006 (fila 80 din dosarul de fond), prin care angajatorul a dispus concedierea sa, în temeiul dispozițiilor art.65 din Codul muncii.
Cât privește susținerile recurentului-reclamant în sensul că instanța de fond ar fi pronunțat o soluție greșită atunci când a reținut că dreptul său material la acțiune s-a prescris și că, în consecință, contestația împotriva deciziei de concediere a fost considerată ca fiind formulată tardiv, Curtea apreciază că aceste susțineri sunt doar simple afirmații formale, lipsite de conținut juridic, astfel că le va înlătura ca nefondate.
În acest sens, Curtea reține că la data de 21.02.2006, prin Notificarea nr.96/21.02.2006, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc (filele 77 - 80 din dosarul de fond), i-a fost comunicat salariatului actul de concediere, la domiciliul din B,-, așa cum a fost acesta indicat în contractul individual de muncă (având ca părți contractante salariatul și angajatorul), din procesul-verbal de predare a Notificării (aflat la fila 78 din dosarul de fond), rezultând că semnătura de primire aparține numitei, mama recurentului-reclamant.
Rezultă, așadar, că decizia de concediere i-a fost comunicată salariatului nu la data de 05.11.2007, odată cu declarația de recurs din dosarul nr-, așa cum, nefondat susține acesta, ci încă de la data de 21.02.2006, la domiciliul indicat chiar de el, cu prilejul încheierii contractului individual de muncă.
Recurentul-reclamant susține că el nu mai locuia la domiciliul din B,-, ci în, precum și că angajatorul ar fi cunoscut acest aspect. Însă, câtă vreme el nu face dovada acestor susțineri, câtă vreme nu rezultă din probatoriile administrate în cauză împrejuarea că domiciliul său era în comuna și că l-a încunoștiințat, în mod expres, pe angajator cu privire la această împrejurare, Curtea apreciază că aceste susțineri nu au relevanță în speță.
Mai mult, conduita mamei recurentului-reclamant, care a semnat de primire fără a menționa că fiul său locuiește la altă adresă (de altfel, ea avea și posibilitatea de a refuza primirea documentelor respective, pentru acest motiv), nu vin în sprijinul susținerilor acestuia, ci dimpotrivă, le infirmă. de primire, mama recurentului-reclamant a confirmat, practic, faptul că acolo, la adresa din B, se afla și domiciuliul acestuia.
Faptul că imobilul situat în comuna a fost cumpărat de la societatea intimată (situație ce ar fi fost cunoscută de către aceasta), nu constituie un temei suficient ca angajatorul să presupună că în luna februarie 2006 salariatul domicilia, de fapt, în comuna, ci nu în B, la adresa indicată, oficial și expres, în contractul individual de muncă.
De altfel, în cauza ce face obiectul dosarului nr-, recurentul-reclamant și-a indicat tot domiciliul din B, ci nu pe cel din, ceea ce dovedește că în mod corect angajatorul i-a expediat documentele la domiciliul de care acesta uzita, în mod oficial.
Față de aceste aspecte, Curtea apreciază că în mod justificat instanța de fond a constatat că dreptul material la acțiune al reclamantului s-a prescris, atâta timp cât decizia de concediere a fost comunicată acestuia încă de la data de 21.02.2006, iar el a formulat contestația cu depășirea termenului legal de 30 de zile, prevăzut de dispozițiile art.283 alin.1 lit. a) din Codul muncii, respectiv, abia la data de 03.12.2007 (data înregistrării pe rol a acțiunii introductive).
Faptul că respectivele documente nu i-ar fi fost transmise de către mama sa, astfel că ar fi fost în imposibilitate de a-și asigura apărarea, nu are relevanță, în speță, întrucât aceste afirmații ale salariatului sunt neverificabile și, totodată, culpa pentru necomunicarea, către angajator, a schimbării domiciliului, îi aparține în mod exclusiv.
Câtă vreme a rezultat fără echivoc faptul că prima instanță a pronunțat o soluție justă atunci când a respins, ca tardiv formulată, contestația împotriva deciziei de concediere, Curtea apreciază că este de prisos a fi analizate celelalte critici formulate de recurentul-reclamant, în cuprinsul cererii de recurs.
Aceasta întrucât instanța de fond a soluționat cauza pe cale de excepție, pronunțându-se, cu prioritate, potrivit dispozițiilor art.137 alin.1 din Codul d e procedură civilă, numai cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, fără a antama fondul pricinii.
Ca urmare, poate face obiectul prezentului recurs doar soluția dată excepției prescripției, nu și aspectele ce țin de dezlegarea fondului cauzei, întrucât decizia de concediere nu a fost anulată, ci a fost menținută, ca o consecință a tardivității contestației (s-a considerat că este prisos a mai fi analizată decizia, câtă vreme contestația este tardivă).
De asemenea, poate face obiectul analizei instanței de recurs și soluția dată cererilor accesorii - referitoare la plata despăgubirilor egale cu drepturile bănești ce i se cuvin salariatului, de la data concedierii și până în prezent, precum și la plata, către bugetele locale, a contribuțiilor aferente drepturilor bănești pretinse, precum și cererii conexe - referitoare la plata drepturilor salariale începând cu luna martie 2006, soluție pe care Curtea o consideră temeinică.
Astfel, Curtea apreciază că în mod justificat prima instanță a respins cererile accesorii, întrucât acestea ar fi putut fi încuviințate numai în măsura în care s-ar fi admis acțiunea principală, ele urmând soluția dată acesteia -accesorium sequitur principale.
Cât privește cererea conexă, Curtea constată că și aceasta a fost corect soluționată de instanța de fond. Câtă vreme raporturile de muncă au încetat prin decizia nr.1 din data de15.02.2006, salariatul nu mai este îndreptățit la plata drepturilor salariale începând cu luna martie 2006, așa cum pretinde, întrucât, potrivit dispozițiilor art.154 din Codul muncii:"Salariul reprezintă contraprestația munciidepuse de salariat în baza contractului individual de muncă.".
Ori, în condițiile în care angajatorul, căruia, în temeiul dispozițiilor art.287 din Codul muncii, îi aparține sarcina probei, a făcut dovada faptului că raporturile de muncă ale salariatului au încetat în luna februarie 2006, iar salariatul nu a produs probe în măsură să infirme cele dovedite de către angajator, pretențiile salariatului referitoare la plata salariului în continuare, începând cu luna martie 2006, apar ca neîntemeiate.
De asemenea, Curtea apreciază că sunt nefondate și susținerile referitoare la încălcarea, de către intimata-pârâtă, a dispozițiilor art.73, art.74 și art.75 din Codul muncii și nerespectarea dreptului salariatului la preaviz, motiv pentru care măsura concedierii sale ar fi lovită de nulitate absolută, fiind efectuată cu încălcarea procedurii prevăzute de lege (dispozițiile art.76 Codul muncii ).
Într-adevăr, erespectarea cerințelor legale imperative este sancționată cu nulitatea deciziei de concediere, nulitate ce nu poate fi acoperită în nici un mod, chiar legiuitorul utilizând sintagma "nulitate absolută", pentru a înlătura orice dubiu asupra felului nulității ce intervine. Însă cerințele legale referitoare la acordarea preavizului nu fac parte dintre acele cerințe a căror nerespectare este sancționată de legiuitor cu nulitatea absolută a actului de concediere. Doctrina juridică a statuat că angajatorul are posibilitatea de a renunța la perioada de preaviz, în condițiile acordării unor drepturi bănești, salariatului.
De altfel, așa cum s-a arătat mai sus,este de prisos a mai fi analizate aceste aspecte, câtă vreme contestația salariatului este formulată tardiv.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea apreciază că hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel că o va menține ca atare.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.6236 din data de 13.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.42949/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă " MEDIA" -
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
red. / tehnored.
2 ex. / 10.07.2009
Jud. fond:;
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina, Ilie
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 3846/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 652/2009. Curtea de... → |
|---|
