Contestație decizie de concediere. Decizia 3846/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.945/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR. 3846/
Ședința publică de la 27 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 2: Uță Lucia
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta împotriva sentinței civile nr.7418 din data de 28.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.26580/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata SC" "SRL, având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 13.05.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 20.05.2009 și apoi la data de 27.05.2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7418 din data de 28.11.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins în totalitate acțiunea formulata de contestatoarea in contradictoriu cu intimata SC SRL; a admis in parte cererea de obligare a reclamantei la cheltuieli de judecata către pârâtă și a obligat reclamanta la 1000 lei cheltuieli de judecata către pârâtă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Prin decizia nr. 01/05.06.2008, s-a dispus concedierea contestatoarei, în temeiul art. 61 lit. a) Codul muncii, reținându-se abaterea gravă și repetată săvârșită de către angajată prin neprezentarea la locul de muncă începând cu data de 12.04.2008.
A mai reținut prima instanță că, în decizie, se menționează că salariata nu s-a prezentat în vederea efectuării cercetării prealabile disciplinare.
Tribunalul a constatat că decizia cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute sub sancțiunea nulității absolute de art. 268 alin.2 Codul muncii, fiind emisă cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la formă.
Au fost respectate de asemenea dispozițiile art. 267 Codul muncii, salariata fiind convocată la cercetarea disciplinară pentru data de 04.06.2008, cu scrisoare recomandată, recepționată de destinatar la data de 29.05. 2008, conform formularelor poștale depuse la dosar.
Anterior convocării la cercetarea disciplinară, angajatorul a solicitat salariatei prin adresa comunicată la data de 06.05.2008 cu scrisoare recomandată, să se prezinte la locul de muncă, pentru a justifica absențele nemotivate începând cu data de 12.04.2008. Răspunsul contestatoarei din data de 12.05. 2008, a fost expediat prin recomandată la 15.05.2008, fiind în sensul că refuză să revină la locul de muncă, întrucât, în data de 17.03.2008, i s-a pus în vedere să-și caute un alt loc de muncă, după ce a adus la cunoștința angajatorului că are probleme cu sarcina.
Afirmația contestatoarei potrivit căreia adevăratul motiv al concedierii l-a constituit starea de graviditate, nu este susținută de dovezi.
, a reținut prima instanță, nu a contestat că, după data de 12.04.2008 nu s-a mai prezentat la locul de muncă, arătând însă, în contestație, că starea de graviditate a împiedicat-o să mai desfășoare munca într-un mediu toxic și că societatea a refuzat să-i acorde concediu prenatal sau să o treacă într-o muncă mai ușoară. Nu au fost depuse la dosar certificatele medicale care să confirme incapacitatea de muncă determinată de sarcină după data de 11.04.2008, situație în care angajatorul își poate exercita prerogativa aplicării unei sancțiuni, absențele nemotivate de la serviciu constituind abatere disciplinară.
Contestatoarea nu a dovedit că a adus la cunoștința angajatorului starea de graviditate, prin informarea în scris cerută de art. 3 alin. 2 din OUG nr. 96/2003, însă, chiar dacă angajatorul ar fi cunoscut acest aspect, el nu prezintă importanță în condițiile în care salariata a refuzat să se mai prezinte la locul de muncă, fără confirmarea prin intermediul unui certificat medical a imposibilității de a-și desfășura activitatea. Existența sarcinii nu justifică absența de la locul de muncă fără acte medicale care să ateste incapacitatea de muncă căci, prin interdicția concedierii pe durata în care femeia salariată este gravidă prevăzută de art. 60 lit. c) Codul muncii, angajatorul nu este lipsit de posibilitatea sancționării angajatei gravide care săvârșește abateri disciplinare. Rațiunea art. 60 lit. c) Codul muncii nu este de a oferi salariatei gravide protecție în situația în care aceasta se face vinovată de încălcarea normelor legale sau a celor prevăzute în regulamentul intern sau contractul de muncă, prin fapte care se încadrează în tiparul unei abateri disciplinare.
Din moment ce, după data de 12.04.2008, contestatoarea nu s-a mai prezentat la muncă și nu a înregistrat la societate concediile medicale care să ateste incapacitatea de muncă, în mod legal și temeinic angajatorul a stabilit și aplicat sancțiunea desfacerii contractului de muncă. Probele administrate nu confirmă susținerea de către contestatoare a faptului că după ce a adus la cunoștință că este gravidă i s-a interzis accesul la locul de muncă, declarația martorei audiate în cauză la propunerea contestatoarei necoroborându-se cu alte probe care să formeze convingerea instanței cu privire la săvârșirea unui abuz de către angajator.
Prima instanță a stabilit că nu se poate reține neîndeplinirea de către angajator a obligației de a-i modifica salariatei gravide condițiile de muncă ca urmare a stării de sănătate, prevăzută de nr.OUG 96/2003, întrucât, pe de o parte nu s-a făcut dovada informării angajatorului cu privire la sarcină, iar pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că societatea nu își desfășoară activitatea în condiții de risc pentru sănătate.
S-a mai reținut că până la data de 11.04.2008, drepturile bănești reprezentând indemnizație de concediu medical au fost achitate, dată după care, în lipsa prestării muncii sau a dovedirii incapacității de muncă, angajatorul nu mai are obligația de plată către salariat.
Cum nu a fost dovedită fapta ilicită a angajatorului, concedierea fiind dispusă cu respectarea legii, Tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al capătului de cerere privind plata daunelor morale.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs motivat, în termenul legal, contestatoarea, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, recurenta a arătat că și-a întemeiat contestația pe dispozițiile imperative ale art.60 lit. e) din Legea nr. 53/2003, care interzic concediere femeii însărcinate în perioada pre si post natală.
Interpretând eronat probele administrate în cauză si nesocotind dispozițiile de protecție conținute de textul legal evocat, instanța de fond, cu nerespectare principiului continuității completului de judecată, a pronunțat o sentință netemeinică si nelegală, deși probatoriul administrat dovedea pe deplin temeinicia contestației formulate.
Astfel, a arătat mai recurenta, Tribunalul a reținut în mod neîntemeiat faptul că aceasta nu adus la cunoștința intimatei existența sarcinii si că sarcina se derula cu probleme, existând pericolul unui avort spontan.
Din răspunsul la interogatoriu ca și din depoziția martorei rezultă că recurenta era rudă apropriată a administratorului societății și că locuia în incinta punctului de lucru, la momentul la care a fost izgonită de aici tocmai datorită iminenței si vizibilității sarcinii.
Cum acest fapt era notoriu, nu mai trebuia dovedit, întrucât relațiile apropiate de rudenie dintre contestatoare și patron au pus-o în pe recurentă în imposibilitatea morală de a preconstitui probe.
Totuși, din înscrisurile depuse la doar, rezultă că recurenta a depus la societate, în cursul lunii martie si aprilie 2008, două certificate medicale, dintre care numai unul i-a fost decontat, și din care rezultă fără putință de tăgadă starea de graviditate. Mai mult decât atât, la data de 12.05.2008, așa cum rezultă din înscrisul depus de recurentă la dosar, aceasta a adus la cunoștința angajatorului starea de graviditate, dar prima instanță nu a avut în vedere proba menționată.
Faptul că, începând cu luna aprilie, recurenta nu mai frecventat locul de muncă s-a susținut că este, de asemenea, interpretat greșit de către instanță. Cum sarcina se desfășura cu probleme, existând iminența unui avort, împrejurări mai presus de voința recurentei au împiedicat-o pe aceasta să mai frecventeze locul de muncă.
În plus, s-a arătat că mediul în care se desfășura activitatea era unul toxic, chiar dacă intimata a prezentat acte din care ar rezultă contrariul, iar impactul acestui mediu asupra sarcinii si așa cu probleme era unul nociv.
Prin întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică.
În recurs nu au fost administrate probe noi, în sensul art. 305 din Codul d e procedură civilă.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 3041 din Codul d e procedură civilă, Curtea urmează să admită recursul, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Este lipsită de suport critica potrivit căreia contestația formulată a fost respinsă ca urmare a faptului că, la ultimul termen de judecată, completul a avut o altă compunere, astfel încât unul dintre judecători nu a fost prezent la termenele la care s-au administrat probele.
În fapt, se reține că, prin decizia nr. 01/05.06.2008, s-a dispus concedierea recurentei contestatoare, în temeiul art. 61 lit. a) Codul muncii, reținându-se neprezentarea acesteia la locul de muncă, începând cu data de 12.04.2008.
Se reține că, în cauză, decizia contestată a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor art. 60 lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoștință de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere. Rațiunea interdicției este aceea de a proteja (chiar în detrimentul intereselor angajatorului) salariatul, care, în aceste perioade, este vulnerabil, astfel încât o asemenea măsură poate să dăuneze grav sănătății mamei salariate ori a copilului.
Recurenta a adus la cunoștința angajatorului stare de graviditate prin înscrisul datat 12.05.2008, transmis prin poștă la 13.05.2008 și înmânat destinatarului la data de 15.05.2008, anterior emiterii deciziei de concediere, astfel cum rezultă din confirmarea de primire depusă la fila 21 dosarului instanței de recurs. De altfel, menționatele înscrisuri se regăsesc și în dosarul primei instanțe, la filele 10-12.
Față de această împrejurare, Curtea constată că instanța de fond în mod greșit a reținut că, în cauză, contestatoarea nu a dovedit aducerea cunoștința angajatorului a stării de graviditate, prin informarea în scris cerută de art. 3 alin. 2 din nr.OUG 96/2003. De asemenea, în mod eronat prima instanță a stabilit că și în ipoteza în care angajatorul ar fi cunoscut acest aspect, el nu prezintă importanță, în condițiile în care salariata a refuzat să se mai prezinte la locul de muncă, fără confirmarea prin intermediul unui certificat medical a imposibilității de a-și desfășura activitatea.
Este adevărat că, astfel cum reține instanța de fond, existența sarcinii nu justifică absența de la locul de muncă fără acte medicale care să ateste incapacitatea de muncă și că, prin interdicția concedierii pe durata în care femeia salariată este gravidă, prevăzută de art. 60 lit. c) Codul muncii, angajatorul nu este lipsit de posibilitatea sancționării angajatei gravide care săvârșește abateri disciplinare.
Însă, Curtea constată că, pentru abateri disciplinare, angajatorul nu poate aplica salariatei gravide sancțiunea concedierii, ci, eventual, una dintre celelalte sancțiuni disciplinare prevăzute de art. 264 din Codul muncii.
Sub un alt aspect, se reține că, în speță, nu s-a făcut dovada vinovăției salariatei, care, astfel cum rezultă din actele medicale depuse la dosarul cauzei (ce atestă existența unei sarcini dificile, prezentând pericolul unui avort spontan), nu s-a putut prezenta la locul de muncă din motive care nu îi pot fi imputate.
Or, vinovăția este un element constitutiv al abaterii disciplinare, care se apreciază în concret, de la caz la caz, în funcție de pregătirea profesională, capacitatea, aptitudinile și experiența salariatului, element în absența căruia fapta nu poate fi calificată ca abatere disciplinară și, prin urmare, nu poate atrage răspunderea disciplinară a salariatului. Numai dacă se probează existența vinovăției, alături de fapta ilicită, se pot prezuma celelalte condiții cerute de lege pentru antrenarea răspunderii disciplinare, respectiv rezultatul dăunător și legătura cauzală.
Pentru considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 și 2 din Codul d e procedură civilă, Curtea, cu majoritate, va admite recursul și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va admite contestația, va anula decizia de concediere nelegală nr. 1/05.06.2008, în temeiul art. 76 din Codul muncii, și, în aplicarea dispozițiilor art. 78 din Codul muncii, va dispune reintegrarea contestatoarei în funcția deținută anterior concedierii și obligarea intimatei la plata către contestatoare a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii, până la reintegrarea efectivă.
Cum, în cauză, nu a fost probată îndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii angajatorului (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a angajatorului și prejudiciu, precum și vinovăția angajatorului), în sensul că recurenta nu a făcut dovada existenței prejudiciului moral pretins, respectiv a atingerii aduse unor valori sau atribute personale, nepatrimoniale care să justifice obligarea unității intimate la despăgubiri, urmează să fie menținute dispozițiile sentinței privind respingerea capătului de cerere referitor la obligarea societății intimate la plata de daune morale.
În ce privește capătul de cerere referitor la plata drepturilor aferente concediului pre și post natal, se reține că, față de dispozițiile nr.OUG 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale, femeile salariate au dreptul la concediu de maternitate - pentru sarcină și lăuzie, conform certificatului medical eliberat de medicul curant, cu respectarea reglementărilor în vigoare. Pe durata acordării acestor concedii, contractul individual de muncă este suspendat de drept, în temeiul art. 50 din Codul muncii, iar indemnizația de maternitate la care salariata este îndreptățită poate fi solicitată tot pe baza actelor justificative.
Întrucât la dosarul cauzei nu au fost depuse certificatele medicale aferente perioadei în care recurenta contestatoare s-a aflat în concediu pre și post natal, ci numai certificatul de naștere al minorei, născută la 26.08.2008, Curtea constată că în mod just prima instanță a respins acest capăt de cerere.
În conformitate cu prevederile art. 274 din Codul d e procedură civilă, Curtea va obliga intimata la plata către recurentă a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond și în recurs (dovedite cu chitanțele nr. 2260/1.07.2008 - fila 146 a dosarului primei instanțe și nr. 2420/6.05.2009 - fila 18 din dosarul curții de apel), reprezentând onorariul avocatului, cheltuieli care au fost reduse, față de complexitatea cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu opinie majoritară:
Admite recursul declarat de recurenta împotriva sentinței civile nr.7418 din data de 28.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.26580/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata SC" "SRL.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Admite contestația.
Anulează decizia de concediere nr. 1/05.06.2008.
Dispune reintegrarea contestatoarei în funcția deținută anterior concedierii.
Obligă intimata către contestatoare la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
Obligă intimata la 500 lei cheltuieli de judecată, efectuate în fond și recurs, către recurentă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 27 mai 2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
Red. /:
2 ex./25.06.2009
Jud.fond: / Dalina
Cu opinia separată a doamnei judecător - -
În mod corect instanța de fond a apreciat că recurenta contestatoare nu s-a mai prezentat la locul de muncă și nu a făcut dovada unor concedii medicale prin care să își justifice absența, aceasta fiind în culpă pentru săvârșirea abaterii disciplinare reținută în sarcina sa.
Recurenta a susținut că dispozițiile art. 60 lit. c) Codul muncii interzic angajatorului să desfacă contractul de muncă pentru femeia aflată în stare de graviditate, cu condiția ca aceasta să fi adus anterior la cunoștință angajatorului de acest fapt.
În ceea ce privește obligația de informare a angajatorului, Curtea reține că în cauză s-au produs dovezi în sensul că angajatorul cunoștea de starea de graviditate a recurentei contestatoare. Astfel, recurenta a adus la cunoștința angajatorului starea de graviditate prin înscrisul din 12.05.2008, primit de angajator la data de 15.05.2008, anterior emiterii deciziei de concediere, prin care aceasta îi comunica faptul că refuză să revină la locul de muncă, întrucât la data de 17.03.2008, i s-ar pus în vedere să-și caute un alt loc de muncă, după ce a adus la cunoștința angajatorului că are probleme cu sarcina. Sub acest aspect nu pot fi reținute apărările societății intimate în sensul că nu ar fi cunoscut starea de graviditate a recurentei contestatoare.
Sunt însă întemeiate considerentele instanței de fond cu privire la legalitatea și temeinicia deciziei de concediere.
Astfel, angajatorul a solicitat salariatei să se prezinte la locul de muncă, pentru a justifica absențele nemotivate începând cu data de 12.04.2008, răspunsul contestatoarei fiind în sensul că refuză să revină la locul de muncă.
, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, nu a contestat că, după data de 12.04.2008 nu s-a mai prezentat la locul de muncă, cu motivarea, nesusținută de dovezi, că starea de graviditate a împiedicat-o să mai desfășoare munca într-un mediu toxic și că societatea a refuzat să-i acorde concediu prenatal sau să o treacă într-o muncă mai ușoară.
Curtea apreciază însă că dispozițiile art. 60 lit. c) Codul muncii, invocate de recurentă în apărarea sa, nu instituie o clauză de nerăspundere, exoneratoare de răspundere disciplinară pentru angajatul aflat în situația descrisă de norma menționată.
Astfel, este real faptul că art. 60 lit. c) instituie o normă de protecție pentru femeile aflate în stare de graviditate, în sensul că, pe perioada sarcinii, acestea sunt protejate de acțiunile abuzive ale angajatorului ce urmărește desfacerea nejustificată a contractului lor de muncă.
Însă, această dispoziție trebuie exercitată în raport cu scopul economic și social pentru care a fost edictată, potrivit dispozițiilor art. 723 cod proc. civilă, cu evitarea abuzului de drept, care odată constatat, paralizează efectul de protecție pe care norma juridică îl are asupra raportului social.
În concret, Curtea apreciază că recurenta-contestatoare a lipsit nejustificat de la locul de muncă și nu a adus angajatorului acte medicale din care să rezulte un potențial risc pentru sarcina sa care ar fi împiedicat-o să își desfășoare activitatea în acel loc de muncă și care ar fi necesitat obținerea unui concediu medical sau concediu de risc maternal.
Prin urmare, contestatoarea nu își poate invoca propria culpă pentru a obține protecția normei juridice invocate. Procedând în acest fel recurenta a săvârșit un abuz de drept ce este sancționat cu neaplicarea, în ceea ce o privește, a interdicției de desfacere a contractului de muncă.
A aprecia contrar, în sensul că interdicția de concediere este absolută, înseamnă că legea ar tolera un eventual comportament arbitrar al angajatului care poate să aibă orice fel de atitudine la locul de muncă fără ca angajatorul să poată aplica sancțiunea disciplinară a desfacerii contractului de muncă.
Curtea apreciază că sensul reglementării nu este de a transfera intenția de evitare a unui eventual abuz al angajatorului într-un abuz al angajatului, astfel încât constată că interdicția concedierii pentru motive disciplinare poate fi analizată și în cazul unei angajate aflate în stare de graviditate.
În consecință opinia instanței este în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Judecător
- -
Președinte:Cristescu SimonaJudecători:Cristescu Simona, Uță Lucia, Rotaru Florentina
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 3514/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 3765/2009. Curtea... → |
|---|
