Contestație decizie de concediere. Decizia 4290/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(4304/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4290/
Ședința publică din data de 11 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta intimată - -, împotriva sentinței civile nr. 2681 din 28 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 24697/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul contestator, având ca obiect - contestație decizie concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimatul contestator, a solicitat soluționarea cauzei în lipsă conf. art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 2681/28.03.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis în parte acțiunea precizată și restrânsă formulată de contestatorul.
În consecință, s-a dispus anularea deciziei nr. 270/04.05.2007 emisă de intimata - -, cu obligarea acesteia din urmă la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la emiterea deciziei și până la 05.11.2007, data stabilirii dreptului de pensie al reclamantului.
Totodată, intimata a fost obligată la plata către contestator a unei indemnizații egale cu salariul de bază brut pe o lună, plus sporul de vechime avut la data concedierii.
Au fost respinse celelalte pretenții deduse judecății.
În final, intimata a fost obligată la 200 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Intimata a declarat recurs, criticând sentința precitată, în esență, sub următoarele aspecte:
1. Funcția pe care era încadrat contestatorul la data încetării raporturilor de muncă dintre părți, conform deciziei nr. 270/04.05.2007, a fost aceea de șofer, dar nu a fost exercitată efectiv, atribuțiile sale fiind în exclusivitate acelea de șef depozit carburanți - auto. Aceeași funcție o îndeplinea la data încetării raporturilor de muncă, sens în care sunt mențiunile din nota de lichidare și procesul verbal de predare-primire încheiat la 20.04.2007.
Din acest motiv apărările din întâmpinarea depusă în cursul judecății în fond au vizat funcția de șef depozit carburanți, rămasă fără utilitate în condițiile în care toate autovehiculele au fost scoase la licitație, iar toți șoferii au fost disponibilizați.
În acest context, susținerile în apărare nu se contrazic așa cum reține instanța în motivarea sentinței, ambele funcții ale contestatorului (șofer și șef depozit) rămânând fără utilitate practică pentru societate și conducând la măsura concedierii întregului personal ce avea asemenea funcții.
2. Greșit s-a reținut că decizia de concediere este netemeinică și nelegală deoarece nu cuprinde mențiunea prevăzută de art. 74 lit. a din Codul Muncii, și anume motivele care au determinat concedierea.
Aceste motive sunt arătate în preambulul deciziei de concediere, în expresia "având în vedere restrângerea activității societății prin desființarea locului de muncă ocupat de dvs."
Această motivare este suficientă, intimata neavând obligația legală de a menționa dificultățile economice ale societății, lipsa lucrărilor, datoriile, lipsa fondurilor de investiții, etc.
De altfel, chiar formularul de decizie de concediere afișat la camera de muncă, obligatoriu de a fi utilizat, nu conține și nu permite motivări amănunțite în asemenea situații.
Pe de altă parte, art. 74 din Codul Muncii nu prevede că lipsa unui element sau a unei mențiuni ori insuficienta dezvoltare a unor termeni atrage nulitatea deciziei de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului. În aceste condiții, decizia contestată nu putea fi anulată, instanța trebuind să se supună principiului de drept conform căruia unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.
Mai mult, din actele anexate la întâmpinare rezultă dificultățile societății care au condus la măsura concedierii majorității personalului.
Referitor la decizia CA din 15.12.2006, greșit s-a reținut că nu are număr și nu conține motivele care au determinat concedierea personalului, cu alte cuvinte nu poate fi luată în considerare.
Această apreciere este fără relevanță în cauza de față, important fiind faptul că problema restructurării activității și reducerea personalului au fost analizate de organul competent, procesul verbal al ședinței CA din 15.12.2006.
Așa fiind, în cauză este îndeplinită condiția prevăzută de lege ca desființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
3. Greșit a reținut instanța că trebuia acordat contestatorului preaviz de 20 zile, în loc de 15 zile. Din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aflat la dosar, rezultă obligativitatea acordării unui preaviz de doar 15 zile (art. 73 din CCM) și nu de 20 zile, așa cum prevede CCM la nivelul ramurii transporturi. Acest CCM nu este aplicabil în cazul -, căci obiectul de activitate al acestei unități îl constituie domeniul construcțiilor și nu cel al transporturilor. În acest sens este nelegală dispoziția instanței de obligare la plata către contestator a unei indemnizații egale cu salariul de bază brut pe o lună, plus sporul de vechime avut la data concedierii.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză, solicitându-se judecarea acesteia în lipsă conform art. 242 alineatul ultim proced. civ.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a pr.civ. făcând aplicațiunea corespunzătoare și a prevederilor art. 304/1 proced. civ.( ce permit examinarea cauzei sub toate aspectele de către instanța de control judiciar) și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Tribunalul a procedat corect atunci când a dispus anularea deciziei nr. 270/04.05.2007 emisă de recurenta-intimată - -, cu obligarea acesteia din urmă la plata către intimatul-contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la emiterea deciziei și până la 05.11.2007, data stabilirii dreptului de pensie al reclamantului.
Prin decizia suscitată, emisă în baza art. 65 alineatul 1 din Codul Muncii, recurenta-persoană juridică a dispus încetarea contractului individual de muncă al intimatului-persoană fizică.
Având în vedere temeiul de drept al deciziei respective, ea trebuia să se conformeze cerinței impuse de art. 74 lit. a din Codul Muncii în sensul ca în cuprinsul ei să se precizeze motivele care determină concedierea.
Așa cum just a observat și instanța de fond, decizia contestată nu respectă această condiție imperativă prevăzută de lege. Mențiunea din decizie în sensul că "având în vedere restrângerea activității societății prin desființarea locului de muncă ocupat de dvs." este insuficientă și neclară, întrucât prin modul în care a fost redactată nu evidențiază care a fost motivul pentru care s-a dispus concedierea intimatului-contestator. Practic, decizia nu este motivată, câtă vreme în cuprinsul ei nu s-au prezentat aspecte din care să reiasă în ce constă restrângerea activității recurentei (nu s-a indicat nici măcar actul de dispoziție în temeiul căruia s-a procedat la reorganizarea recurentei prin restrângerea de activitate) și care au fost cauzele care au determinat-
În aceste condiții, decizia contestată se impunea a fi desființată, întrucât este un act nelegal, fiind emisă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, sens în care sunt prevederile art. 76 din Codul Muncii.
Mai mult, anularea deciziei era necesară și dintr-o altă perspectivă.
Conform art. 65 alineatul 2 din Codul Muncii, "desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă." Așa fiind, recurenta-intimată, cea căreia în calitate de angajator îi revenea sarcina probei din acest punct de vedere conform art. 287 din Codul Muncii, trebuia să dovedească împrejurarea că desființarea locului de muncă al intimatului-contestator a fost efectivă (în sensul că s-a produs în fapt, concret) și a avut o cauză reală și serioasă (adică restrângerea de activitate a avut loc în realitate, nu a fost fictivă).
Realitatea și seriozitatea cauzei concedierii unui salariat se demonstrează, în primul rând, printr-o motivare temeinică și suficientă a deciziei de încetare a raporturilor de muncă, mai precis prin respectarea dispozițiilor imperative ale art. 74 lit. a din Codul Muncii, condiție neîndeplinită în speță, așa cum s-a evidențiat anterior.
În acest fel se oferea și posibilitatea pentru instanța de judecată de a controla, în cazul în care era sesizată în acest sens, legalitatea și temeinicia deciziei de concediere întocmită în baza art. 65 din Codul Muncii.
Cât privește chestiunea desființării efective a locului de muncă, recurenta-intimată era obligată să depună la dosar, în original sau în copie certificată conform art. 139. proced. civ. înscrisuri relative la organigrama societății (structura organizatorică pe funcții și posturi) de dinainte de concediere și cea de după concediere, pentru a se putea verifica dacă într-adevăr postul pretins desființat mai există sau nu cadrul societății comerciale. Însă, recurenta nu și-a îndeplinit nici această îndatorire.
Toate cele ce preced demonstrează netemeinicia criticilor exprimate prin primele două motive de recurs.
Nici ultimul motiv de recurs nu este întemeiat. Recurenta-intimată avea obligația să acorde intimatului-contestator un termen de preaviz de 20 zile lucrătoare (și nu doar de 15 zile, așa cum susține ea), sens în care sunt prevederile art. 74 alineatul 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național valabil pe anii 2007-2010, contract înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 2895/29.12.2006 și publicat în Monitorul Oficial, partea a V-a, nr. 5 din 29.01.2007.
Prin urmare, având în vedere și dispozițiile art. 78 din același CCM, potrivit cu care " la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi", dispoziția din hotărârea recurată de obligare a recurentei-intimate la plata către contestator a unei indemnizații egale cu salariul de bază brut pe o lună, plus sporul de vechime avut la data concedierii, este legală și temeinică.
În speță nu sunt aplicabile prevederile CCM la nivelul ramurii construcții, cum pretinde recurenta, ci cele ale CCM precitat, conform dispozițiilor 238, 239 și 247 din Codul Muncii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată - -, în contradictoriu cu intimatul-contestator, împotriva sentinței civile nr. 2681/28.03.2008 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 11.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./03.07.2009.
Jud.fond:,
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 1459/2008. Curtea... | Contestație decizie de pensionare. Decizia 31/2009. Curtea de... → |
|---|
