Contestație decizie de concediere. Decizia 480/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.480/R-CM
Ședința publică din 11 Iunie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Florica Răuță
JUDECĂTOR 2: Florinița Ciorăscu
JUDECĂTOR 3: Veronica Șerbănoiu Bădescu
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de contestatorul, domiciliat în Mari, strada - -, nr.69, județul V, împotriva sentinței civile nr.283 din 25 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurentul-contestator asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.23 din 14 mai 2008, emisă de Baroul V-Cabinet individual și consilier juridic, în baza delegației de la dosar, pentru intimata Râmnicu
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Consilier juridic, pentru intimata Râmnicu V, depune la dosar întâmpinare, care este comunicată și apărătorului recurentului-contestator.
Avocat, având cuvântul pentru recurentul-contestator, arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Consilier juridic, având cuvântul pentru intimata Râmnicu V, arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Avocat, având cuvântul pentru recurentul-contestator, susține oral recursul așa cum a fost formulat, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței tribunalului și pe fond admiterea contestației.
Apreciază că sentința criticată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu o vădită încălcare a legii. Cu privire la modul în care s-a desfășurat cercetarea prealabilă, apreciată că instanța a reținut eronat că recurentul-contestator a fost convocat în scris, însă a refuzat să se prezinte pentru a-și formula apărările, întrucât această cercetare s-a făcut pur formal. În realitate, contestatorul s-a prezenta la Biroul Juridic, iar aici i s-a impus să scrie ce dictează consilierul juridic al unității, situație în care acesta a refuzat să dea o astfel de declarație.
De asemenea, apreciază că intimata cu o foarte mare ușurință a procedat la desfacerea contractului de muncă al contestatorului, deși acesta se afla în concediu medical, concediu care era vizat și de medicul unității.
În decizia de sancționare nu s-a făcut nicio apreciere cu privire la motivele invocate în apărare de contestator, de asemenea, nu s-a ținut cont de faptul că nu există prejudiciu și de faptul că recurentul-contestator nu a mai fost sancționat niciodată.
Solicită admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul admiterii contestației, anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă și reintegrarea acestuia la fostul loc de muncă cu plata integrală a drepturilor salariale, cu cheltuieli de judecată.
Consilier juridic, având cuvântul pentru intimata Râmnicu V, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței tribunalului, ca fiind legală și temeinică, întrucât contestatorul și-a încălcat sarcinile de serviciu, acesta neavând calitatea să ia un bun al societății și să se deplaseze la domiciliul său.
Din probele administrate în cauză rezultă că recurentul-contestator a fost convocat pentru a participa la desfășurarea cercetării prealabile, însă acesta a refuzat să se prezinte pentru a-și formula apărările.
Cu privire la actul medical invocat de recurentul-contestator, precizează că acest act a fost obținut numai cu scopul de a anula decizia de desfacere a contractului de muncă, fapt care rezultă din probele administrate în cauză, respectiv viza medicului de medicina muncii este din 24.09. 2007, acest act fiind obținut și vizat după ce s-a emis decizia de desfacere a contractului de muncă. Mai mult decât atât recurentul-contestator avea obligația să anunțe incapacitatea de muncă în cel mult trei zile de la ivirea acesteia, fapt care nu a fost probat de recurentul-contestator.
Solicită respingerea recursului, ca nefondat, pentru motivele invocate în întâmpinarea depusă la dosar și susținute oral în ședință.
CURTEA
Examinând recursul civil de față:
Prin contestația înregistrată la data de 17 octombrie 2007, contestatorul solicită anularea deciziei nr.71 din 17 septembrie 2007 emisă de intimata SC SA Rm.V, ca fiind abuziv întocmită.
În motivarea contestației s-a susținut de către contestator că, în calitate de salariat al intimatei, având funcția de conducător auto și desfășurând activitatea pe autobuzul cu nr. de înmatriculare -, proprietatea SC SA, în data de 28.08.2007 a efectuat o cursă la ora 7,25 și că a fost obligat să se abată de la traseul stabilit, cu aproximativ 1 km, deoarece a constatat că are grave probleme de sănătate și din acest motiv nu își permitea să asigure transportul în condiții de siguranță a circulației.
S-a susținut că, în ciuda faptului că nu a prejudiciat în nici o formă programul stabilit de intimată, aceasta a trecut în mod abuziv la desfacerea contractului lui individual de muncă, încălcând astfel dispozițiile art.267 alin.1 și 2 din Legea nr. 53/2003, în sensul că nu a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă, fiindu-i astfel îngrădit dreptul la apărare.
Mai mult decât atât, prin decizia dedusă judecății nu au fost arătate motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de către contestator în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute de art.267 alin.3 Codul Muncii, nu a fost efectuată cercetarea.
S-a invocat și aspectul că decizia de sancționare nu i-a fost comunicată contestatorului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii acesteia.
De asemenea, contestatorul a criticat decizia și sub aspectul emiterii acesteia în perioada în care el s-a aflat în concediu medical, respectiv, perioada 18-30 septembrie 2007, potrivit certificatului de concediu medical seria - nr.-/18.09.2007.
Pe de altă parte, contestatorul a susținut că decizia a fost abuziv emisă, în sensul că sancțiunea care i-a fost aplicată este exagerat de severă în raport de împrejurarea că prin fapta sa nu a prejudiciat cu nimic societatea intimată, ci, mai mult decât atât, nu a făcut altceva decât să ia toate măsurile pentru a transporta în siguranță pasagerii din autobuz.
Față de motivele invocate, contestatorul a solicitat anularea deciziei nr.71/17.09.2007, reîncadrarea lui la fostul loc de muncă, precum și obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate, cât și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu i se desfăcea contractul individual de muncă.
Prin sentința civilă nr.238 din 25 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, contestația a fost respinsă ca nefondată.
S-a reținut astfel că, prin decizia nr.71 din 17 septembrie 2007 emisă de intimată, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al contestatorului pentru încălcarea în mod grav a sarcinilor de serviciu, respectiv, folosirea în scop personal a mijlocului de transport cu nr. de înmatriculare - care aparține SC SA și nerespectarea programului stabilit, conform art.264 lit. f coroborat cu art.61 lit. a Codul Muncii, art.47 pct.14 coroborat cu art.48 din Regulamentul intern al societății.
În motivarea deciziei s-a consemnat că în data de 28.08.2007 s-a constatat că autobuzul cu nr. de înmatriculare - nu era parcat la Casa T, conform prevederilor din autobuzelor, situație față de care, în urma deplasării la domiciliul din Mari al contestatorului, s-a constatat în jurul orei 9,10 că autobuzul era parcat la locuința acestuia, efectuându-se fotografii la fața locului.
Fiind contactat telefonic, la scurt timp după convorbirea avută, contestatorul s-a prezentat cu autobuzul la garajul societății de unde a plecat după aproximativ 15 minute fără să anunțe pe cineva unde se deplasează cu autovehiculul.
S-a consemnat prin aceeași decizie că nu s-a respectat de către contestator programul stabilit în ziua de 28.08.2007, întrucât cursa de 7,25 nu a fost executată.
În raport de nulitățile invocate de către contestator cu privire la decizia dedusă judecății, tribunalul reține următoarele:
În ceea ce privește susținerea contestatorului că intimata ar fi încălcat dispozițiile art. 267 al. 1 și 2 din Codul Muncii, tribunalul reține că în cauză s-a declanșat efectuarea anterior emiterii deciziei a cercetării disciplinară prealabilă, sens în care contestatorul a și fost convocat în scris, însă a refuzat să se prezinte pentru a-și formula apărări ( potrivit dovezilor depuse la filele 17,18,26,35,41 ale dosarului ).
Potrivit dispozițiilor art. 267 al. 3 Codul Muncii, neprezentarea salariatului fără un motiv obiectiv la convocarea în scris făcută, dă dreptul angajatorului să dispună sancțiunea fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Pentru același motiv al neprezentării contestatorului la convocarea făcută în scris, intimata nu avea cum să cuprindă în decizia de concediere, potrivit dispozițiilor art. 268 al. 2 lit. c, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat.
În aceste condiții, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 267 al. 1 Codul Muncii care prevăd sancțiunea nulității absolute a deciziei emise înainte de efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Sub aspectul invocării nulității deciziei dedusă judecății în raport de pretinsa încălcare a dispozițiilor imperative ale art. 266 lit. a, c și d Codul Muncii, tribunalul reține că aceste dispoziții legale prevăd că angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârșită, consecințele abaterii disciplinare și comportarea generală în serviciu a salariatului.
Eventuala încălcare a dispozițiilor legale mai sus menționate nu este sancționată cu nulitatea absolută.
Pretinsa nelegalitate a deciziei nu se verifică nici sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 60 al. 1 lit. a din Codul Muncii pentru următoarele considerente:
După cum rezultă din probele cu înscrisuri și cu martori administrate în cauză, contestatorul nu a săvârșit fapta în împrejurări determinate de afectarea stării sale de sănătate, respectiv de o criză renală pe care a invocat că ar fi suferit-o, acest fapt încercându-se a se dovedi doar ulterior, prin mijloace de probă constituite pro-causa de către contestator.
Că este așa rezultă din coroborarea mai multor împrejurări de fapt care au fost dovedite prin probele administrate.
Astfel, prin declarația sa, martorul a relatat că toți conducătorii auto, deci și contestatorul, primiseră de la unitatea angajatoare telefoane mobile tocmai pentru ca prin ele să se poată comunica între angajator și salariat, în situații de forță majoră.
Dacă ar fi fost reală susținerea contestatorului cum că ar fi suferit de o criză renală, acesta ar fi putut și ar fi fost chiar obligat să încunoștințeze de îndată conducerea intimatei cu privire la acest aspect, cu atât mai mult cu cât, în raport de atribuțiile de conducător auto pe care le avea, trebuia ca și în data de 28 august 2007 să parcurgă cu rigurozitate traseul înscris în foaia de parcurs și să transporte călătorii pe ruta care îi fusese stabilită.
În aceste condiții, potrivit atribuțiilor de serviciu pe care le avea, el nu se putea abate de la traseul stabilit de către unitate prin foaia de parcurs. În cauză s-a dovedit însă că, în urma verificărilor făcute din inițiativa conducerii intimatei, contestatorul a fost depistat că avea autobuzul pe care își desfășura activitatea parcat în preajma locuinței sale din localitatea Mari, cu toate că traseul pe care trebuia să-l parcurgă în ziua respectivă privea Municipiul Rm.-
Contestatorul nu numai că nu a anunțat conducerea intimatei cu privire la pretinsa criză renală de care ar fi suferit, dar, mai mult decât atât, abia după ce s-a constatat că se abătuse de la traseul autobuzului deplasându-se în localitatea lui de domiciliu, după aproximativ o J de oră a răspuns la telefon unuia dintre șefii săi ierarhici și a motivat abaterea de la traseu, nu pe motivul unei afecțiuni de care ar fi suferit el, ci a justificat că nu își îndeplinea sarcinile de serviciu din cauza copilului său bolnav.
dintre ceea ce a afirmat contestatorul imediat după ce a fost depistat că se abătuse de la traseu și ceea ce a încercat să dovedească ulterior în instanță prin actele medicale și susținerile pe care le-a făcut determină să se nască serioase dubii în ceea ce privește veridicitatea apărării pe care contestatorul și-o face în proces, în temeiul unor pretinse afecțiuni de care ar fi suferit la data la care s-a reținut că a săvârșit abaterea disciplinară.
În ceea ce privește consecințele abaterii disciplinare reținută în sarcina contestatorului, cu toate că acesta a susținut că angajatorul i-a aplicat o sancțiune disciplinară nelegală, deoarece nu au existat consecințe negative ca urmare a abaterii contestatorului de la traseul stabilit, tribunalul reține următoarele:
Potrivit atribuțiilor înscrise în fișa postului contestatorului, acesta avea, printre altele, ca sarcini de serviciu și pe acelea de a conduce autobuzul societății în vederea efectuării transportului de călători în deplină siguranță, de a respecta integral programul de lucru stabilit prin turnus și autobuzelor, de a folosi timpul de lucru exclusiv pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu, fiindu-i interzis în mod expres să folosească mijlocul de transport în interes personal.
Gravitatea abaterii disciplinare reținută de către intimată în sarcina contestatorului rezultă fără echivoc din încălcarea sarcinilor de serviciu mai sus menționate.
Fiind conducător auto pe un autobuz al SC SA Rm.-V, contestatorul era răspunzător de transportarea călătorilor pe traseele stabilite de societate, programul și autobuzelor fiind în mod expres și strict impuse de către angajator deoarece societatea menționată reprezintă o unitate obligată să asigure un serviciu public comunitar de care depind foarte multe dintre interesele călătorilor în folosul cărora se desfășoară acest serviciu comunitar.
Mai mult decât atât, în condițiile în care în fișa postului contestatorului s-a menționat că i se interzice folosirea mijlocului de transport în interes personal, chiar dacă s-ar putea admite că i s-ar fi declanșat contestatorului o colică renală, aceasta nu își putea permite folosirea mijlocului de transport proprietatea angajatorului în interes personal în scopul deplasării la o distanță apreciabilă, în Mari.
Sub aspectul invocării nelegalității deciziei deoarece angajatorul nu ar fi avut în vedere la aplicarea sancțiunii disciplinare comportarea generală în serviciu a contestatorului, nici această critică nu se verifică:
Astfel cum rezultă din cele două decizii depuse la dosar, una din anul 2005 (fila 27), iar cealaltă din data de 2.04.2007 (decizia nr.35), contestatorul a mai fost sancționat disciplinar de către intimată, sancțiuni pe care nu le-a contestat, ceea ce determină concluzia că acesta mai săvârșise și anterior abateri disciplinare, iar comportamentul său în raport cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu nu era unul care să fi determinat aplicarea unei sancțiuni disciplinare mai puțin severe.
Totodată, tribunalul reține că prin folosirea în interes personal a mijlocului de transport pe care își desfășura activitatea, contestatorul nu numai că a perturbat traficului de călători din data de 28.08.2007, dar a și folosit în interes personal combustibilul societății angajatoare când a părăsit locul de muncă, aducându-i astfel, în plus, încă un prejudiciu.
Cât privește certificatul de concediu medical pe care contestatorul l-a depus la dosar, rezultă că acesta a fost eliberat chiar în ziua de 18.09.2007, dată de la care s-a menționat în decizia dedusă judecății că i se desface disciplinar contractul individual de muncă.
Contestatorul cunoștea că împotriva sa se declanșase anterior cercetarea disciplinară și fusese și convocat pentru a putea formula apărări față de cercetarea disciplinară declanșată, iar în aceste condiții, obținerea certificatului de concediu medical ulterior datei emiterii deciziei nr.71/17.09.2007 este evident că s-a făcut doar pentru a putea determina ineficiența efectelor deciziei de concediere, în condițiile în care se cunoaște că o concediere făcută în perioada de incapacitate temporară de muncă este lipsită de efecte juridice.
Chiar dacă se prevede prin dispozițiile art.60 alin.1 lit. a Codul Muncii că nu poate fi dispusă concedierea salariatului pe durata incapacității temporare de muncă stabilită prin certificat medical conform legii, textul legal menționat se impune a fi coroborat și cu dispozițiile art.723 Cod procedură civilă, potrivit cărora, drepturile trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
În condițiile în care anterior eliberării certificatului de concediu medical depus în copie la fila 3 dosarului nu există nici un act medical eliberat din care să rezulte că contestatorul suferea de vreo afecțiune, eliberarea actului medical chiar din data în care își producea efecte decizia de concediere nu poate să rămână nesancționată de către instanță deoarece, actul medical respectiv nu trebuie analizat și verificat de sine stătător, ci prin coroborare și cu celelalte probe care au fost administrate în cauză, probe din care rezultă că atât în zilele anterioare datei de 17.09.2007, cât și ulterior acestei date, contestatorul s-a prezentat la serviciu și a încercat pe toate căile să obțină împiedicarea emiterii deciziei de concediere prin audiențe la directorul general, prin mai multe telefoane pe care le-a dat factorilor de decizie ai angajatorului, cu prilejul cărora a cerut să fie iertat de fapta care i se reținuse în sarcină ca abatere disciplinară.
În procesul civil buna credință se prezumă.
În condițiile în care se produc dovezi din care rezultă că buna credință nu a existat, consecința este aceea a răsturnării acestei prezumții legale.
Astfel fiind, tribunalul reține că scopul în vederea căruia a fost recunoscut dreptul angajatului și obligația angajatorului de a nu dispune concedierea pe durata incapacității temporare de muncă a salariatului, stabilită prin certificat medical, conform legii, nu a fost acela de a crea posibilitatea obținerii unui certificat de concediu medical care să fie folosit pro-causa pentru a înlătura efectele deciziei de concediere, ci al protejării efective a salariatului de un eventual abuz în luarea celei mai severe măsuri disciplinare pe durata incapacității de muncă.
Tribunalul constată că în cauză s-au produs dovezi în sensul celor mai sus reținute din coroborarea cărora rezultă că actul medical depus la fila 3 dosarului nu a fost obținut de către contestator în exercitarea cu bună credință a drepturilor sale.
Astfel fiind, tribunalul constată din toată situația de fapt și de drept reținută că decizia nr.71/17.09.2007 a fost emisă de intimată cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă impuse de lege, situație față de care urmează să respingă contestația, ca fiind neîntemeiată.
Împotriva sentinței instanța de fond în termen legal a declarat recurs contestatorul criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, sub următoarele aspecte:
- Instanța de fond a reținut în mod eronat situația de fapt prezentată cu privire la efectuarea cercetării prealabile în sensul că recurentul contestator a fost convocat în scris însă a refuzat să se prezinte și să-și facă apărări.
Intimata nu a făcut dovada că l-a încuviințat pe petent și nu a luat nici o măsură pentru a se asigura că se face o corectă cercetare disciplinară a faptei.
- Reținând în mod eronat împrejurarea că petentul nu s-ar fi prezentat la cercetarea prealabilă, instanța a apreciat că nici susținerile cu privire la nulitatea absolută a deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale art.266 lit.a,c,d, din Codul Muncii nu-și găsesc aplicabilitatea.
- Cu privire la nelegalitatea desfacerii contractului de muncă în perioada concediului medical, fapt prin care s-au încălcat dispozițiile imperative ale art.60 lit.a din Codul Muncii instanța a reținut în sarcina recurentului o culpă care a exercitat cu rea credință drepturile procesuale și nu vinovăția intimatei care în fața unui act medical emis de o autoritate competentă și vizat de medicul de medicină a muncii nu a luat măsurile legale ce se impuneau.
Analizând recursul în raport de criticile aduse sentinței se constată că este nefondat.
Cu privire la cercetarea prealabilă se constată că, chiar recurentul în primul motiv de recurs face precizarea că, așa cum rezultă din procesul verbal înregistrat sub nr.2605 din 30 august 2007, contestatorul s-a prezentat în data de 30 august 2007 ora 8,00 în Biroul juridic conform convocării și indicându-i-se ce să scrie în declarație, a refuzat.
Deci intimata și-a îndeplinit obligația de a convoca salariatul conform dispozițiilor art.267 alin.2 din Legea nr.53/2003.
Art.267 alin.4 din Codul Muncii nu obligă intimata să încuviințeze pe petent cu privire la dreptul de a fi asistat de un apărător.
Acest lucru se face doar la cererea salariatului conform acestor prevederi legale.
Recurentul nu a colaborat cu persoanele împuternicite să efectueze cercetarea disciplinară pentru a dovedi nevinovăția și nici nu a dorit să formuleze apărări în scris.
Nici cea de a doua critică nu este întemeiată din probele dosarului rezultând fără dubiu că recurentul s-a folosit de un bun al societății fără a avea aprobare din partea conducerii societății.
Cu privire la actul medical învederat, din probele administrate a rezultat că recurentul nu suferă de vreo boală, actul medical fiind obținut "pro cauza".
Actul a fost obținut și vizat de medicul de medicină a muncii după ce s-a emis decizia de desfacere a contractului de muncă și nu la data săvârșirii faptei.
Recurentul contestator avea obligația să anunțe incapacitatea de muncă conform contractului colectiv de muncă în cel mult 3 zile de la ivirea acesteia, fapt care nu a fost probat de recurent.
Instanța de fond a sesizat și reținut corect dintre afirmațiile contestatorului imediat după ce a fost depistată fapta și ceea ce a încercat să dovedească ulterior cu actele medicale prezentate.
Este cert că recurentul contestator a folosit mijlocul de transport în interes personal fără să anunțe de aceasta șeful ierarhic.
De altfel, recurentul a mai săvârșit și alte fapte pentru care a fost sancționat.
Pentru considerentele de mai sus constatându-se că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, în conformitate cu dispozițiile art.312 (1) Cod procedură civilă, recursul urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul, domiciliat în Mari, strada - -, nr.69, județul V, împotriva sentinței civile nr.283 din 25 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie
Grefier,
Red.
TC/2 ex.
7 07.2008.
Președinte:Florica RăuțăJudecători:Florica Răuță, Florinița Ciorăscu, Veronica Șerbănoiu Bădescu
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 588/2008. Curtea... | Contestație decizie modificare unilaterală contract de muncă.... → |
|---|
