Contestație decizie de concediere. Decizia 5600/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(3524/2008)
DECIZIA CIVILĂ NR. 5600/
Ședința publică de la 14.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 2: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 3: Maria
GREFIER
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-contestatoare () - împotriva sentinței civile nr.1237/16.02.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.20835/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata SC ROMÂNIA SRL.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1237/16.02.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a VIII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins contestația formulată de contestatoarea în contradictoriu cu intimata SC România SRL.
A respins cererea intimatei de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a avut calitatea de salariat al pârâtei începând cu 01.03.2006, inițial în calitate de asistent director, în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. -/10.03.2006 la ITM T, iar ulterior în calitate de asistent comercial.
Raporturile de muncă au încetat prin Decizia nr. 1012/2.05.2008, în baza art.65 din Codul muncii. Potrivit mențiunilor deciziei de concediere, măsura se datorează desființării locului de muncă ocupat de salariată și este cauzată de dificultățile economice în care se află societatea, generată de migrarea personalului de execuție în afara granițelor țării și de lipsa veniturilor, datorată absenței contractelor.
Articolul 65 din Codul muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu țin de persoana salariatului în cazul în care se desființează locul de muncă ocupat de salariat. Potrivit art.74 alin.1 Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64.
Verificând conținutul deciziei de concediere, instanța constată că aceasta cuprinde mențiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 lit. a) și b) din Codul muncii, respectiv durata preavizului, de 20 de zile lucrătoare, motivele care au determinat concedierea.
Contestatoarea a invocat că decizia nu conține mențiunea referitoare la faptul că nu există locuri de muncă disponibile, care să poată fi oferite angajatei, însă această împrejurare nu este de natură să anuleze măsura concedierii, întrucât în această situație se prezumă că în cadrul societății nu existau locuri de muncă vacante. Contestatoarea nu a susținut că ar fi existat locuri vacante care să-i fi fost propuse, astfel încât nu se poate reține că i s-a produs un prejudiciu salariatei concediate.
Nici critica în sensul că măsura concedierii s-a dispus în perioada incapacității de muncă nu este fondată. Art.60 alin. 1 din Codul muncii stabilește interdicția de a se dispune concedierea pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical potrivit legii, însă starea de incapacitate de muncă vizează data încetării contractului de muncă, iar nu data emiterii deciziei de concediere. Urmare depunerii de către salariată a certificatelor medicale la data de 28.05.2008, potrivit susținerilor ambelor părți, la o dată ulterioară datei emiterii deciziei de concediere, societatea a emis decizia nr. 1210/4.07.2008, prin care a prelungit termenul de preaviz cu trei zile lucrătoare, corespunzător perioadei în care contestatoarea s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, data încetării raporturilor de muncă fiind astfel modificată. în speță, concedierea a operat după expirarea termenului de preaviz calculat în acest mod, respectiv după încetarea stării de incapacitate temporară de muncă în care s-a aflat salariata, astfel că măsura concedierii nu este lovită de nulitate.
Intimata, care are sarcina probei potrivit art. 287 din Codul muncii, a depus la dosar înscrisuri prin care a probat faptul că măsura concedierii este legală, în condițiile art.65 alin.2 Codul muncii, și anume din care să rezulte că desființarea locului de muncă a fost efectivă, respectiv că postul nu se mai regăsește în organigrama acesteia, că are o cauză reală și că este serioasă, respectiv că este impusă de dificultăți economice și că nu disimulează realitatea.
Astfel, comparând organigramele și statele de funcții ale societății din perioada anterioară și ulterioară concedierii contestatoarei, rezultă că
postul ocupat de reclamantă a fost desființat efectiv, fiind suprimat din structura angajatorului, deci desființarea postului de asistent comercial din cadrul departamentului comercial București este efectivă.
De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar, constând în contracte de închiriere, decizia nr.4/2008 rezultă că intimata a reziliat contractul de închiriere a imobilului în care se afla sediul punctului de lucru din B și că a decis încetarea activității acestui punct de lucru. Toate acestea conduc la concluzia că societatea intimată se află în dificultate economică, motiv pentru care s-a procedat la desființarea postului ocupat de reclamantă.
În consecință, desființarea locului de muncă al reclamantei are un caracter real și serios.
Astfel, reținând că măsura concedierii este dispusă cu respectarea condițiilor de formă și a procedurii prevăzută de lege, instanța a respins contestația.
Deși contestatoarea se află în culpă procesuală, cererea intimatei de obligare la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă întrucât aceasta nu a dovedit faptul că a suportat cheltuieli cu prilejul soluționării cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat în termen legal contestatoarea (), criticând soluția pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9. pr. civ.
În motivarea recursului se arată că instanța de fond nu a avut în vedere toate motivele invocate și susținute de contestatoare.
Astfel, se arată că decizia de concediere nu este motivată conform dispozițiilor din Codul muncii nefiind respectate dispozițiile imperative ale art. 74 din Codul muncii, fiind o cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ducând la desființarea acesteia ca nelegală, condiția mențiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".
Din sentința recurată se poate observa ca instanța de fond a analizat acest motiv sumar și superficial.
Astfel decizia contestata nu conține mențiunile obligatorii prevăzute de 74 alin. 1 lit. a) referitoare la motivele care determină concedierea.
Decizia de concediere a fost emisă în lipsa unei hotărâri concrete de desființare a locului de muncă, fiind menționate doar dispoziții generale astfel că în absența unei hotărâri a administrației decizia de concediere este practic nemotivată.
De altfel, potrivit art. 77, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
De asemenea, decizia nu cuprinde dispozițiile prevăzute de art. 74 alin. 1 lit.d) din Codul muncii, respectiv lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau mențiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.
Articolul 74 lit. d) din Codul muncii instituie direct o condiție de formă, iar indirect, o condiție de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64, pentru a nu mai reitera conținutul acesteia, fiind evidentă intenția legiuitorului că mențiunea privind lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Soluțiile adoptate de practica judiciară recentă arată că dispozițiile art. 64 alin.1 din Codul muncii, care instituie expres obligația angajatorului de a oferi un loc de munca vacant pentru cazuri de concediere ce țin de persoana salariatului, trebuie aplicate și în situațiile vizate de art. 65 alin. 1 din Codul muncii, avându-se în vedere ca relațiile de muncă se întemeiază pe principiul bunei-credințe și al garantării dreptului la protecția împotriva șomajului.
Cea de a doua condiție de fond extrinseca pozitivă este obligația de diligenta subsecventă a angajatorului de a solicita sprijinul agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă în vederea redistribuirii salariatului, existenta acestei obligații fiind rezultatul interpretării a fortiori a dispozițiilor art. 64 alin. 2 din Codul muncii iar dreptul corelativ al salariatului, prevăzut de art. 64 alin. 3 din Codul muncii, de a-și exprima opțiunea cu privire la noul loc de muncă oferit, în termenul legal substanțial de 3 zile calculat de la data comunicării de către angajator a listei locurilor de muncă vacante în unitate ori a listei provenite de la agenția teritoriala pentru ocuparea forței de muncă.
Este adevărat că în cazul în care salariatul nu își exprimă consimțământul în termenul de trei zile ori agenția teritoriala de ocupare a forței de muncă nu comunica lista angajatorului sau comunică inexistența unor locuri de muncă vacante corespunzătoare competenței profesionale a salariatului, potrivit art. 64 alin. 4 din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea salariatului.
Aceeași interpretare se impune și în virtutea art. 80 din Contractul Colectiv Unic la nivel național pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situația în care disponibilizare nu poate fi evitată, conducerea unității va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desființat, dacă i se oferă sau nu alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională, în vederea ocupării unui post în aceeași unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazurile în care nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului oferit.
Or, lipsa mențiunilor obligatorii expres prevăzute de lege constituie, potrivit art. 76 alin. 1 din Codul muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ducând la desființarea acesteia ca nelegală, condiția mențiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".
În ceea ce privește nerespectarea dispozițiilor art.60 alin. 1 lit. a) instanța consideră ca intimata a respectat dispozițiile legale având în vedere și decizia 1210/4.07.2008.
Motivarea instanței nu poate fi primita deoarece nu a avut în vedere situația de fapt expusa.
În continuare, recurenta arată că în intervalul 28.05.2008-30.05.2008 a suferit o viroză, dovedită prin certificatul medical nr. -/28.05.2008.
Conform art. 60 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata incapacității temporare de muncă.
Potrivit art. 73 alin. 1 din Codul muncii persoanele concediate în temeiul 61 lit. c) și d), al art. 65 și 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare si alin.3: " în situația în care în perioada de aviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător". La art. 50. alin.1 lit. b) din Codul muncii care se refera suspendarea de drept a contractul individual de muncă găsim ca suspendarea operează "în situația concediului pentru incapacitate temporară de muncă".
Recurenta concluzionează că decizia emisă de pârâtă este nelegală, fiind dispusă cu încălcarea art. 60 alin. 1 lit. a) Codul muncii.
Mai arată recurenta că și motivul referitor la desființarea locului de muncă este analizat sumar.
În ceea ce privește temeinicia măsurii concedierii, se arată că, din cuprinsul deciziei nu rezultă potrivit art. 65 alin. 2 din Codul muncii caracterul efectiv, real și serios al concedierii, respectiv nu rezultă că în realitatea a avut o suprimare efectivă și definitivă a acestui post din structura funcțională a angajatorului.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate cât și a dispozițiilor art. 3041. proc. civ. Curtea găsește recursul formulat ca fiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Prin decizia nr. 1012/30.04.2008 emisă de SC ROMÂNIA SRL recurenta reclamantă () a fost concediată, în baza art. 65 alin. 1 și art. 66 Codul muncii, coroborat cu dispozițiile art. 55 lit. c) și art. 58 Codul muncii începând cu data de 01.03.2006.
Critică întemeiată pe susținerea că măsura concedierii a fost dispusă cu nerespectarea art. 60 alin. 1 lit. a) Codul muncii, nu a fost reținută.
Privitor la acest aspect în mod corect a reținut tribunalul că recurenta-contestatoare a depus certificatul medical abia la data de 28.05.2008, așadarulterioremiterii deciziei contestate.
Referitor, însă la motivul întemeiat pe nerespectarea art. 65 alin. 2 și art. 74 Codul muncii măsura a fost justificată prin desființarea postului ocupat de recurenta-reclamantă și imposibilitatea redistribuirii ei pe alt loc de muncă, determinat de încetarea punctului de lucru al societății deschis în B, ca urmare a dificultăților economice generate de migrarea personalului de execuție în afara granițelor țării și lipsa veniturilor pe societate generate de absența contractelor.
Decizia emisa de intimată, concretizând o măsura de concediere luată de angajator pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, trebuie sa fie deopotrivă legală si temeinica, iar analiza cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
Sub aspectul cerințelor de formă, art. 74 din Codul muncii prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunica acestuia in scris si trebuie sa conțină in mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului si lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziției pentru a ocupa un loc de munca vacant, in condițiile art. 64 din Codul muncii.
Analizând decizia contestată prin prisma cerințelor, de formă obligatorii, prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, Curtea constata faptul ca aceasta nu cuprinde mențiunile obligatorii, in sensul ca, nu s-au menționat actele decizionale in temeiul cărora societatea parata a decis reorganizarea societății si respectiv desființarea unui anumit număr de posturi, intre care sa se regăsească si cel ocupat de contestatoare. Totodată, nu s-a făcut dovada existentei unor cauze obiective care sa determine restructurarea societății.
Neindicarea motivelor care au determinat concedierea, lipsa mențiunii tuturor locurilor de munca disponibile în unitate si simpla enumerare a criteriilor de stabilire a ordinii de priorități, fără o justificare în concret a motivelor pentru care, potrivit acestor criterii, a fost concediata salariata în cauza, conform art. 74 lit. a), c) și d) din Codul muncii sunt în măsura sa atragă nulitatea deciziei de concediere.
Decizia contestata nu poate fi complinită cu acte extrinseci acesteia, astfel încât urmează a se constata lipsa unora din mențiunile obligatorii prevăzute de art. 74 din Codul muncii.
Decizia a fost emisa in temeiul art. 65 alin, 1 din Codul muncii, astfel ca, trebuia sa cuprindă cazul concret de încetare a contractului Individual de munca, conform art. 74 alin. 1 lit. a Codul muncii, ceea ce presupunea menționarea actului decizional, a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatei, expunerea completa a motivelor de fapt si de drept ce au determinat măsura respectiva.
Îndeplinirea acestei condiții este necesara pentru verificarea de către instanță a respectării art. 65 alin. 2 din Codul muncii, respectiv daca desființarea locului de munca a fost efectiva fără a ascunde un alt motiv si pentru verificarea seriozității cauzei concedierii raportat la situația România SRL.
Din modul de redactare al deciziei atacate nu rezulta felul concedierii dispuse de angajator.
Decizia nu este motivata nici in fapt, simpla arătare a împrejurării desființării postului de casier nu constituie o arătare a motivelor care determina concedierea, întrucât nu se arata necesitatea acestei masuri, nu se indica actul decizional prin care s-a luat hotărârea desființării postului, nu se demonstrează existenta unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desființării postului de casier, context în care nu sunt clare cauzele desființării postului ocupat de salariata.
În cuprinsul deciziei nu sunt enunțate actele care au stat la baza modificării organigramei societății, iar faptul că înscrisurile depuse de către societatea intimată în combaterea acestui motiv nu au număr de înregistrare creează prezumția că acestea ar putea fi constituite pro cauza.
Decizia contestata nu cuprinde nici lista locurilor de munca disponibile In unitate și termenul pe care salariata l-a avut la dispoziție pentru a opta pentru un loc de munca vacant, in condițiile art. 64 din Codul muncii.
Textul de lege impune menționarea tuturor locurilor de munca disponibile In unitate tocmai pentru a se putea verifica daca, anterior emiterii deciziei, angajatorul a luat toate masurile legale in vederea evitării concedierii salariatului si a respectat obligațiile legale anterioare concedierii si procedura legala, încălcându-se in acest mod de către angajator obligația legala prevăzuta de art. 74 lit. d) si de art. 64 din Codul muncii,
Daca la momentul concedierii existau locuri de munca vacante, intimata avea obligația sa menționeze lista tuturor acestor locuri de munca disponibile si sa acorde contestatoarei un termen pentru a opta, sa menționeze eventualul refuz al salariatei de a alege intre locurile vacante oferite si doar daca nu ar fi existat deloc locuri vacante sa menționeze acest lucru.
Din conținutul deciziei de concediere nu rezulta considerentele pentru care reclamanta a fost concediata, in temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, prin raportare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate si la alți salariați.
În ceea ce privește temeinicia măsurii concedierii Curtea reține următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 65 alin.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie sa o constituie "desființarea locului de munca ocupat de salariat determinată de unul sau mai multe motive fără legătura cu persoana acestuia.
Desființarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aibă o cauza reală si serioasa (art.65 al.2).
Desființarea locului de munca este efectiva, atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorica a angajatorului, evidențiata in statul de funcții si in organigrama si implica cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauza reala când prezintă un caracter obiectiv si este serioasa când are la baza studii temeinice vizând îmbunătățirea activității si nu camuflează realitatea.
Pentru a fi legala, reorganizarea trebuie sa nu aibă la baza cauze care ar putea fi imputate angajatorului, sa fie exclus subiectivismul acestuia si sa se întemeieze pe cauze obiective, determinate de necesitatea unei reale reorganizări a unității ce implica restructurarea personalului, desființarea unor locuri de munca.
Cauzele obiective ale restructurării pot consta In dificultăți economice, diminuarea sau chiar încetarea activității, transformări tehnologice, modernizări care impun renunțarea la serviciile unor salariați sau chiar mutarea unității in alta localitate.
În cazul societății parate, nu s-a făcut dovada unor asemenea cauze, reorganizarea neavând la baza vreun act decizional, o hotărâre a organelor de conducere ale societății abilitate de lege sau de actele constitutive sa decidă si sa ia măsura desființării unor posturi din organigrama societății si măsura concedierii salariaților ale căror posturi au fost desființate.
Din aceasta perspectiva, din conținutul deciziei de concediere nu rezulta caracterul efectiv, real si serios al concedierii, faptul ca in realitate, desființarea locului de munca ocupat de salariata a fost cauzata de un motiv obiectiv, fără legătura cu persoana acesteia, daca desființarea postului se impunea cu necesitate pentru anumite rațiuni legate de eficientizarea activității, sau alte asemenea rațiuni si motive temeinice vizând activitatea societății, având la baza studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, supunerea acestor motive spre analiza, dezbatere si aprobare organelor competente etc. din care sa reiasă caracterul necesar al desființării postului, necesitatea diminuării sau desființării activității financiar-contabile, posturile si persoanele vizate.
În condițiile in care nu se arata când si in ce împrejurări s-a decis măsura desființării postului ocupat de salariata, de către cine a fost dispusa, prin ce act decizional si al cărui organ, când si in cadrul cărei proceduri s-a prevăzut si aprobat desființarea postului si s-a aprobat si o noua organigrama, acte ce trebuiau sa existe anterior concedierii si emiterii deciziei de concediere si trebuiau indicate in cuprinsul deciziei tocmai pentru a putea fi posibila o verificare a îndeplinirii cerințelor art. 65 alin 2 din Codul muncii, nu se poate retine temeinicia măsurii desfacerii contractului individual de munca al reclamantei.
În lumina celor mai sus expuse, fata de nerespectarea condițiilor de fond si de formă ale deciziei de concediere contestate, ce determină caracterul nelegal si netemeinic al acesteia, Curtea, văzând dispozițiile art. 76 si art. 78 din Codul muncii, urmează sa admită contestația sa repună părțile in situația anterioara emiterii deciziei prin reintegrarea contestatoarei în postul si funcția avute anterior concedierii si la solicitarea acesteia (conform art. 78 alin. 2) sa oblige angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, începând cu data concedierii si până la efectiva reintegrare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-contestatoare () - împotriva sentinței civile nr.1237/16.02.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.20835/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata SC ROMÂNIA SRL.
Modifică sentința recurată în sensul că:
Admite contestația.
Anulează decizia nr. 1012/30.04.2008 emisă de intimată.
Obligă intimata la plata unei despăgubiri către contestatoare egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, de la concediere până la data pronunțării prezentei decizii.
Respinge cererea având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 14.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.LH/th.red.
2ex-12.11.2009
Jud. fond:
Președinte:Lizeta HarabagiuJudecători:Lizeta Harabagiu, Silvia Georgiana Ignat, Maria
| ← Conflict de muncă. Decizia 1033/2009. Curtea de Apel Alba Iulia | Conflict de muncă. Decizia 1714/2009. Curtea de Apel Cluj → |
|---|
