Contestație decizie de concediere. Decizia 632/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(6833/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 632/
Ședința publică din data de 04 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-intimată - SRL, împotriva sentinței civile nr.6203 din 13 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.28443/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă (), având ca obiect - contestație decizie concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta intimată - SRL, prin avocat cu delegație de susbstituire atașată la fila 25 dosar, intimata reclamantă (), prin avocat, cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/17.01.2010, atașată la fila 21 dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimata reclamantă (), a depus la dosar întâmpinare, prin serviciul registratură al acestei instanțe la data de 26.01.2010.
Se înmânează un exemplar al întâmpinării avocatului recurentei intimate - SRL, care arată că are cunoștință de conținutul acesteia.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Avocatul recurentei intimate - SRL, susține verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat,cu cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei reclamante (), solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.6203/13.10.2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta ( ) în contradictoriu cu intimata - SRL; a anulat decizia de concediere nr.524/18.06.2009 și a dispus repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei de concediere prin reintegrarea reclamantei în postul deținut anterior concedierii; a obligat pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, începând cu data de 18.06.2009 până la reintegrarea efectivă; a respins acțiunea sub celelalte aspecte, ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata sumei de 1200 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Contestatoarea a fost salariata intimatei în funcția de funcționar economic în baza contractului individual de muncă nr.1307/15.05.2008 începând cu data de 15.05.2008 pe perioadă determinată de 3 luni, iar prin actul adițional nr.-/26.05.2008 la contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată.
Prin decizia nr.524/18.06.2009 s-a dispus încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 18.06.2009 în baza art.58 coroborat cu art.65 și 66 din Codul muncii.
Cercetând legalitatea deciziei contestate, Tribunalul a reținut că aceasta a fost emisă cu nerespectarea condițiilor legale imperative reglementate sub sancțiunea nulității absolute exprese.
A constatat instanța de fond că decizia de desfacere a contractului de muncă nu a fost motivată în fapt conform prevederilor art.62 alin.2 Codul muncii, intimata neprecizând care sunt motivele concrete care au dus la luarea măsurii, respectiv motivele reducerii de personal și a desființării unor posturi, intimata rezumându-se să menționeze că acestea sunt dificultățile economice, reorganizarea și dimensionarea personalului.
Așa cum s-a reținut în practica judiciară lipsa motivelor care au determinat concedierea nu poate fi suplinită prin enumerarea actelor care au stat la baza luării măsurii concedierii și depunerea lor la dosarul cauzei.
Totodată prin decizia de desfacere a contractului de muncă nu au fost precizate conform art.70 alin.2 lit.d Codul muncii criteriile de stabilire a ordinii de prioritate și nici lista tuturor locurilor de muncă de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariata putea să opteze pentru ocuparea vreunui post vacant.
Sub aspectul condițiilor de formă ad validitatem, art.74 alin.1 Codul muncii stabilește că, decizia de concediere trebuie să cuprindă toate aceste elemente în mod obligatoriu, condiție pe care decizia nr.524/18.06.2009 nu o îndeplinește.
În ceea ce privește temeinicia deciziei de concediere, Tribunalul a constatat că salariata, reclamantă în prezenta cauză, a anunțat angajatorul că este însărcinată la data de 19.05.2009 iar decizia de încetare a raporturilor de muncă a fost emisă la data de 18.06.2009 fără a se respecta astfel prevederile art.60 alin.1 lit.c Codul muncii, care stipulează în mod expres că nu se poate dispune concedierea salariaților pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoștință de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere și nici dispozițiile prevăzute de art.2 lit.c - e și art.21 alin.1 lit.a din G nr.96/2003 privind protecția maternității la locurile de muncă, care interzic angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu din motive care au legătură cu starea sa.
Tribunalul nu a reținut apărarea intimatei că reclamanta a adus la cunoștința conducerii starea de graviditate, ulterior emiterii deciziei nr.2146/18.03.2009 de concediere colectivă, nefiindu-i aplicabile astfel prevederile art.60 alin.1 lit.c din CM. și nici prevederile art.21 alin.1 lit. a din G nr.96/2003, deoarece la data emiterii deciziei de concediere colectivă angajatorul nu știa de starea de graviditate a contestatoarei și deci, decizia nu a fost emisă în legătură cu starea de graviditate a contestatoarei, întrucât decizia de concediere colectivă nr.2146/ 18.03.2009 nu este actul legal prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă cu contestatoarea.
Astfel, art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii stabilește în mod expres că nu se poate dispune concedierea salariaților pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoștință de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere. Astfel, din interpretarea acestui text legal s-a reținut că legiuitorul s-a referit la decizia de concediere individuală, cea care produce efecte asupra contractului individual de muncă al salariatului și nu la actul decizional privind reorganizarea.
S-a apreciat că potrivit principiului simetriei actelor juridice dacă raporturile de muncă încep prin încheierea contractului individual de muncă ele nu pot înceta decât prin emiterea unei decizii individuale de concediere, singura care produce efecte față de aceste raporturi.
S-a statuat astfel că Decizia nr.524/18.06.2009 de concediere individuală este singurul act care produce efecte față de contestatoare începând cu data de 19.06.2009 când a fost comunicată. Decizia de concediere reprezintă actul de voință unilaterală prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de muncă de muncă al fiecărui salariat în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Cum contestatoarea a anunțat angajatorul asupra stării sale de graviditate la data de 19 mai 2009, intimata nu mai putea emite ulterior acestei date decizia de concediere, întrucât contestatoarea intră sub protecția prevederilor art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii și art.21 alin.1 lit. a din G nr.96/2003, în speță nefiind relevant faptul că hotărârea de reducere a posturilor a fost luată anterior survenirii stării de graviditate, sau data de emitere a deciziei nr.2146/18.03.2009 de concediere colectivă. Relevant în cazul de față a fost momentul emiterii deciziei de concediere individuală, așa cum reiese și din art.60 alin.1 lit.c Codul muncii.
Față de aspectele menționate, Tribunalul a constatat că intimata în mod nelegal a dispus concedierea contestatoarei prin decizia nr.524/18.06.2009 după data de 19.05.2009 la care aceasta a anunțat că este însărcinată.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, în baza art.78 alin.1 și 2 Codul munciia fost anulată decizia de concediere nr.524/ 18.06.2009, și s-a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deținut anterior concedierii, fiind obligată intimata la plata în favoarea contestatoarei a unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea începând cu data desfacerii contractului de muncă, respectiv 18.06.2009 și până la efectiva reintegrare.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata unor daune morale în cuantum de 15.000 lei, prima instanță l-a respins ca neîntemeiat având în vedere că reclamanta nu a dovedit producerea unei vătămări morale în urma emiterii deciziei de concediere iar prin acordarea compensațiilor bănești prevăzute de art.78 alin.1 și 2 Codul muncii, s-a dispus recuperarea prejudiciului material suferit de contestatoare prin emiterea nelegală a deciziei de concediere.
Referitor la cererea formulată de contestatoare în subsidiar, aceasta nu a mai fost analizată de instanță, întrucât nu mai putea face obiectul cererii de chemare în judecată în condițiile în care cererea principală a fost admisă.
În baza art.274 Cod pr.civilă, față de soluția de admitere a contestației, Tribunalul a admis și cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.200 lei, intimata aflându-se în culpă procesuală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal intimata - SRL, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă și dispozițiile art.3041Cod pr.civilă, recurenta susține în esență, pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea greșită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că decizia contestată corespunde cerințelor dispozițiilor art.62 alin.2 Codul muncii, în cuprinsul său arătându-se motivele de fapt ce au determinat concedierea reclamantei, respectiv dificultățile economice, reorganizarea și dimensionarea personalului.
Nu trebuie omis faptul că decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă de societate urmare emiterii deciziei de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009 (comunicată reclamantei la data de 24.03.2009) în cuprinsul căreia sunt menționate pe larg, împrejurările de fapt care au determinat recurenta la luarea măsurii concedierii colective a salariaților săi.
Consideră recurenta că, în mod greșit instanța de fond a reținut că s-ar fi nesocotit dispozițiile art.74 lit.c și d din Codul muncii, întrucât în cuprinsul deciziei contestate se face referire expresă la adresa societății nr.2332/19.03.2009, comunicată reclamantei, în cuprinsul căreia se arată atât criteriile de stabilire a ordinii de priorități, în concordanță cu dispozițiile art.73 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cât și împrejurarea că societatea nu dispune de locuri de muncă vacante.
În plus, arată că, prin raportare strictă la reglementarea art.74 lit. c din muncii, mențiunea cerută de acest text de lege este obligatoriu a fi inserată doar în cuprinsul deciziei de concediere colectivă.
Or, decizia nr.2146/18.03.2009 conține criteriile avute în vedere la aplicarea reducerii de personal. Totodată, invocă recurenta că cerința art.74 lit.d din Codul muncii se impunea a fi respectată numai în situația concedierilor la care se face referire în cuprinsul art.64 din Codul muncii, ipoteze ce nu se regăsesc în speță.
În mod greșit, instanța de fond ar fi reținut că, la data emiterii deciziei contestate, reclamanta s-ar fi aflat sub incidența dispozițiilor de protecție ale art.60 al.1 lit.c din Codul muncii și ale art.21 al.1 lit.a din OUG nr.96/2003, reținându-se că singurul act care poate produce efecte juridice față de salariat ar fi decizia contestată, iar nu și decizia de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009.
Astfel, raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, se poate observa că, la nivelul societății a avut loc o concediere colectivă, finalizată prin emiterea Deciziei de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009, prin notificarea ITM C (adresa înregistrată sub nr.4051/19.03.2009) și a AJOFM C (adresa înregistrată sub nr.2061/19.03.2009).
În cuprinsul deciziei de concediere colectivă, reclamanta se regăsește între salariații afectați de măsura disponibilizării.
Decizia de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009 și adresa nr.2332/19.03.2009 prin care se aducea la cunoștința reclamantei măsura dispusă și termenul de preaviz au fost înaintate, la data de 19.03.2009, conducerii punctului de lucru B al societății recurente, însă nu au putut fi remise personal, sub semnătură, reclamantei, motivat de faptul că aceasta a refuzat primirea și a părăsit intempestiv locul de muncă. În consecință, documentele mai sus menționate i-au fost comunicate prin intermediul serviciilor de curierat rapid, fiind primite de reclamantă la data de 24.03.2009.
Pentru perioada 19.03.2009 - 19.05.2009, reclamanta a prezentat certificate de concediu medical, fiind astfel suspendată curgerea termenului de preaviz pe perioada anterior menționată, prin raportare la dispozițiile art.73 al.3 cu referire la art.50 lit.b din Codul muncii.
La data de 20.05.2009, dată la care a încetat suspendarea de drept a contractului individual de muncă încheiat cu reclamanta, a început a curge termenul de preaviz, iar la momentul împlinirii acestuia a fost emisă decizia nr.524/18.06.2009 prin care s-a finalizat, în cazul reclamantei, procedura concedierii.
Tot la data de 20.05.2009, reclamanta a adus la cunoștința societății recurente starea sa de graviditate, prin prezentarea de înscrisuri medicale din care rezulta vârsta gestațională ca fiind de 6 săptămâni.
Astfel, urmează a se observa că reclamanta a înțeles a aduce la cunoștința societății faptul că este însărcinată ulterior emiterii deciziei de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009 ce reprezintă actul unilateral de voință al societății recurente, de natură a conduce la încetarea raporturilor de muncă.
Ca urmare, consideră aceasta, în speță, interdicția cu caracter temporar prevăzută de art.60 al.1 lit.c din Codul muncii nu își află aplicabilitatea, găsindu-ne în situația de excepție reglementată de același text de lege, căci societatea angajatoare a luat cunoștință de starea reclamantei ulterior emiterii deciziei de concediere colectivă (de altfel, la data emiterii acesteia, reclamanta nici nu era însărcinată).
Pe de altă parte, invocarea, de către reclamantă, a dispozițiilor art.21 al.1 lit.a din OUG nr.96/2003 nu poate fi primită, motivat de faptul că textul de lege reglementează expres interdicția pentru angajator de a dispune încetarea raporturilor de muncă în privința salariatei gravide "din motive care au legătură directă cu starea sa".
Or, astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor anterior menționate, reclamanta a făcut parte dintre salariații disponibilizați de societatea recurentă potrivit deciziei de concediere colectivă din data de 18.03.2009, măsura fiind dispusă la un moment la care nici nu era însărcinată, astfel că, în mod cert, nu a avut nicio legătură cu starea de graviditate ivită ulterior, ci exclusiv cu dificultățile economice cu care se confruntă angajatorul.
Chiar dacă, la momentul emiterii deciziei de concediere colectivă (18.03.2009) reclamanta ar fi fost însărcinată, se observă că a făcut cunoscută societății starea sa abia la data de 20.05.2009, fapt pentru care recurenta apreciază ca fiind incidente dispozițiile art.3 alin.2 din OUG nr.96/2003.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul formulat pentru considerentele de fapt și de drept ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prin decizia de concediere nr.524/18.06.2009 emisă de recurentă, s-a concretizat o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, aceasta trebuind să fie deopotrivă legală și temeinică, analiza tuturor cerințelor fiind obligatorie a fi realizată de instanță în baza art.74 alin.1 prin raportare la art.76 din Codul muncii.
Se impune a se constata astfel, că art.74 alin.1 Codul muncii conține patru dispoziții obligatorii care trebuie prevăzute în decizia de concediere, lipsa oricărei dintre ele determinând nulitatea deciziei.
Din analiza deciziei de concediere, legal a constatat Tribunalul că aceasta nu este motivată în fapt, simpla indicare a temeiului de drept al concedierii - art.65 Codul muncii și a împrejurării că desființarea postului contestatoarei este urmarea unor dificultăți economice, reorganizării societății și dimensionării personalului nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, cu considerația art.74 lit.a Codul muncii, întrucât nu se arată necesitatea măsurii, actul decizional prin care s-a luat măsura desființării postului, existența unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desființării postului contestatoarei, salariatul având dreptul de a cunoaște care sunt motivele care justifică măsura desfacerii contractului său individual de muncă.
De asemenea, dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere, fapt ce rezultă fără echivoc din caracterul imperativ al reglementărilor cuprinse în art.74 și art.77 Codul muncii, în cazul unui conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt și de drept decât cele prevăzute în decizia de concediere, prin acte ulterioare sau concomitente emiterii deciziei, nici prin apărări realizate în fața instanței.
În aceste condiții, argumentele oferite ulterior de recurentă în calea de atac formulată, în sensul că desființarea postului contestatoarei și concedierea sa era impusă de emiterea deciziei de concediere colectivă nr.2146/18.03.2009 în cuprinsul căreia sunt menționate pe larg împrejurările care au determinat concedierea colectivă a salariaților săi nu pot fi primite, în condițiile în care aceste motive nu sunt relevate în cuprinsul deciziei de concediere ce este practic nemotivată, apărări ce sunt realizate abia în calea de atac promovată și contravin dispozițiilor art.77 Codul muncii.
Întemeiată este însă critica recurentei în sensul că decizia de concediere este constatată nulă de prima instanță, pe considerentul că nu ar conține mențiunile la care face referire art.74 lit.d din Codul muncii, anume lista locurilor de muncă vacante în unitate și termenul în care angajatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante.
Din examinarea cuprinsului deciziei de concediere reiese că aceasta a fost emisă în baza art.65 Codul muncii, măsura desfacerii contractului de muncă al intimatei-contestatoare fiind consecința reorganizării unității, prin desființarea postului contestatoarei.
Ori, dat fiind conținutul art.74 lit.d Codul muncii, este evident că obligația pentru angajator de a indica în conținutul deciziei de concediere o listă a locurilor de muncă vacante în unitate și termenul în care salariatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante, exista doar situația la care face referire art.64 din același act normativ (text indicat expres de art.74 lit.d), nu și în ipoteza prevăzută de art.65 Codul muncii.
Față de modul în care este redactat art.74 lit.d Codul muncii, singura interpretare care se impune este aceea restrictivă și nu cea extinctivă realizată de prima instanță, deoarece obligația de a oferi un loc de muncă corespunzător salariatului se naște în sarcina angajatorului doar în situațiile limitativ indicate de art.64 alin.1 și 2 Codul muncii, respectiv când concedierea s-a dispus în baza art.61 lit.c și d Codul muncii, ori încetarea contractului de muncă a avut loc în condițiile prevăzute de art.56 lit.f Codul muncii. Așa fiind, nu se poate considera că decizia contestată este lovită de nulitate pentru că nu respectă cerința prevăzută de art.74 lit.d Codul muncii,câtă vreme în speță concedierea s-a dispus în baza art.65 Codul muncii și nu pentru că ar exista vreunul din cazurile indicate de art.64 Codul muncii.
Această critică întemeiată, după cum s-a arătat, nu este însă de natură a determina modificarea sentinței atacate pentru aspecte deja menționate, respectiv al nulității deciziei pentru nerespectarea cerinței motivării în fapt a acesteia și pentru aspectele ce vor fi înfățișate în continuare.
Astfel, nelegalitatea deciziei pentru nerespectarea măcar a uneia dintre mențiunile obligatorii prevăzute de art.74 alin.1 Codul muncii, în principiu face de prisos analiza temeiniciei deciziei contestate.
Cum, recurenta a formulat critici pe acest aspect și cum în considerentele sentinței atacate se analizează inclusiv temeinicia deciziei contestate, Curtea va proceda și la analiza acestei ultime critici vizând temeinicia deciziei contestate, Curtea va proceda și la analiza acestei ultime critici vizând temeinicia deciziei nr.528/18.06.2009.
Se va avea în vedere astfel că, prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art.60 alin.1 lit.c Codul muncii, prin raportare la art.21 alin.1 lit.a din OUG nr.96/2003, ce instituie interdicția expresă pentru angajator de a dispune încetarea raporturilor de muncă în privința salariatei gravide.
Ori, potrivit dispozițiilor sus menționate, nu poate fi dispusă concedierea pe perioada gravidității salariatei, stabilită prin certificat medical conform legii, dispozițiile art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii și cele ale art.21 alin.1 lit.a din OUG nr.96/2003, instituind o măsură cu caracter social, măsură dispusă de legiuitor în favoarea salariatului.
Corect a mai reținut prima instanță că potrivit art.75 Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării salariatului, astfel încât din acest moment a început decizia să-și producă efectele, în cauză fiind comunicată la 19.06.2009.
Legal s-a raportat Tribunalul București la data comunicării deciziei individuale de concediere și nu cea colectivă, în sensul că intimata-contestatoare se afla sub incidența art.60 alin.1 lit.c din Codul muncii și art.21 alin.1 lit.a din OUG nr.96/2003, întrucât raporturile sale de muncă au început prin încheierea unui contract individual de muncă, sens în care nu pot înceta decât prin emiterea unei decizii individuale de concediere, ce produce efecte față de părți.
Drept urmare, raportat la aceste considerente, nu poate fi reținută apărarea recurentei, în sensul că intimata a făcut parte dintre salariații disponibilizați de societate potrivit deciziei de concediere colectivă din data de 18.03.2009, moment la care reclamanta nu era însărcinată, neavând legătură concedierea cu starea de graviditate, fiind justificată doar de dificultățile economice cu care s-a confruntat recurenta și în consecință, i-ar fi aplicabile dispozițiile art.3 alin.2 din OUG nr.96/2003.
Dimpotrivă, dispozițiile art.60 alin.1 Codul muncii fac referire, cum legal a statuat prima instanță, la decizia de concediere individuală, de natură a produce efecte asupra contractului individual de muncă a salariatei, nicidecum la actul decizional privind reorganizarea societății.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, urmează să respingă recursul ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a normelor de drept substanțial incidente în cauză.
Fiind în culpă procesuală, în baza art.274 Cod pr.civilă, va dispune obligarea recurentei la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată - SRL, împotriva sentinței civile nr.6203 din 13 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.28443/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă ().
Obligă recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./11.02.2010
Jud.fond:;
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 255/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 354/2009. Curtea de... → |
|---|
