Contestație decizie de concediere. Decizia 7179/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5572/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 7179
Ședința publică de la 07 decembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nadia Raluca Ilie
JUDECĂTOR 2: Adela Cosmina Bodea
JUDECĂTOR - A
GREFIER
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta contestatoare - împotriva sentinței civile nr.3850 din data de 07.05.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - ROMÂNIA SRL, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că cererea de recurs formulată de este nemotivată.
Curtea, din oficiu, invocă excepția nulității recursului, având în vedere că acesta nu a fost motivat în termenul legal și reține cauza în pronunțare sub acest aspect.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin contestația înregistrată la data de 10.03.2008, sub nr.9897/3/LM/2008, pe rolul Tribunalului București Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul, a contestat decizia nr. HR 217/30.01.2008 emisă de intimata - Romania SRL, a solicitat anularea deciziei de concediere, reîncadrarea în funcția deținută anterior, cu plata drepturilor salariale la zi, obligarea intimatei la plata de daune interese în cuantum de 500.000 Euro, la plata de daune cominatorii de 5.000 lei/zi întârziere până la executarea lucrării, în cazul în care contestația va fi admisă; precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.3850 din 07.05.2009 pronunțată de Tribunalul Bucureștia fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoarea, în contradictoriu cu intimata - Romania SRL.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că a fost angajata societății intimate în baza contractului individual de munca înregistrat sub nr. 3341/11.07.2006 în Registrul Inspectoratului Teritorial d e Munca al Municipiului B în funcția de "analist servicii client". S-a reținut că la data de 30.01.2008 s-a dispus concedierea sa în temeiul art. 65 din Codul muncii, având în vedere desființarea postului ocupat de salariată "ca urmare a restructurării societății decisă prin HR nr. 75 din data de 30 ianuarie 2008 de către Administratorul și Directorul General și desființarea postului de servicii client din cadrul intimatei, ocupat de 24 de angajați", decizie comunicată contestatoarei.
Luarea măsurii de reorganizare a activității societății i-a fost adusă la cunoștință contestatoarei în data de 30 ianuarie 2008 printr-o notificare (notificarea nr. HR - 194/30.01.2008 privind reorganizarea Societății și acordarea termenului de preaviz), însoțită de decizia de concediere.
Ulterior, contestatoarea a adus la cunoștința societății faptul că se afla în concediu medical pe perioada cuprinsă între 31.01.2008 - 13.02.2008.
Ca urmare a acestui fapt, s-a procedat la suspendarea contractului individual de muncă al contestatoarei și implicit a termenului de preaviz. În acest sens a fost trimisă contestatoarei o altă notificare prin care se comunica suspendarea termenului de preaviz și, implicit, producerea efectelor deciziei de concediere la data expirării termenului de preaviz astfel prelungit, cu nr. HR/357/03.03.2008.
În consecință, la data de 03.03.2008, intimata emite o nouă decizie de concediere cu nr. HR/358/03.03.3008 prin care dispune încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei la data de 18 martie 2008, pe care o comunică acesteia la data de 20.03.2008 prin intermediul executorului judecătoresc.
Această decizie nu a fost contestată în cauză nici în termen de 30 de zile de la comunicarea prin intermediul executorului judecătoresc (modalitate de comunicare considerată neconformă cu prevederile Codului muncii de către instanță, față de prevederile exprese referitoare la modalitatea comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă cuprinsă la art. 268 alin.4 din Codul muncii, care deși se referă la comunicarea deciziei de sancționare disciplinară, trebuie considerat că se aplică în cazul comunicării tuturor deciziilor unilaterale ale angajatorului) și nici după comunicarea deciziei prin intermediul instanței potrivit art.96 din codul d e procedură civilă la data de 22.05.2008.
Pe de altă parte, Tribunalul a constatat caracterul caduc al celei de-a doua decizii de concediere emisă de intimată fată de data la care s-a făcut comunicarea acesteia, respectiv după producerea efectelor primei decizii de concediere comunicată. cel mai târziu la data de 18.03.2008.
Astfel, cea de-a doua decizie a fost comunicată contestatoarei la data de 20.03.2008 prin intermediul executorului judecătoresc, iar ulterior prin intermediul instanței la data de 22.05.2008.
Or, comunicarea deciziei la data de 20.03.2008 s-a făcut după expirarea datei de încetare a contractului individual de muncă al salariatei, respectiv data de 04.03.2008, prevăzută în decizia de desfacere a contractului individual de muncă nr. HR/217/30.01.2008 și chiar după data la care contractul individual de muncă al salariatei a încetat prin expirarea termenului de preaviz de 30 de zile lucrătoare ce s-a epuizat ca urmare a suspendării termenului de preaviz la data de 18.03.2008, astfel încât, la data de 20.03.2008 la care s-a efectuat prima comunicare a acestei decizii, contractul individual de muncă al salariatei încetase prin efectul primei decizii comunicate salariatei, în condițiile în care nu a intervenit revocarea acesteia până la data producerii efectelor acesteia.
Cum, potrivit art.74 din codul muncii alin. (1) "decizia de concediere se comunică salariatului în scris", iar potrivit art. 75 din codul muncii, "decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului", rezultă faptul că cea de-a doua decizie nu poate produce efectul încetării contractului individual de muncă al salariatei decât de la data comunicării acesteia către aceasta, iar în cauză comunicarea s-a efectuat după data la care, în lipsa acestei comunicări, și-a produs efectele prima decizie de concediere, contractul individual de muncă al contestatoarei încetând în baza acestei decizii (întrucât prin ipoteză raporturile de muncă au încetat prin voința sa unilaterală dar nu le poate relua decât prin consens cu fostul salariat) fiind evident că angajatorul nu poate emite decizii referitoare la executarea, încetarea, etc. contractului individual de muncă dintre părți decât pe perioada existenței acestuia, astfel încât, în lipsa revocării deciziei de concediere până la momentul la care aceasta își produce efectele (data comunicării acesteia către salariat sau data prevăzută în cuprinsul său), comunicarea la data de 20.03.2008 a unei noi decizii de încetare a aceluiași contract individual de muncă al salariatului deja concediat sau orice altă decizie emisă de angajator în legătură cu executarea contractului de muncă încetat prin producerea efectelor unor alte decizii anterioare nu poate produce nici un efect, întrucât această revenire a avut loc după încetarea contractului individual de muncă al salariatului ca efect al primei comunicări.
În acest context, tribunalul a analizat atât legalitatea și temeinicia măsurii concedierii luată de intimată prin emiterea deciziei contestate cât și respectarea la emiterea acesteia a procedurii prevăzute de lege.
Decizia de concediere nr. HR.217/30.01.2008 emisă de intimată concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, aceasta trebuie să fie deopotrivă legală și temeinică, iar analizarea cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
Astfel, Tribunalul a analizat sub aspectul legalității atât respectarea cerințelor obligatorii de formă, prevăzute de art. 74 din codul muncii, cât și respectarea la emiterea acesteia a procedurii prevăzute de lege, respectiv luarea măsurilor active pentru combaterea șomajului, potrivit prevederilor art. 67 din Codul Muncii.
Cu privire la emiterea deciziei de concediere si la luarea măsurii desființării postului de către organul competent. Tribunalul a reținut că decizia contestată a fost semnată de numitul, în calitatea sa de administrator al - România SRL.
Cu privire la respectarea celorlalte condiții de legalitate ale deciziei Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 73 și 74 Codul muncii.
Sub aspectul cerințelor de formă obligatorii, art. 74 din Codul muncii prevede ca decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunica acestuia in scris si trebuie sa conțină in mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru a ocupa un loc de munca vacant, in condițiile art. 64 din Codul Muncii.
Din analiza deciziei de concediere Tribunalul a constatat că aceasta este motivată în fapt, și în drept, prin menționarea temeiului de drept al concedierii, respectiv prevederile art. 65 alin.1 din Codul Muncii și prin arătarea motivului care a dus la desființarea locului de muncă ocupat de salariată, respectiv, desființarea postului de analist servicii client din cadrul intimatei, ocupat de 24 de angajați "ca urmare a restructurării societății decisă prin HR nr.75 din data de 30 ianuarie 2008 de către Administratorul și Directorul General".
Decizia contestată menționează atât termenul de preaviz acordat cât și data la care acesta se împlinește, cât și intenția societății de a identifica împreună cu salariata și de a oferi salariatei al cărei loc de muncă a fost desființat posibilitatea ocupării unui loc de muncă vacant corespunzător din organigrama de personal a societății până la data de 04 martie 2008.
Din actele depuse de intimată rezultă faptul că la nivelul lunii februarie 2008 în societate existau 44 de posturi vacante, dintre care 38 pentru "specialiști cu ocupații intelectuale și științifice", iar situația acestor locuri de muncă era oficială și publică, fiind cuprinsă în raportul trimestrial comunicat Institutului Național de Statistică, cu privire la situația locurilor de muncă vacante, aceasta rezultând și din postarea acestora pe pagina de internet http://emeajobs.oracle.com, ce cuprinde lista completă a posturilor vacante în cadrul intimatei, salariata având posibilitatea de a aplica pentru un asemenea post vacant, astfel cum au aplicat alți 12 salariați al căror locuri de muncă au fost desființate odată cu al contestatoarei.
Tribunalul a constatat așadar că anterior emiterii deciziei angajatorul a luat toate masurile legale in vederea evitării concedierii salariatei, cu consecința respectării de către angajator a obligației legale pozitive anterioare concedierii prevăzute de art. 74 lit. d si art. 64 din Codul Muncii referitoare la oferirea posibilității angajatului a cărui loc de muncă a fost desființat de a opta pentru a ocupa un loc de muncă vacant.
În acest context, Tribunalul a constatat îndeplinirea obligațiilor legale pozitive, anterioare concedierii, făcând parte din procedura prevăzută de lege, respectiv acordarea preavizului în condițiile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă aplicabile, cât și propunerea unui loc de muncă vacant salariatului al cărui loc de muncă a fost desființat, compatibil cu pregătirea profesională.
Tot astfel decizia de concediere menționează termenul în care decizia poate fi contestată și instanța competentă la care aceasta se contestă.
În ceea ce privește temeinicia măsurii concedierii, Tribunalul a reținut următoarele:
În conformitate cu prevederile art.65 a1.1 din Codul Muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă al salariatului, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, desființare ce trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă (art.65 a1.2 din Codul Muncii ).
Desființarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorică a angajatorului, evidențiată în statul de funcții și organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv și este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
Din analiza deciziei de concediere și din actele depuse la dosar de intimată, Tribunalul a constatat că din cuprinsul acesteia rezultă caracterul real și serios al cauzei concedierii.
Astfel, măsura concedierii a fost determinată de desființarea locului de munca al contestatoarei ca urmare a desființării postului, din motive de ordin organizatoric și economic, care se bazează pe o analiză temeinică a activității societății și a departamentului vizat, pe parcursul ultimilor 3 ani, astfel cum se desprinde și din Raportul managerului la nivel de corporație (evaluarea internă) menționat în cuprinsul deciziei de concediere din care se desprinde neproductivitatea posturilor de Servicii Client (OU si Serviciu Education din cadrul departamentului de vânzări al University B din punct de vedere al costurilor cât și a volumului de clienti business atras in cadrul societății, fiind menținute doar 9 posturi de Servicii Client SR datorită faptului ca, aceste posturi aveau in continuare rezultate eficiente din punct de vedere economic, principalii clienți care beneficiau de acest tip de servicii fiind deja clienți fidelizați ai și nu clienți care urmau a fi atrași in cadrul Societății, după cum era cazul serviciilor oferite de Servicii Client OU si Serviciu Education care se adresau exclusiv clienților noi, astfel încât aceasta se bazează pe motive obiective, fără legătură cu persoana salariatei, rezultând că desființarea postului și concediere a salariatei se impuneau pentru anumite rațiuni legate de eficientizarea și rentabilizarea activității, având la bază studii temeinice privind activitatea intimatei, analizarea unor date sau indicatori, supunerea acestor motive spre analiză, dezbatere și aprobare organelor competente etc. din care reiese caracterul necesar al desființării postului, necesitatea desființării activității de vânzări de tipul al afacerii rezultând din evaluarea internă efectuată la data de 21 ianuarie 2008, cât și din datele economice ale societății, astfel încât măsura luată a fost cauzată de un motiv obiectiv care a determinat modificarea structurii de personal.
Tot din actele dosarului rezultă și împrejurarea că postul ocupat de salariata contestatoare a fost desființat efectiv, fiind suprimat din organigrame de personal a angajatorului astfel încât postul de analist servicii client ocupat de contestatoare nu se mai regăsește în structura organizatorică a societății.
Astfel potrivit noii organigrame, postul de University Education Sales care corespunde conform, poziției de analist servicii client, nu se mai regăsește în cadrul structurii organizatorice a Societății, nici din punctul de vedere al denumirii, nici din cel al atribuțiilor pe care le presupune.
Tribunalul a mai reținut și că intimata a oferit tuturor angajaților ale căror locuri au fost desființate, în urma acestei reorganizări/restructurări a activității, posibilitatea de a rămâne angajați ai Societății pe alte posturi, în măsura în care locurile de muncă vacante existente corespundeau pregătirii și experienței pe care aceștia o dețineau iar din cei 24 de angajați ale căror posturi de muncă au fost desființate în urma acestei restructurări/reorganizări de activitate, 12 au fost reangajați în cadrul Societății pe alte posturi vacante.
În concluzie, din succesiunea evenimentelor și din analiza întregului material probator, Tribunalul a constatat că reducerea activității s-a făcut în scopul recunoscut de lege și menționat în decizia de concediere iar decizia de concediere a contestatoarei este legală și temeinică urmând a fi menținută.
În acest context, tribunalul a constatat faptul că decizia de concediere contestată este atât legală cât și temeinică, astfel încât urmează să respingă contestația formulată ca neîntemeiată.
Referitor la capătul de cerere prin care contestatoarea solicita obligarea intimatei la plata daunelor interese în cuantum de 500.000 euro, Tribunalul a constatat că acesta nu a fost motivat nici în fapt și nici în drept nici prin cererea introductivă și nici ulterior la solicitarea expresă a instanței.
În măsura în care aceste daune interese ar fi fost solicitate ca despăgubiri pentru concedierea netemeinică și/sau nelegală, fiind solicitate în condițiile prevederilor art. 78 alin. 1 din codul muncii, Tribunalul a constatat pe de o parte faptul că în acest caz legea limitează cuantumul despăgubiri lor ce pot fi acordate de instanță în caz de anulare a măsurii concedierii la salariile indexate, majorate, reactualizate și la acordarea celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii și până la reluarea raporturilor de muncă, iar pe de altă parte, caracterul subsidiar și accesoriu al unei asemenea cereri, care nu poate fi primită decât în măsura în care instanța ar dispune admiterea contestați ei, astfel încât Tribunalul l-a respins față de caracterul accesoriu al celorlalte capete de cerere referitoare la plata despăgubirilor materiale și la obligația de reintegrare, drepturi cuvenite salariatei numai în situația anulării deciziei de încetare a contractului de muncă și repunerii părților în situația anterioară, restabilire care în cazul respingerii contestați ei nu poate opera.
În ceea ce privește cel de-al patrulea capăt de cerere, referitor la obligarea intimatei la plata de daune cominatorii de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, pana la executarea hotărârii, Tribunalul l-a respins atât față de caracterul accesoriu al celorlalte capete de cerere în raport cu capătul principal al cererii, ca o aplicație a principiului accesorium sequitur principale, daunele cominatorii constituind un mijloc de constrângere a debitorului, un mod indirect de asigurare a executării in natura, se pot aplica doar in cazul în care instanța ar admite reintegrarea pentru asigurarea executării obligației de a face.
Or, dincolo de aspectul că Tribunalul a apreciat că într-o asemenea situație angajatorul este constrâns la reintegrare prin aceea că este obligat la plata unor despăgubiri până la executarea obligației iar pentru "obligația de a face ce nu poate fi îndeplinita prin alta persoana decât debitorul", creditorul poate solicita aplicarea prevederilor art. 5803din Codul d e procedură civilă, putând obține inclusiv daune interese, în condițiile alineatului doi al aceluiași text, față de respingerea contestației, această cerere a salariatei nu mai poate fi analizată și nici dispusă din cauza inexistenței vreunei obligații de executare pusă în sarcina pârâtei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs la data de 12.08.2009 contestatoarea, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 03.09.2009 sub nr-.
Recurenta-contestatoare nu a formulat motivele recursului său.
La termenul de judecată din 07.12.2009, Curtea a pus în discuția părților excepția nulității recursului declarat.
Analizând excepția ridicată în raport de actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale aplicabile, Curtea reține următoarele:
Conform dispozițiilor art.3021Cod de procedură civilă "cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.", iar potrivit dispozițiilor art.303 alin.1 Cod de procedură civilă "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs".
Din actele și lucrările dosarului, rezultă că recurenta-contestatoare nu a indicat și dezvoltat nici un motiv de nelegalitate pe care se întemeiază recursul declarat, nici în cererea de recurs depusă la dosar și nici ulterior, în cadrul termenului de recurs, într-un memoriu separat, deși sentința recurată i-a fost comunicată, conform dovezii de comunicare aflate la fila 293 dosar.
Față de acestea și văzând dispozițiile art.306 alin.1 Cod de procedură civilă, potrivit cărora "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal", precum și faptul că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art.306 alin.2 și 3 Cod de procedură civilă, Curtea urmează să constate nul recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul formulat de recurenta contestatoare - împotriva sentinței civile nr.3850 din data de 07.05.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimatul - ROMÂNIA SRL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.12.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A
GREFIER,
Red./ tehn.
2 ex./19.01.2009
Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale
Judecători;
Președinte:Nadia Raluca IlieJudecători:Nadia Raluca Ilie, Adela Cosmina Bodea
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 1304/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 1838/2009. Curtea... → |
|---|
