Contestație decizie de concediere. Decizia 7227/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5818/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.7227/
Ședința publică de la 09 decembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Dragomir Florentina
JUDECĂTOR 3: Cristescu Simona
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta -" INTERNAȚIONAL"SRL împotriva sentinței civile nr.293 din data de 14 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.28616/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere."
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta -" INTERNAȚIONAL"SRL, prin avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 11.10.2009 depusă la dosar-fila 9, lipsind intimatul.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Recurenta -" INTERNAȚIONAL"SRL, prin avocat, interpelată fiind, arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată, acordă recurentei cuvântul în susținerea cererii de recurs.
Recurenta -" INTERNAȚIONAL"SRL, prin avocat, având cuvântul, susține oral motivele de recurs, solicitând a se observa că instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, în mod greșit a admis în parte contestație formulată de către contestatorul, sub aspectul că în cuprinsul deciziei de concediere, societatea recurentă nu a indicat în mod expres durata preavizului și față de această împrejurare, apreciază că motivarea hotărârii nu este temeinică, întrucât angajatorul, prin decizia emisă, a precizat că termenul de preaviz este de 15 zile și începe a curge de la data primirii deciziei de către salariat care avea posibilitatea de a calcula acest termen de 15 zile.
Așa fiind, potrivit dispozițiilor Codului Muncii prin care nu se indică ca fiind o sarcină a angajatorului termenul de preaviz de 15 zile, și în raport de aceste dispoziții, consideră că societatea recurentă a respectat data indicării de la care începe a curge termenul de preaviz.
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, recurenta, prin avocat, arată că acesta vizează aspectul reorganizării societății, întrucât instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a apreciat că societatea nu a fost supusă reorganizării, ci a dorit să se răzbune pe intimat prin aplicarea prevederilor art.65 din Codul Muncii.
Pe acest aspect, se susține că societatea recurentă este o societate mică și nu deține decât un număr de trei angajați în funcția de agenți de vânzări, iar intimatul, în cauză, își desfășura activitatea pe raza, V și partea de sud-vest a României, zona cu cea mai slabă producție de vânzări și acesta a fost motivul pentru care societatea a constatat că nu se impune menținerea unui agent de vânzări pe această zonă a țării.
Având în vedere această împrejurare, solicită a se observa că, în speță, nu este vorba de nicio răzbunare a societății recurente iar instanța de fond în mod greșit a reținut că nu a avut loc nicio reorganizare în cadrul societății.
De asemenea, recurenta, prin avocat, mai arată că înțelege să critice hotărârea instanței de fond și sub aspectul obligării societății la plata unor sume de bani cu încălcarea dispozițiilor Codului Muncii cât și a prevederilor art.129 alin.5 din Codul d e procedură civilă, în sensul în care instanța de fond trebuia să depună toate demersurile în aflarea adevărului.
Mai mult decât atât, datorită faptului că acțiunea cuprindea doar câteva rânduri cu ideea că societatea a dorit să se răzbune, după al doilea termen de judecată, respectiv, la data de 17.10.2008, contestatorul depune la dosar, în ședința publică, după prima zi de înfățișare, un înscris intitulat "cerere completatoare", prin care pretinde anumite sume de bani.
Așa fiind, instanța de fond, reține la dosar această cerere și o admite, chiar dacă aceasta trebuia să fie respinsă ca atare, deși societatea a invocat excepția tardivității formulării cererii,
Cât privește obligarea societății recurente la plata unor sume de bani, recurenta, prin avocat, solicită a se observa că prima instanță a obligat societatea să depună la dosar statele de plată, deși s-a precizat în mod clar că salariile se virează pe card prin cont bancar și nu din aceste state de plată se pot observa drepturile salariale cuvenite intimatului, iar față de faptul că societatea și-a motivat în drept și în fapt decizia cu privire la desfacerea contractului de muncă intimatului, apreciază că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală.
În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea în tot a sentinței civile recurate în sensul respingerii contestației.
Cu cheltuieli de judecată ce vor fi solicitate pe cale separată.
Curtea, în temeiul art.150 cod proc. civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.293/14.01.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis n parte cererea formulată de către contestatorul, în contradictoriu cu intimata - INTERNAȚIONAL SRL; a dispus anularea deciziei de concediere nr. 3521 din 06.07.2007 emisă de angajator; a obligat intimata să reintegreze contestatorul pe postul deținut anterior concedierii-2.08.2007; a obligat intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul începând cu data concedierii și până la reangajarea efectivă; a obligat intimata la plata către reclamant a drepturilor salariale aferente intervalului octombrie 2006-iulie 2007 cuvenite și neîncasate; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind plata comisioanelor din încasări și vânzări și plata daunelor morale.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul fost salariatul intimatei pe funcția de agent vânzări în baza contractului individual de muncă nr.2121 din 14.12.2006.
Tribunalul a apreciat că decizia de concediere nr.3521/06.07.2008 este netemeinică și nelegală pentru următoarele argumente:
Potrivit dispozițiilor art.74, lit.b Codul muncii, decizia de concediere trebuie sa cuprindă in mod obligatoriu "durata preavizului". Prin "durata preavizului" se înțelege data când a început sa curgă si cea a expirării preavizului, cu precizarea eventual a cauzei care a determinat suspendarea preavizului conform art.74, al.2 Codul Muncii si care a dus la prelungirea duratei acestuia. Menționarea "duratei preavizului", a apreciat tribunalul, nu înseamnă precizarea numărului de zile acordate ca preaviz pentru că acest număr rezulta du contractul individul de munca sau din contractul colectiv de munca.
In cazul dedus judecații angajatorul nu numai ca a omis sa indice in decizie durata preavizului ci a dispus acordarea acestuia concomitent si nu anterior cum era firesc.
Prin definiție preavizul presupune înștiințarea prealabila a celeilalte părți despre încetarea raporturilor de munca având drept scop evitarea consecințelor negative, pe care le-ar produce denunțarea unilaterala a contractului, pentru salariat reglementarea preavizului constituie si o garantei a dreptului la munca si a stabilității în munca.
Așadar, preavizul in scopul concedierii reprezintă instiintarea făcuta salariatului de către angajator despre intenția sa de a-i desface intr-un viitor apropiat contractul de munca.
Tribunalul a apreciat că preavizarea trebuie sa aibă loc înainte de emiterea deciziei de concediere si nu odată cu emiterea acesteia pentru ca in conformitate cu dispozițiile art.75 Codul Muncii decizia de concediere produce efecte in sensul încetării raporturilor de munca de la data comunicării ei salariatului, ori curgerea preavizului.
Sub aspectul temeiniciei deciziei, prima instanță a reținut că intimata nu a făcut dovada că desființarea postului ocupat de reclamant a avut la bază o cauză reală și serioasă și că a fost efectivă.
Practica și doctrina de specialitate au apreciat că este reală cauza desființării când desființarea locului de muncă al salariatului este impusă de nevoile reale ale societății și nu disimulează realitatea.
Este serioasă cauza concedierii atunci când are la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității.
În speță, a susținut instanța de fond, deși în întâmpinare intimata se apără arătând că decizia desființării postului ocupat de reclamant a fost luată în urma unei analize de piață din care a rezultat că vânzările pe zonele A, D, T, D, G și sectoarele 4, 5 ale Municipiului B se cifrau sub vânzările din celelalte zone și s-a apreciat că menținerea societății pe piața respectivă aduce pierderi, intimata nu a probat existența vreunei situații economico - financiare critice la nivelul societății din care să reiasă necesitatea desființării postului ocupat de reclamant.
De asemenea, intimata nu a făcut dovada că desființarea postului ocupat de reclamant ar fi fost efectivă și că acest post nu se mai regăsește în organigrama societății nedepunând la dosar state de funcții sau organigrame ale societății.
Din statele de salarii depuse la dosar pentru intervalul ianuarie - august 2007 rezultă că numărul de salariați a crescut în acest interval ajungând de la 33 salariați în luna ianuarie la 40 de salariați în luna august de unde rezultă că societatea se afla în plină dezvoltare a activității.
În ceea ce privește capătul de cerere privind plata salariului pe 10 luni anterior datei concedierii, instanța de fond a apreciat că intimata nu a făcut dovada că a plătit contestatorului contravaloarea muncii prestate în intervalul octombrie 2006 - iulie 2007.
Statele de salarii depuse la dosarul cauzei nu poartă semnătura contestatorului.
Or, potrivit dispozițiilor art.163 al.1 Codul muncii plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Tribunalul a respins capătul de cerere privind plata comisionului reținând că reclamantul nu a făcut dovada că a convenit cu angajatorul odată cu încheierea contractului de muncă sau ulterior prin act adițional acordarea comisionului din vânzările efectuate și, de asemenea, a respins capătul de cerere privind plata daunelor morale, față de împrejurarea că contestatorul nu a făcut dovada prejudiciului moral invocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs intimata în baza art. 304 pct. 9 cod proc. civilă susținând că decizia de desfacere unilaterala a contractului individual de munca, este emisa cu respectarea tuturor dispozițiilor legale in vigoare.
Motivele de nelegalitate ori nulitate ale deciziei de concediere invocate de contestator se rezuma exclusiv la caracterul de pretinsa răzbunare împotriva sa a măsurii concedierii, susținere nedovedita.
Recurenta a susținut că are ca obiect de activitate principal vânzarea de piese de schimb si echipamente auto. La data de 18 iunie 2007 societatea a fost supusa reorganizării activității urmare a unei analize a vânzărilor din care rezulta ca in județele A, D, T, D, G si sectoarele 4 si 5 ale mun. B vânzările se cifrau sub vânzările din celelalte zone iar încasările erau de asemenea deficitare. Concluzia analizei de piața a fost ca menținerea societății pe piața respectiva aduce pierderi si s-a decis ieșirea de pe respectiva piața. In consecința postul de agent vânzări pentru zona județelor mai sus menționate a fost desființat.
Recurenta a arătat că reclamantul contestator era singurul agent de vânzări pentru județele mai sus menționate, prin desființarea postului in urma reorganizării fiind singurul concediat si de aceea considera - in mod eronat - contestatorul ca desfacerea contractului sau de munca este o răzbunare.
A mai arătat recurenta că salariatul a fost convocat la sediul societății pentru a-i se prezenta situația - desi Codul muncii nu obliga angajatorul la o astfel de măsura in cazul concedierii individuale pentru reorganizarea activității, salariatul nu a da curs invitației.
Recurenta a susținut că nu este real faptul că in decizia de concediere nu este indicata perioada de preaviz, întrucât in decizia de concediere se arata ca perioada de preaviz este de 15 zile si începe sa curgă de la data la care decizia de concediere va fi comunicata intimatului
Al doilea motiv, apreciat in mod greșit de instanța de fond ca fiind nelegal, vizează condițiile concedierii unilaterale prevăzute de art. 65 din muncii.
In mod greșit, a susținut recurenta, instanța de fond a apreciat că nu a făcut dovada reorganizării efective si ca nu a prezentat nici o dovada a situației economico financiara si nici a desființării efective a postului. Recurenta a arătat că in acest moment societatea a trecut printr-o noua reorganizare astfel incat este practic imposibila reîncadrararea in munca a intimatului deoarece au fost desființate si alte posturi din cadrul societății.
Recurenta a apreciat că sentința recurata este nelegala si sub aspectul obligării societății la plata unor drepturi salariale pentru o perioada de 10 luni anterioara desfacerii contractului de munca.
In primul rând, a susținut recurenta, nu exista o cerere expresa a intimatului in acest sens la dosarul cauzei depusa in termenul legal.
Documentul avut in vedere de instanța si intitulat cerere precizatoare a fost depus la dosarul cauzei dupa prima zi de înfățisare astfel încât completarea cererii introductive nu mai putea fi primita.
În al doilea rând, drepturile salariale au fost primite integral de către intimat, proba cu statele de plata fiind solicitata de către instanța in mod expres deși plata se face prin virament bancar, in contul de card, astfel încât prezentarea statelor de plata nu este concludenta acestea nefiind semnate de salariat.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Primul motiv de nelegalitate, referitor la corectitudinea mențiunilor despre preaviz este greșit reținut de către instanța de fond.
Astfel, din analiza deciziei de concediere rezultă fără echivoc atât durata preavizului cât și momentul de la care acesta începe să curgă, astfel că nu se poate reține faptul că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 74 codul muncii.
De altfel, reclamantul nu a invocat o vătămare prin nerespectarea acestui drept iar mențiunile referitoare la dreptul de preaviz nu sunt reglementate ca o condiție de formă sub sancțiunea nulității deciziei.
În ceea ce privește însă caracterul real și serios al reorganizării, Curtea constată că instanța de fond a analizat corect situația de fapt dedusă judecății atunci când a apreciat că pârâta nu a dovedit existența unei reorganizări în condițiile legii.
Astfel, împrejurarea că vânzările reclamantului în aria repartizată au fost mai mici decât ale celorlalți doi agenți nu reprezintă o justificare pertinentă a desființării postului său, în condițiile în care o analiză economică trebuie să vizeze activitatea întregii societăți. Pe de altă parte, din contractul individual de muncă nu rezultă că locul de muncă al contestatorului este limitat la zona pentru care s-a apreciat că vânzările s-au redus în asemenea măsură încât nu se mai impunea prezența unui agent de vânzări repartizat exclusiv, iar angajatorul nu a făcut dovada că, la nivelul întregii societăți, numărul posturilor similare este mai mare decât nevoile societății astfel că, eficientizarea activității, presupune reducerea unui post.
De asemenea, în mod corect instanța de fond a apreciat că în condițiile în care societatea a făcut angajări, anterior și ulterior concedierii, nu se poate prevala de o restrângere a activității acesteia.
Recurenta nu poate invoca nici imposibilitatea reintegrării, întrucât reintegrarea este un efect al anulării deciziei de concediere prevăzut de legiuitor, care nu distinge cu privire la situația desființării postului.
Nu este întemeiată critica recurentei cu privire la tardivitatea formulării cererii completatoare, întrucât aceasta a fost depusă la prima zi de înfățișare, la solicitarea expresă a instanței de precizare a naturii pretențiilor și perioadelor în care acestea sunt solicitate.
În ceea ce privește drepturile salariale restante, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 165 Codul muncii cu privire la regimul probator al achitării acestora. Recurenta a susținut că salariul a fost virat reclamantului contestator pe carul bancar și din această cauză statele de plată nu sunt semnate de salariat. Curtea apreciază că această împrejurare este o situație de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
În cauză însă,angajatorul nu a făcut dovada cu extrasele de cont sau ordine de plată că ar fi efectuat aceste plăți, astfel încât susținerile sale nu se confirmă.
Față de aceste împrejurări, Curtea reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care în baza art. 312 alin. 1 cod proc. civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-intimată -" INTERNAȚIONAL"SRL împotriva sentinței civile nr.293 din data de 14 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.28616/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 9 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.:
Dact.:
2 ex.
8.01.2010
Jud. fond:
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Dragomir Florentina, Cristescu Simona
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 323/2009. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 2628/2009. Curtea... → |
|---|
