Contestație decizie de concediere. Decizia 762/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(5995/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 762/
Ședința publică de la 10.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 2: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 3: Silvia Georgiana
GREFIER
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul-intimat MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR împotriva sentinței civile nr.1454/12.08.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman -Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul-contestator -.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-intimat prin consilier juridic, cu delegație de reprezentare juridică la dosar și intimatul-contestator personal și asistat de avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2010.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că recurentul-intimat a depus la dosar înscrisuri, înregistrate la dosar la data de 27.01.2010, de asemenea, intimatul-contestator a depus la dosar înscrisuri, înregistrate la dosar la data de 04.02.2010, după care,
Părțile, reprezentate, declară că nu au alte cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de propus.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurentul-intimat, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii contestatorului ca neîntemeiată.
În susținerea motivelor de recurs, reprezentantul convențional al recurentului-intimat arată că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală. Susține că, urmare a reorganizării Ministerului Administrației și Internelor și a Direcției Generale Control și audit Intern, au fost radiate o serie de posturi si ca la data concedierii reclamantului nu existau posturi vacante.
Intimatul-contestator, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică.
În combaterea primului motiv de recurs ce vizează lipsa calității procesuale pasive, reprezentantul avocat al intimatului-contestator arată că este nefondat, întrucât au solicitat anularea dispoziției nr.II/844/14.05.2009 emisă de directorul Direcției Generale Control și Audit Intern din cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Arată că ordinul ministrului a fost dat la data 15.05.2009, iar dispoziția directorului Direcției Generale Control și Audit Intern este datată la 14.05.2009. Susține că în această perioadă contestatorul se afla în concediu medical. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie 2009 pe rolul Tribunalului Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal sub numărul -, contestatorul a formulat contestație împotriva dispoziției nr.ll/844/14.05.2009 emisă de către Directorul General al Direcției Generale Control și Intern din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și a solicitat instanței ca în contradictoriu cu intimatul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generale Control și Audit Intern să se constate nulitatea absolută a deciziei contestate, reintegrarea în funcția la data emiterii dispoziției și plata drepturilor bănești cuvenite potrivit funcției începând cu data emiterii dispoziției și până la reintegrarea efectivă în muncă.
Prin sentința civilă nr.1454/12.08.2009, Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal a respins ca nefondată excepția lipsei calități procesuale pasive invocată de intimată; a constatat nulă dispoziția nr.ll/844/14.05.2009 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Control și Audit Intern; a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută la data emiterii deciziei; a dispus obligarea intimatei să plătească contestatorului drepturile bănești cuvenite funcției deținute începând cu data emiterii dispoziției, adică 15.06.2009 și până la integrarea efectivă în funcția deținută; a obligat intimata să plătească contestatorului drepturile bănești cuvenite pentru concediul legal de odihnă neefectuat, cât și indemnizația de boală conform certificatelor medicale - nr.-, seria - nr.-, seria - nr.- și seria - nr.-; a respins ca nedovedită cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Exceptia lipsei calității procesuale pasive Direcției Generale de Control și Audit Intern a fost apreciata ca fiind neintemeiata, cu motivarea că nu această direcție a fost chemata în judecată de către contestator, ci așa cum reiese din citativul cauzei în calitate de parat a fost chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor pentru Direcția pentru Control și Audit Intern, care a emis dispoziția de concediere.
Pe de altă parte, Ministerul Administrației și Internelor are calitate procesuală pasivă, împotriva acestuia fiind formulată cererea de chemare în judecată, ca titular de obligații ce are și capacitate procesuală.
Cu privire la fondul cauzei.
Contestatorul a invocat motive de nulitate a dispoziției de concediere, invocând ca temei de drept dispozițiile art.268 alin.2 lit e și f din Codul muncii, dispozițiile art.74 lit.d din Codul muncii și art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii.
Susținerile contestatorului sunt întemeiate în parte, in opinia instantei de fond.
Certificatele de concediu medical depuse în xerocopie (filele 15-17) confirmă faptul că la data concedierii contestatorul se afla în concediu medical, la emiterea deciziei de concediere fiind încălcate dispozițiile art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii, care arată că nu poate fi dispusă concedierea salariaților pe durata incapacitatii temporare de muncă stabilită prin certificate medicale conform legii.
Angajatorul nu a indicat în decizia de concediere nici lista locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care contestatorul urma să opteze pentru un loc de muncă vacant, în condițiile art.64 din Codul muncii, fiind astfel încălcate și dispozițiile art.74 lit.d din Codul muncii.
Dispozițiile art.76 din Codul muncii prevăd că în situația în care concedierea este dispusa cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Celelalte motive invocate de către contestator pe temeiul dispozițiilor art.268 alin.2 lit e și f din Codul muncii nu au fost primite de către prima instanță, cu motivarea că sunt străine de natura cauzei dedusă judecății și se referă la cuprinsul deciziei privind aplicarea unei sancțiuni disciplinare.
In contestația formulată contestatorul a mai susținut că ordinul ministrului invocat ca temei al concedierii este emis ulterior deciziei de concediere, fapt confirmat atât de dispoziția de concediere, cât și de întâmpinarea formulată de către intimat.
In opinia tribunalului, acest motiv vizează nelegalitatea și netemeinicia dispoziției contestate și nu nulitatea acesteia, așa cum a invocat contestatorul.
Tribunalul a mai dispus ca pe perioada în care contestatorul a fost în concediu de boală, intimata să-i plătească drepturile bănești cuvenite conform certificatelor medicale seria - nr.-, seria - nr.-, seria - nr.- și seria - nr.-.
Având în vedere că la data concedierii contestatorul nu efectuase concediul de odihnă anual conform dispozițiilor legale prevăzute la Capitolul III - Secțiunea 1, obligat intimatul să-i plătească și drepturile bănești aferente concediului de odihnă neefectuat.
Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către contestator în cererea formulată tribunalul le-a respins ca nedovedite, având în vedere că acesta nu a făcut nicio dovadă că a efectuat cheltuieli pe parcursul desfășurării procesului.
Or, potrivit dispozițiilor art.1169 cod civil "C ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească".
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurentul-pârât Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală Control și Audit Intern, criticând sentința pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
In mod greșit instanța de fond a respins excepția invocată de către instituția recurenta, întrucât cauza a fost soluționată în contradictoriu cu o direcție din cadrul care nu are calitate procesuală pasivă.
în art.12 alin.(l) din nr.OUG30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor cu modificările și completările ulterioare se prevede că are în structură, în subordine sau, după caz, în coordonare aparatul central,unitățile subordonate acestuia, organe și unități centrale de specialitate, unități teritoriale, servicii publice deconcentrate, precum și alte componente constituite în condițiile ca instituții civile sau militare", iar la alin.(2) se stipulează că "structura organizatorică și efectivele Ministerului Administrației și Internelor se aprobă prin hotărâre a Guvernului".
Potrivit art.l alin.(l) și anexei nr.l din nr.HG 416 din 09.05.2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Administrației și Internelor, cu modificările și completările ulterioare, Direcția Generală Control și Audit Intern este structură în Aparatul central (propriu) al, constituită la nivel de direcție generală.
în conformitate cu art.l alin.(l) din nr.OUG30/25.04.2007, "Ministerul, Administrației și Internelor este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică și sediul în municipiul B".
în consecință, Direcția Generală Control și Audit Intern este structură în Aparatul central al, fără personalitate juridică.
Potrivit art. 7 alin.(3) și (4) din actul normativ menționat mai sus, "ministrul Administrației și internelor reprezintă și angajează în raporturile cu celelalte Autorități publice, precum și cu alte persoane fizice și juridice din țară sau din străinătate. In acest scop poate da împuternicire de reprezentare unor persoane din subordine. In exercitarea atribuțiilor legale, ministrul administrației și internelor emite ordine și instrucțiuni, care pot avea caracter normativ sau individual".
In același act normativ, la art. 11 alin.(l) se prevede că "în fața autorităților jurisdicționale, este reprezentat prin personalul de specialitate, pe baza împuternicirilor acordate pentru fiecare cauză în parte, conform competenței stabilite prin ordinul ministrului internelor și reformei administrative".
Referitor la aprecierile reclamantului de ilegalitate a actului administrativ de concediere de la pct.l din contestație, precizeaza că ordinul ministrului nr.I/0543 (privind reorganizarea unității) este datat î5.05.2009, iar Dispoziția directorului Direcției Generale Control și Audit Intern nr.II/844 a fost înregistrată în data de 14.05.2009, fiind adusă la cunoștința reclamantului în data de 15.05.2009. Astfel, din analiza prevederilor art.75 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului" rezultă că dispoziția de concediere a produs efecte începând cu 15.05.2009, data intrării în vigoare a ordinului ministrului privind reorganizarea unității în care reclamantul era încadrat.
Așadar, contrar celor afirmate de către reclamant și reținute de către instanța de fond, recurentul solicita să se constate că din perspectiva datei de aplicare, dispoziția de concediere s-a emis în condițiile legii, în sensul că aceasta a fost emisă la data de 14.05.2009 și în care se prevedea că începând cu data de 15.06.2009, acestuia îi încetează contractul individual de muncă încheiat cu Ministerul Administrației și Internelor, a luat la cunoștință pe bază de semnătură la 15.05.2009, dată la care acesta nu se afla în incapacitate temporară de muncă, cum în mod eronat acesta menționează la pct;.4 în contestație invocând art.60 alin.l lit.a din Codul muncii.
Cauza supusă judecății are ca obiect concedierea individuală determinată de radierea postului ocupat de către reclamant ca urmare a reorganizării unității, însă structura organizatorică a unității a fost modificată în parte, fiind astfel comasate două servicii, radiate 1 (un) post de director adjunct, 1 (un) post de șef serviciu, precum și 3 (trei) posturi de personal contractual, printre care și cel deținut de către contestator.
Actul administrativ este instrumentul juridic acordat angajatorului potrivit art.58 din Codul muncii, prin care acesta își manifestă unilateral voința privind concedierea, în cazurile și condițiile limitativ prevăzute de lege.
Referitor la afirmațiile de la pct.3 din Contestație, precizeaza că art.74 alin.d din Codul muncii stipulează că "decizia de concediere. trebuie să conțină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64".
Deși se prezumă cunoașterea legii de către instanța de judecată, solicita să se constate că instanța de fond a admis în mod eronat susținerile contestatorului, în sensul că "Angajatorul nu a indicat în decizia de concediere nici lista locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care contestatorul urma să opteze pentru un loc de muncă vacant, în condițiile art.64 din Codul muncii, fiind încălcate și dispozițiile art.74 litd din Codul munci i".
La pronunțarea sentinței instanța de fond în mod greșit a avut în vedere dispozițiile art.64, întrucât emiterea dispoziției de încetare a contractului individual de muncă nu a fost întemeiată pe nici unul din cazurile prevăzute la art.61 lit.c) "în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiza medicală, se constata inaptitudinea fizica și/sau psihică a salariatului, fapt ce permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat și lit.d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă in:are este încadrat" și nici la art.56 lit.f) din Codul muncii, motiv pentru care nu se punea problema obligativității includerii în decizia de concediere a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru un loc de mancă vacant.
Se arata in continuare ca la data de 15.05.2009, la nivelul Direcției Generale Control și Audit Intern nu existau locuri de muncă vacante compatibile cu pregătirea profesională dobândită de către reclamant.
Asupra afirmației contestatorului referitoare la faptul că încetarea contractului a fost dispusă în timp ce acesta se afla în incapacitate temporară de muncă, nu este reală întrucât reclamantul se afla la serviciu la 15.05.2009 când a luat la cunoștință de dispoziție.
Reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă conform actelor medicale depuse începând cu data de 21.05.2009.
Prin Dispoziția directorului general al Direcției Generale Control și Audit Intern nr.S/II/1241 din 20.08.2009 (clasificată - Secret de Serviciu" pe care o anexăm în fotocopie), începând cu data de 21.05.2009 a fost suspendat de drept contractul individual de muncă al reclamantului, urmând ca încetarea acestuia să intervină după împlinirea termenului de 15 zile lucrătoare de preaviz de la încetarea incapacității temporare de muncă. Potrivit dispozițiilor art. 33 din nr.HG 585/2002, "accesul la informații clasificate este permis cu respectarea principiului necesității de a cunoaște numai persoanelor care dețin certificat de securitate sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informațiilor necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu".
Analizand sentinta recurata prin prisma criticilor formulate, precum si din oficiu, conform art. 3041.proc.civ. Curtea constata ca recursul este fondat, fiind incident motivul de modificare a hotararii prevazut de art. 304 pct. 9.proc.civ. prima instanta facand o gresita aplicare a dispozitiilor legale incidente in speta.
Prevederile legale aplicate in mod gresit de catre tribunal sunt cele referitoare la compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat. Astfel, pe de o parte, prima instanta anulat masura concedierii si a dispus reintegrarea contestatorului pe postul si functia detinute anterior, iar pe de alta parte, a obligat paratul la compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat.
Or, potrivit art. 141 alin. 4 din Codul muncii, "Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă." Odata dispusa reluarea raporturilor de munca si repunerea partilor in situatia anterioara concedierii, inseamna ca nu a incetat contractul de munca, motiv pentru care Curtea va modifica sentinta sub acest aspect, in sensul ca va inlatura dispozitia privind obligarea paratului la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, reclamantul urmand sa solicite angajatorului efectuarea concediului legal de odihna la care are dreptul.
Hotararea primei instante este legala si temeinica sub celelalte aspecte, urmand a fi mentinuta in mod corespunzator.
Astfel, exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a Directiei Generale de Control si Audit Intern (intitulata in mod gresit de catre recurentul parat "exceptia lipsei calitatii procesuale pasive", dar motivata pe lipsa personalitatii juridice) este neintemeiata, intrucat reclamantul a chemat in judecata Ministerul Administratiei si Internelor, institutie publica cu personalitate juridica si, prin urmare, cu capacitate procesuala, indicand si Directia din cadrul careia a fost concediat.
Pe fondul cauzei, Curtea retine ca Dispozitia directorului Direcției Generale Control și Audit Intern nr.II/844 din 14.05.2009, concretizând o măsura de concediere luată de angajator pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, trebuie sa fie deopotrivă legală si temeinica, iar analiza cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
Curtea constata ca, fata de temeiul de drept care a stat la baza concedierii, in cauza sunt aplicabile dispozitiile art.74 din Codul muncii, potrivit caruia decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului și lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64 din Codul muncii.
Or, analizând Dispozitia contestata prin prisma cerințelor obligatorii, de formă, Curtea reținelipsa mențiunii prevăzută de art.74 al.1 litera d din Codul muncii, respectiv "lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziție pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau mențiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite.
Sub acest aspect, Curtea reține că, în măsura în care, la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, recurentul avea obligația să menționeze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile (cât și obligația să acorde reclamantului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant), să menționeze eventualul refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite sau, în caz contrar, să menționeze faptul că la nivelul unității nu există locuri de muncă vacante, astfel încât, din această perspectivă, această cerință legală obligatorie nu a fost respectată.
Prevederile art.64 din Codul muncii referitoare atât la obligația legală pozitivă anterioară concedierii ce incumbă angajatorului în cazul concedierii individuale pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, cât și la mențiunea în cuprinsul deciziei potrivit art.74 al.1 lit.d din Codul munciia listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, se aplică obligatoriu, în acest caz, prin interpretarea sistematică a prevederilor art.74 al.1 din Codul muncii care indică expres mențiunile care sunt necesare doar pentru concedierea prevăzută la art.68 din Codul muncii, respectiv mențiunea de la litera c,fiind evidentă intenția legiuitoruluica restul mențiunilor să fie obligatorii în toate cazurile de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Prin urmare, art.74 lit.d din Codul muncii instituie direct o condiție de formă, iar indirect condiție de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art.64, numai pentru a nu mai reitera conținutul acestuia.
Aceeași interpretare se impune și prin completarea acestor prevederi cu prevederile art.80 al.1 și 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situația în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unității va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desființat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeași unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.
Or, aceasta obligatie nu a fost indeplinita de catre recurentul intimat, iar lipsa mențiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art.76 al.1 din Codul muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ducând la desființarea acesteia ca nelegală, condiția mențiunilor obligatorii fiind prevăzută "ad validitatem".
In ceea ce priveste temeinicia masurii luate, in conformitate cu prevederile art.65 al.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă, desființare ce trebuie să fie efectivă, reală și serioasă (art.65 al.2 din Codul muncii )
Desființarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorică a angajatorului, evidențială în statul de funcții și organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când are un caracter obiectiv și este serioasă când are la bază studii temeinice vizand îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
Din cuprinsul dispozitiei contestate nu rezultă caracterul real al cauzei desființării locului de muncă al contestatorului și deci caracterul obiectiv al acestei măsuri, deoarece nu s-a menționat decat Ordinul ministrului nr. I/0543 din 15.05.2009, care este ulterior emiterii dispozitiei contestate. Este evident ca la data emiterii dispozitiei, respectiv 14.05.2009, nu s-ar fi putut avea in vedere un act ce urma sa fie emis ulterior, la data de 15.05.2009, iar conditiile de valabilitate ale unui act se apreciaza prin raportare la data emiterii lui. Chiar trecand peste aceasta inadvertenta si considerand ca data emiterii dispozitiei contestate constituie o simpla eroare materiala (desi Directia Generala de Resurse Umane din cadrul institutiei recurente, prin adresa nr. -/03.07.2009, infirma ipoteza unei erori materiale), Curtea observa ca insusi Ordinul ministrului nr. I/0543 din 15.05.2009, invocat ca act care a stat la baza concedierii, nu a fost prezentat de catre angajator, pentru a se putea verifica existenta unui plan de reorganizare/restructurare a institutiei. In lipsa actului decizional care a stat la baza concedierii reclamantului, recurentul nu a facut dovada cauzei reale si serioase impuse de art. 65 alin. 2.muncii, iar dispozitia contestata este nula absolut.
In aceste conditii, in mod legal si temeinic instanta de fond, văzând dispozițiile art. 76 si art. 78 din Codul muncii a admis contestația si a anulat Dispozitia directorului Direcției Generale Control și Audit Intern nr.II/844 din 14.05.2009, dispunand repunerea părților in situația anterioara emiterii actului de concediere prin reintegrarea contestatorului in postul si funcția avute anterior concedierii si plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data concedierii si până la efectiva reintegrare.
Pentru considerentele de fapt si de drept arătate, Curtea, văzând și dispozițiile art. 312 din Codul d e procedură civilă, va admite recursul formulat si va modifica sentinta recurata, numai sub aspectul capatului de cerere privind compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR - DIRECȚIA GENERALĂ CONTROL ȘI AUDIT INTERN împotriva sentinței civile nr.1454/12.08.2009, în contradictoriu cu intimatul-contestator.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Înlătură dispoziția privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a drepturilor bănești cuvenite pentru concediul de odihnă neefectuat.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 10 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
25.02.2010
Jud.fond:
Președinte:Lizeta HarabagiuJudecători:Lizeta Harabagiu, Maria Ceaușescu, Silvia Georgiana
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 5515/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 1662/2009. Curtea... → |
|---|
