Contestație decizie de concediere. Decizia 845/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
-ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.5593/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.845/
Ședința Publică din data de 16 februarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Zeca Dorina
GREFIER - -
****************
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de recurenta-intimată - "" SRL, împotriva sentinței civile nr.1375 din data de 29.06.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale, contencios Administrativ și Fiscal - Complet Specializat Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-contestator-având ca obiect "contestație decizie de concediere".
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 09 februarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată,ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitate recurentei-intimate - "" SRL, de a formula și prezenta la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi,16.02.2010, când a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Prin recursul înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 07.09.2009, recurenta - SRL a criticat sentința civilă nr.1375/29.06.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ și Fiscal - Complet Specializat Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- susținând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat, în esență, faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că nu s-ar fi efectuat cercetarea disciplinară prealabilă deși la dosarul cauzei au fost depuse procese verbale privind cercetarea disciplinară a intimatului, referatul nr.955/4.11.2008 și convocarea în scris a salariatului în vederea cercetării disciplinare prealabile.
Recurenta a mai susținut că plata despăgubirilor către intimatul-reclamant aduce acestuia din urmă o îmbogățire fără justă cauză, patrimoniul intimatului mărindu-se deși în perioadele arătate în hotărârea atacată fostul salariat nu a prestat niciun fel de activitate în folosul societății.
În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Asupra acestuia, prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 și art.3041Cod pr.civilă, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.268 alin.2 lit.c din Legea nr.53/2003, decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sub sancțiunea nulității absolute.
Prin urmare, este irelevant că alte documente folosite în timpul cercetării prealabile disciplinare conțin sau ar putea conține motivele pentru care apărările salariatului cercetat nu pot fi avute în vedere, câtă vreme prevederile din Codul muncii, mai sus citate, specifică foarte clar că astfel de mențiuni trebuie să se regăsească în mod obligatoriu în chiar cuprinsul conținutului deciziei de concediere.
Această decizie nu este doar un simplu formular completat cu datele esențiale, ci un document care trebuie să respecte din punct de vedere al conținutului toate elementele enumerate în alin.2 din art.268 din Legea nr.53/2003.
În caz contrar, conform dispozițiilor legale, lipsa unuia dintre respectivele elemente conduce inevitabil, în puterea legii, la constatarea nulității actului de sancționare.
Întrucât o decizie nulă este considerată a nu fi existat din punct de vedere juridic, rezultă că între angajator și salariatul concediat nelegal raporturile de muncă ar fi trebuit să continue ca și cum această sincopă nu și-ar fi produs efectele. Prin urmare, salariul este datorat pentru că imposibilitatea realizării contraprestației specifice din partea salariatului, respectiv desfășurarea activității, nu este rezultatul atitudinii culpabile a salariatului, ci a societății angajatoare care nu l-a mai primit la muncă pe intimatul-reclamant. Pe cale de consecință, din această perspectivă, nu s-ar putea susține teoria îmbogățirii fără justă cauză a salariatului.
Totuși, față de datele concrete ale speței, Curtea constată că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale prevăzute de art.78 din Legea nr.53/2003 pentru că nu a observat că intimatul-reclamant și-a dat demisia din cadrul societății recurente la data de 21.10.2008, formulând în scris această solicitare, astfel cum rezultă din chiar conținutul cererii de chemare în judecată însușită de intimatul-reclamant prin semnătură. Demisia constituie un act unilateral de voință al salariatului a cărui singură cerință de valabilitate este formularea sa în scris, având ca efect încetarea contractului de muncă după curgerea termenului de 15 zile calendaristic despre care fac vorbire dispozițiile art.79 alin.4 din Codul muncii (Legea nr.53/2003).
Din datele puse la dispoziția instanței de fond de chiar reclamant rezultă că termenul de 15 zile calendaristice s-a împlinit, față de data înregistrării cererii de demisie (prin numărul de înregistrare 860/21.10.2008) la data de 4.11.2008. La acest moment raporturile de muncă dintre părți au încetat să mai existe din punct de vedere juridic, astfel încât, pe de o parte, nu mai subzista posibilitatea concedierii reclamantului-intimat trei zile mai târziu, respectiv începând cu 7.11.2008, iar pe de altă parte, instanța de fond nu mai avea temei juridic legal pentru a dispune atât reintegrarea, cât și plata drepturilor salariale pentru că demisia și-a produs efectele specifice, respectiv încetarea raporturilor de muncă între părți.
Nicio dispoziție din Codul muncii nu leagă producerea efectelor demisiei de vreo acțiune sau inacțiune a angajatorului după aducerea la cunoștința acestuia din urmă a actului juridic reprezentat de demisie.
Cu alte cuvinte, nu este necesar, pentru ca demisia să își producă efectul specific reprezentat de încetarea raporturilor de muncă dintre părți la finalul termenului de preaviz, ca angajatorul să aprobe demisia salariatului, ci doar să ia cunoștință de existența acestui demers. Din cele expuse de însuți reclamantul-intimat în cererea de chemare în judecată rezultă că angajatorul a luat cunoștință de manifestarea de voință a salariatului, demisia acestuia fiind înregistrată la registratura societății angajatoare sub nr.860/21.10.2008.
Faptul că la data de 17.11.2008 angajatorul a emis decizia de concediere nu are semnificația neaprobării demisiei, ci reprezintă o mostră de necunoaștere a dispozițiilor legale și a efectelor demisiei sau, în concret, ignorarea manifestării unilaterale de voință a salariatului reprezentată de demisie.
În egală măsură însă Curtea constată că nici instanța de fond nu a aplicat corect dispozițiile legale, această eroare având la bază o greșeală în privința stabilirii situației de fapt a cauzei, aspect pe care instanța de recurs îl poate cenzura prin prisma controlului extins permis de dispozițiile art.3041Cod pr.civilă. Dacă ar fi observat că reclamantul-intimat și-a dat demisia, instanța de fond, pornind de la premisa cunoașterii de către Tribunalul Teleorman a efectelor specifice ale demisiei, nu ar fi avut niciun motiv să dispună aplicarea dispozițiilor art.78 din Legea nr.53/2003.
Față de ansamblul argumentelor ce preced, Curtea reține greșita aplicare a legii la soluționarea capetelor de cerere având ca obiect reintegrarea și acordarea despăgubirilor, fiind incident în cauză motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Formularea cererii de chemare în judecată nu poate invalida sau anula efectele specifice ale demisiei, respectiv încetarea raporturilor de muncă dintre părți, deși, ca efect al aplicării greșite a legii, în fața instanței de fond acțiunea a atins acest scop, aspect corectat prin admiterea prezentului recurs.
Curtea constată, în egală măsură, că instanța de fond a respins, în dispozitivul sentinței recurate, la modul generic, fără precizări suplimentare referitoare la pretențiile respinse, celelalte capete de cerere.
Printre acestea se regăsește și solicitarea reclamantului-intimat de înlăturare a mențiunilor din cartea sa de muncă referitoare la motivul ce a condus la încetarea raporturilor de muncă.
Instanța de fond a respins acest capăt de cerere, reținând ca motiv soluția pronunțată în legătură cu reintegrarea efectivă a reclamantului-intimat, inexistența carnetului de muncă și posibilitatea solicitării ulterioare a rectificării mențiunilor considerate a fi eronate.
Un prim aspect legat de această motivare rezidă în faptul că existența unei alte acțiuni având ca obiect rectificare înscrisuri în carnetul de muncă nu poate avea ca efect netemeinicia unei asemenea pretenții în cadrul unui litigiu de muncă. Curtea nu vede niciun motiv pentru care reclamantul și intimata-recurentă să fie nevoiți să reînceapă o nouă judecată doar pentru faptul că instanța de fond nu dorește să soluționeze aceste pretenții în cadrul unui litigiu deja existent.
Din modalitatea în care instanța de fond a înțeles să motiveze acest aspect ar rezulta că Tribunalul Teleormana avut în vedere un fine de neprimire a acestui capăt de cerere pentru faptul că subzistă și o altă cale procedurală, respectiv o acțiune întemeiată pe dispozițiile Decretului nr.92/1976, pentru a obține rectificarea mențiunilor eronate.
Dacă în cauză ar fi fost incident un astfel de fine de neprimire, instanța ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere ca inadmisibil, iar nu ca neîntemeiat.
Cât privește inexistența carnetului de muncă, Curtea presupune că instanța de fond a avut în vedere lipsa acestui document de la dosar, iar nu inexistența în materialitatea sa a acestui înscris. Însă, în acest context, lipsa de la dosar a carnetului de muncă în forma integrală (la dosar existând primele trei file ale acestui carnet, ceea ce probează existența materială a carnetului) este rezultatul neglijării rolului activ de către instanța de fond, care putea să pună în vedere părților să îl depună, în copie, în formă integrală, cu toate mențiunile înscrise la zi privitoare la activitatea salarială.
Așadar, inexistența integrală a carnetului de muncă la dosarul cauzei nu poate determina netemeinicia pretenției constând în rectificarea înscrisurilor.
Soluția dată acestui capăt de cerere de către Tribunalul Teleorman este nelegală și se impune a fi corectată, chiar dacă, în speță, Curtea a fost sesizată a se pronunța în recursul declarat de către pârâtă.
Modificând soluția dată acestui capăt de cerere, Curtea nu îngreunează situația recurentei, a cărui recurs urmează a fi admis, ci dimpotrivă, prin această soluție, Curtea pune la adăpost recurenta de a mai sta într-un proces în contradictoriu cu reclamantul-intimat pentru a efectua anumite modificări în carnetul de muncă al acestuia din urmă.
Raportat la faptul că relațiile de muncă dintre părți au încetat ca efect al demisiei iar nu ca efect al deciziei de concediere, iar angajatorului îi revine obligația de a înscrie în carnetul de muncă al salariatului sau, după caz, a fostului salariat toate datele legate de activitatea salarială a acestuia din urmă, Curtea va obliga reclamanta să înlăture mențiunile referitoare la temeiul încetării raporturilor de muncă fundamentate pe decizia de concediere, prin această soluție recurenta evitând litigii ulterioare între părți asupra acestui aspect. Având în vedere că raporturile de muncă dintre părți au încetat ca efect al demisiei, recurenta are libertatea, dar și obligația legală, de a înscrie în carnetul de muncă mențiuni referitoare la demisia reclamantului, însă, în această cauză, ea nu va fi obligată în acest sens pentru că cererea reclamantului a vizat doar înlăturarea mențiunilor referitoare la decizia de concediere.
Reținând ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod pr.civilă, va admite recursul cu consecința modificării în parte a sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-intimată - "" SRL, împotriva sentinței civile nr.1375 din data de 29.06.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ și Fiscal - Complet Specializat Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-contestator .
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect repunerea în situația anterioară și plata unei despăgubiri.
Obligă pârâta să rectifice conținutul mențiunilor din carnetul de muncă al reclamantului cu privire la sancționarea dispusă nelegal. Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Dact.LG/2 ex./26.02.2010
Jud.fond:;
Președinte:Farmathy AmeliaJudecători:Farmathy Amelia, Petre Magdalena, Zeca Dorina
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 6344/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 1937/2009. Curtea... → |
|---|
