Contestație decizie de concediere. Decizia 903/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(7064/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.903/
Ședința publică din data de 18 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, împotriva sentinței civile nr.6949 din 05 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.15859/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 11.02.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 18.02.2010, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.6949/05.11.2009 pronunțată în dosarul nr.15859/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a dmis acțiunea precizată formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului; constatat nulitatea absolută a Ordinului nr.279/9.03.2009 privind încetarea raporturilor de muncă; a dispus repunerea părților în situația anterioară emiterii ordinului de concediere prin reintegrarea în postul deținut anterior concedierii; a obligat pârâtul la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat; a respins cererea privind plata daunelor morale în valoare de 10000 euro echivalent în lei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Din copia contractului individual de muncă nr.95/29.05.2006, rezultă că, începând cu data de 29.05.2006, între reclamant în calitate de salariat și Cancelaria Primului Ministru, în calitate de angajator, s-au încheiat raporturi de muncă. Reclamantul a fost angajat pe funcția de consilier, conform mențiunilor de la pct.F al contractului și a lucrat în cadrul Direcției protocol, conform mențiunilor din copia statului de personal.
Prin Ordinul nr.279/9.03.2009 emis de Guvernul României - Secretariatul General, reclamantului i s-a acordat un preaviz de 15 zile lucrătoare, urmând ca pe data expirării preavizului, raportul său de muncă să înceteze. Ordinul a fost comunicat la data de 16.03.2009 conform mențiunilor de pe Ordin.
În motivare s-a făcut trimitere la dispozițiile art.VIII din OG nr.17/2009, menționând-se faptul că după preluarea personalului fostei Cancelarii a Primului Ministru s-a completat numărul maxim de posturi aprobat pentru Secretariatul General al Guvernului. S-au mai indicat și dispozițiile art.65 și art.73 alin.1 din Legea nr.53/2003, Codul Muncii, cu modificările și completările ulterioare.
Reclamantul a formulat împotriva acestei decizii contestație în cadrul căreia, a invocat trei motive de nulitate absolută ale ordinului contestat.
În ceea ce privește primul motiv, referitor la faptul că actul unilateral a fost emis de către Secretariatul General al Guvernului adică de o altă persoană decât angajatorul, întrucât la data emiterii ordinului de concediere 09.03.2009, Cancelaria Primului Ministru, ca persoană juridică, nu își încetase existenta, Tribunalul a constatat următoarele:
Conform dispozițiilor art.115 alin.5 din Constituție, ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
În speță, din probatoriul administrat rezultă că proiectul de lege pentru aprobarea OUG nr.17/2009 a fost înregistrat la Departamentul Camerei Deputaților legislative sub nr. 190/09.03.2009, ulterior fiind înregistrat la Camera Deputaților ca proiect de lege sub nr.PL - x 18 5/ 11.03.2009, conform mențiunilor de la fila 27 din dosar.
Prin urmare, OUG nr.17/2009 a intrat în vigoare la data îndeplinirii cumulative a celor două condiții, respectiv 09.03.2009, fiind în vigoare la data emiterii Ordinului contestat.
Așadar, la data emiterii Ordinului, Cancelaria Primului Ministru era desființată, pasivul, activul și patrimoniul ei fiind preluate de Secretariatul General al Guvernului, conform dispozițiilor art.X din OUG nr.17/2009.
Prin efectul dispozițiilor art.X din OUG nr.17/2009, pârâtul, instituție cu personalitate juridică, s-a subrogat fostului angajator, ceea ce a avut drept consecință înlocuirea acestuia în drepturi și obligații.
Tribunalul a considerat că interpretarea dispozițiilor art.VIII alin.2 din OUG nr.17/2009, confirmă faptul că pârâtul, succesor în drepturi și obligații al instituției desființate, putea dispune în privința raporturilor de muncă încheiate cu reclamantul.
În consecință,s-a apreciat că, prima critică formulată împotriva deciziei nu este întemeiată.
n ceea ce privește cel de-al doilea motiv de nulitate invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin OUG nr.17/2009 privind desființarea Cancelariei Primului - Ministru și stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, s-a dispus desființarea Cancelariei Primului Ministru și înființarea aparatului propriu de lucru al primului ministru, structură fără personalitate juridică în subordinea primului ministru (art.1 al.1 lit.A).
În privința personalului Cancelariei, acesta se preia, potrivit pregătirii profesionale, în cadrul Secretariatului General al Guvernului și a aparatului propriu de lucru al primului ministru, în limita numărului de posturi aprobat pentru acestea iar pentru personalul Cancelariei Primului - Ministru care nu se încadrează în prevederile alin.(1) se aplică dispozițiile legale în materia încetării raporturilor de muncă, respectiv de serviciu, conform dispozițiilor art.VIII alin.1 și 2 din OUG nr.17/2009.
Rezultă că, în raport de acest text legal, prin dispozițiile legale în materia încetării raporturilor de muncă, se înțelege actul normativ cadru respectiv Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii.
Totodată, Tribunalul a reținut că al doilea motiv invocat de reclamant în susținerea acțiunii pornește de la teza conform căreia, în fapt, concedierea reclamantului a fost o concediere colectivă.
Pentru a verifica în ce măsură această susținere este întemeiată, s-a procedat la analizarea actelor normative succesive care au reglementat instituția angajatorului și la înscrisurile depuse la dosar, respectiv organigrame.
În primul rând a statuat tribunalul că este cert faptul că prin OUG nr.17/2009 Cancelaria Primului - Ministru, în cadrul căreia reclamantul a fost angajat, a fost desființată.
Prin urmare, se impunea a se lămuri care a fost personalul angajat în cadrul acestei structuri cu personalitate juridică înainte de concediere, care a fost personalul preluat de pârât după desființare.
Astfel, prin Decizia nr.236/20.11.2008 privind unele măsuri pentru organizarea și funcționarea Cancelariei Primului Ministru emisă de Primul Ministru rezultă că numărul maxim de posturi alocat Cancelariei Primului Ministru este de 313, inclusiv demnitarii și posturile aferente Cabinetului Primului Ministru, Cabinetului Șefului Cancelariei și Cabinetului Secretarului de Stat pentru autorități de reglementare.
Din copia statului valabil la data de 1 ianuarie 2009, rezultă că totalul personalului din cadrul Cancelariei Primului Ministru era de 304, incluzând funcții de demnitate publică, funcționari publici și personal cu contract de muncă.
În luna martie 2009, statul de personal al Cancelariei Primului Ministru cuprindea 243 persoane, iar reclamantul era încadrat la Direcția protocol ca și consilier, conform mențiunilor de la fila 64-70.
Prin Decizia Primului Ministru nr.154/2007 a fost aprobată structura organizatorică și statul de funcții ale Secretariatului General al Guvernului, cuprinzând 316 posturi, conform anexei nr.2.
Prin Decizia Primului Ministru nr.187/2008 numărul maxim de posturi aprobat a fost de 216.
Ulterior, prin Decizia Primului Ministru nr.306/2009 a fost aprobată structura organizatorică și statul de funcții ale Secretariatului General al Guvernului. Prin Ordinul nr.380/09.03.2009 emis de Secretariatul General al Guvernului a fost aprobat statul de funcții al acestei instituții cuprinzând un număr total de posturi de 336.
Rezultă că numărul de posturi din cadrul Secretariatului General al Guvernului a fost majorat de la 216 la 336, adică cu 120 de posturi.
Față de numărul maxim de posturi ale Cancelariei Primului Ministru anterior desființării acestuia de 243, față de numărul de posturi din cadrul Secretariatului General al Guvernului de la data emiterii Ordinului de concediere, față de faptul că pârâtul nu a contestat și nu a făcut dovada contrară față de susținerile reclamantului referitoare la numărul persoanelor concediate deși, conform dispozițiilor art.287 sarcina probei îi aparține, în speță, Tribunalul a apreciat că, în fapt, a avut loc o concediere colectivă, indiferent la care dintre cele două structuri se face raportarea numărului de persoane concediate.
Ori, s-a statuat că în baza dispozițiilor art.287 Codul Muncii, pârâtul este cel care ar fi trebuit să probeze dacă numărul de persoane concediate ca urmare a desființării Cancelariei Primului Ministru este mai mic decât cel prevăzut de art.68 din Legea nr.53/2003, însă nu a făcut o asemenea dovadă.
Nu trebuie neglijat în susținerea primei instanțe, că potrivit dispozițiilor art.68 alin.1 din Legea nr.53/2003, prin concediere colectivă se înțelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu țin de persoana salariatului, a unui număr de: a) cel puțin 10 salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați mai mult de 20 de salariați și mai puțin de 100 de salariați; b) cel puțin 10% din salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 100 de salariați, dar mai puțin de 300 de salariați; c) cel puțin 30 de salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 300 de salariați.
Din punct de vedere al legalității măsurii de desfacere a contractului de muncă prima instanță a reținut că Ordinul nr.279/9.03.2009 nu îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art.74 alin.1 din Legea nr.53/2003, pentru a fi valid, în sensul că nu conține în mod obligatoriu: l)criteriile de stabilire a ordinii de prioritate; 2)lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate; 3) termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64.
Ca urmare, pentru a putea concedia personalul care nu s-a încadrat în ipoteza de preluare a personalului cancelariei, pârâtul trebuia să menționeze în ordin criteriile pentru stabilirea ordinii de prioritate prevăzute de lege sau contractul colectiv de muncă conform art.74 alin.1 lit.d, măsură obligatorie și impusă de legiuitor ca atare, deoarece partea afectată de măsura disponibilizării trebuie să aibă posibilitatea reală de a beneficia de o informare corectă și completă asupra acestor detalii, pentru a fi înlăturată orice măsură arbitrară ce ar putea fi dispusă de angajator.
Respectarea acestei dispoziții legale este impusă tuturor angajatorilor, indiferent de calitatea acestora, de faptul că este vorba de o instituție publică sau privată, pentru că în materia raporturilor de muncă există o uniformitate a tratamentului juridic de care salariații trebuie să beneficieze fără a le fi afectate drepturile garantate de lege, în baza unor criterii care ar putea atrage discriminarea lor.
Totodată, reține prima instanță, angajatorul avea obligația de a pune la dispoziție salariatului un alt loc de muncă vacant corespunzător pregătirii sale profesionale, potrivit procedurii prevăzute de art.64 din Legea nr.53/2003 și să facă mențiune în decizie despre acest aspect.
Nu există vreo dovadă că intimatul a informat vreodată contestatorul dacă există sau nu astfel de locuri vacante și nici nu s-a putut deduce care a fost ordinea de prioritate avută în vedere la momentul preluării personalului.
Având în vedere finalitatea mențiunii prevăzute de lege - de a da posibilitate salariatului să cunoască situația angajatorului și să își poată formula apărările sub acest aspect, dar și instanței de judecată de a verifica legalitatea acestei măsuri - era obligatorie prevederea în decizie a existenței sau inexistenței locurilor vacante, mai ales că din cele mai sus expuse, referitoare la numărul de posturi din cadrul instituției pârâte, rezultă faptul că aceasta a fost majorat la 336, iar pârâtul urma să preia o parte din personalul fostei Cancelarii a Primului Ministru.
Așadar, prin lipsa mențiunii, nu s-a putut prezuma că nu există locuri libere, în condițiile majorării numărului de posturi din cadrul Secretariatului General al Guvernului.
Fiind vorba de o mențiune obligatorie, lipsa acesteia atrage ineficiența ordinului contestat, neputând fi completat cu alte mijloace de probă, altfel, prevederea legală ar fi lipsită de utilitate.
În acest sens, Tribunalul a precizat că în condițiile în care măsura concedierii este una care are consecințe grave asupra salariatului, atunci și condițiile pe care angajatorul trebuia să le îndeplinească, când a dispus o astfel de măsură, sunt riguroase și au caracter de ordine publică.
În speță, a avut loc o concediere colectivă în condițiile dispozițiilor art.65 coroborate cu cele ale art.68 din Legea nr.53/2003 și a constat în desființarea posturilor ca urmare a desființării Cancelariei și preluării personalului.
Prin urmare, într-o astfel de situație, angajatorului îi mai revin o serie de obligații premergătoare emiterii deciziei de concediere, obligații instituite de art. 69 alin.1 și 2, art.70, art. 11din Codul Muncii.
Astfel, angajatorul avea obligația de a iniția, în timp util, consultări cu reprezentanții sindicatului sau ai salariaților cu privire la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați și cu privire la atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care să vizeze, printre altele, recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați.
Totodată, reține prima instanță, angajatorului îi mai revine și obligația de a notifica în scris inspectoratul teritorial d e muncă cu cel puțin 30 zile anterioare datei emiterii deciziei de concediere despre aplicarea măsurii de concediere la nivelul societății angajatoare.
Rezultă deci, că toată această procedură trebuia inițiată anterior dispunerii concedierii, parcurgerea ei reprezentând o condiție de valabilitate a măsurii de concediere dispusă la 9.03.2009 și nu ulterior, așa cum a susținut pârâtul că a procedat, prin adresa nr.20/4198/DNA/ 26. 03.2009 trimisă Agenției Municipale pentru Ocuparea Forței de Muncă.
În acest context, nu poate fi reținută apărarea pârâtei referitoare la faptul că nu se impunea respectarea prevederilor art. 69-712din Codul Muncii în condițiile în care, în speță, nu este vorba despre o concediere dispusă în temeiul procedurilor clasice de reorganizare - deoarece Codul Muncii este o lege organică care are prioritate de aplicare față de ordonanța de urgență.
Prevederile Codului muncii - Legea nr.53/2003 - produc efecte față de toți salariații care au încheiate contracte individuale de muncă, indiferent dacă este angajat în sectorul privat sau bugetar.
Prin urmare, orice tip de concediere, indiferent dacă angajatorul este o instituție publică sau privată și indiferent de motivul care a determinat-o, trebuie să respecte toate condițiile legale de fond si de formă indicate în Legea nr.53/2003.
Faptul că s-a emis o ordonanță prin care, după cum susține pârâtul s-a dispus desființarea unei structuri cu efectul încetării de drept, definitive a rolului său și cu efectul lichidării activității pentru care a fost constituită, nu justifică încălcarea procedurii legale de concediere, în condițiile în care chiar în ordinul de concediere au fost invocate de către pârât, prevederile art.65 și ale art.73 alin 1 din Codul Muncii.
Aceste prevederi vizează desființarea locului de muncă, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariatului - concediere care nu poate fi decât individuală sau colectivă, potrivit art.66 Codul Muncii, în speță fiind colectivă, și prin urmare, sunt incidente toate celelalte prevederi care vizează procedura unei astfel de concedieri ce instituie obligații în sarcina angajatorului și a căror nerespectare conduce la sancțiunile prevăzute de cod.
Tribunalul a precizat că temeinicia unei măsuri de concediere este distinctă de problema legalității ordinului contestat, aceasta din urmă fiind prioritară.
Concedierea, chiar dacă îndeplinește condițiile de fond, nu poate fi efectuată oricum, ci numai cu respectarea cerințelor formale.
Or, în speță, ele nu au fost respectate, motiv pentru care, s-a apreciat a fi incidente dispozițiile art.76 din Legea nr.53/2003, potrivit cărora concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Totodată, instanța de fond a constatat că incidența dispozițiilor Legii nr.53/2003 nu poate fi contestată, câtă vreme chiar prin OG nr.17/2009 se face trimitere la încetarea raporturilor de muncă.
Susținerea pârâtului în sensul că OG nr.17/2009 este normă specială care reglementează primar, la nivel de lege, organizarea și funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, având așadar forță juridică egală cu cea a Legii nr.53/2003, de la care derogă, nu a ost reținută de către prima instanță, deoarece Legea nr.53/2003 este lege organică, aplicabilă în materia dreptului muncii iar OUG nr.17/2009 nu conține dispoziții derogatorii în privința procedurii pe care angajatorul trebuie să o respecte în cazul concedierii și face trimitere la dispozițiile legale (art. VIII din OUG nr.17/20009).
În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de nulitate indicat în cererea de chemare în judecată, Tribunalul a reținut că acesta a fost invocat în subsidiar, în cazul în care s-ar fi apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile cu privire la concedierea colectivă și că Ordinul de încetare a raporturilor de muncă ar viza o concediere individuală. Or, în speță, din considerentele mai sus expuse, a rezultat faptul că Tribunalul a considerat întemeiat motivul de nulitate referitor la concedierea colectivă, situație în care cel de-al treilea motiv nu mai impunea o analiză separată.
Pentru motivele de fapt și de drept anterior expuse, în baza dispozițiilor art.78 alin.1 din Legea nr.53/2003, s-a constatat nulitatea absolută a Ordinului nr.279/9.03.2009 emis de pârât privind încetarea raporturilor de muncă.
Totodată, în baza dispozițiilor art.78 alin.2 din Legea nr.53/2003, potrivit cărora la solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere, ținând cont de faptul că o astfel de solicitare a fost formulată, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară emiterii ordinului de concediere prin reintegrarea reclamantului în postul deținut anterior concedierii.
În ceea ce privește susținerile din întâmpinare referitoare la faptul că prin admiterea acțiunii nu se poate asigura reintegrarea reclamantului în funcția deținută și restabilirea situației anterioare, întrucât Cancelaria Primului Ministru a fost desființată, iar Decizia primului ministru nr.306/2009 nu a fost contestată, nefiindu-i modificate/anulate prevederile normative, Tribunalul a precizat că ele nu pot fi utilizate ca argumente pentru neaplicarea dispozițiilor legale imperative anterior menționate, deoarece, așa cum s-a reținut și în motivarea Deciziei nr.1101 din 8 septembrie 2009 pronunțată Curtea Constituțională, instanța de judecată se pronunță asupra aspectelor de temeinicie și legalitate a deciziilor de concediere și dispune măsura reintegrării în măsura în care este posibil la solicitarea salariatului în cazul anulării măsurii concedierii, fără a analiza oportunitatea acestei măsuri. Analiza oportunității măsurii excedează controlului judiciar și este irelevantă în raport cu efectele anulării măsurii concedierii. Mai mult, încetarea raporturilor de muncă nu poate fi guvernată de factori subiectivi pe care i-ar putea invoca angajatorul; totodată, nu poate fi primită apărarea pârâtului că în materie de muncă prin anularea unei măsuri să nu se repună părțile în situația inițială. În caz contrar, nulitatea măsurii concedierii ar îndreptăți salariatul numai la plata unor sume de bani și s-ar deschide posibilitatea angajatorului de a concedia oricând o persoană, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a reveni pe postul anterior ocupat.
Având în vedere dispozițiile imperative ale art.78 alin.1 din Legea nr.53/2003, potrivit cărora în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța a dispus anularea ei și a obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul; totodată s- dispus obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, evident începând cu data concedierii, pârâtul având aceste obligații ca succesor al instituției desființate și pentru că a dispus măsura concedierii.
În ceea ce privește cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale în valoare de 10000 euro echivalent în lei, s-a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată. Tribunalul a avut în vedere faptul că prin Decizia nr.XL (40) din 7 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a constatat că în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art.269 alin.(1) din Codul Muncii, daunele morale pot fi acordate salariaților numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens. Ca atare, solicitarea, în principiu a daunelor morale a fost apreciată ca fiind admisibilă, dar nu suficientă pentru admiterea acțiunii fără îndeplinirea cerințelor menționate.
În speță, nu s-a făcut nici dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor pentru angajarea acestei forme de răspundere, și nici dovada faptului că ar exista clauze exprese în acest sens, opozabile părților contractante, motiv pentru care, reținând și caracterul obligatoriu al deciziei pronunțată în interesul legii, potrivit art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, s-a dispus respingerea cererii privind plata daunelor morale ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâtul Secretariatul General al Guvernului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă și dispozițiile art.3041Cod procedură civilă, recurentul susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea greșită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat, că n apărările depuse la dosarul de fond recurentul ar fi menționat că Ordinul atacat este temeinic și legal și reprezintă punerea în executare a prevederilor Ordonanței de urgentă a Guvernului nr.17/2009 privind desființarea Cancelariei Primului - Ministru și stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, normă specială care reglementează primar organizarea și funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, și care reprezintă un act juridic cu putere de lege, cu forță juridică egală Legii nr.53/2003 - Codului muncii, de la care derogă și care până în prezent nu a fost contestat, fiind în vigoare.
Prin urmare, deși cadrul procesual stabilit de intimatul-reclamant, potrivit principiului disponibilității, se circumscrie dreptului comun, instanța de fond trebuia să se raporteze la reglementările cu caracter special impuse de Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr.17/2009.
Prin emiterea ordinului contestat, Secretariatul General al Guvernului a respectat obligația impusă de lege, în caz contrar încălcându-se prevederile imperative ale acesteia.
Așadar, având în vedere că actul supus anulării a fost emis în temeiul și în aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.17/2009, deci act juridic subsecvent legii, analiza elementelor sale de legalitate trebuia raportată în principal la această ordonanță, ca lege specială, și doar în subsidiar la acele dispoziții ale Codului muncii, norma generală, care nu contravin noilor reglementări stabilite prin actul normativ mai sus menționat.
Aprecierea ca nelegală a emiterii acestui act, are efectul contestării legii în temeiul căreia a fost adoptat acesta, procedură pentru care instanța învestită cu soluționarea fondului cauzei nu avea competență (o astfel de procedură fiind reglementată prin dispoziții speciale - Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată).
Considerentele hotărârii instanței de fond prin care s-a constatat nelegalitatea Ordinului nr.279/09.03.2009 sunt formulate prin raportare exclusivă la prevederile Legii nr.53/2003, și nu la cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr.17/2009, principalul temei de drept al emiterii acestui act.
Pentru a înțelege mai exact legătura indisolubilă creată prin legea specială, și anume Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.17/2009, și actul ordonatorului principal de credite al Secretariatului General al Guvernului, arată recurentul că ar fi indicat la dosarul de fond al cauzei că alin.(l) al art.VIIl condiționează preluarea de către Secretariatul General al Guvernului și de aparatul propriu de lucru al primului - ministru, a personalului Cancelariei primului - ministru, de limita atribuțiilor transferate și a pregătirii profesionale corespunzătoare, de limita numărului de posturi aprobat pentru acestea. Având în vedere că între Ordonanța de urgență a Guvernului nr.17/2009 și actul atacat există o legătură cauză - efect, este evident că soluția de admitere a acțiunii contestatorului este de natură să modifice prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.17/2009, situație juridică pentru care instanța de fond nu avea competența materială.
Nu în ultimul rând, se impune a se constata, în susținerea aceluiași recurent, că dispunându-se anularea ordinului, restabilirea situației anterioare și reintegrarea în funcția deținută s-ar fi procedat la modificarea implicită a Deciziei primului-ministru nr.306/09.03.2009 pentru aprobarea structurii organizatorice și a numărului maxim de posturi ale Secretariatului General al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.147 din 9 martie 2009; or, acest fapt nu era permis decât în condițiile stabilite de Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, modificată și completată.
Referitor la motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția instanței de fond, se impune a se observa că aceasta a stabilit eronat că Ordinul secretarului general al Guvernului nr.279/09.03.2009 prin care s-a dispus încetarea raportului de muncă al intimatului-reclamant în conformitate cu prevederile art.65 și ale art.73 alin.(l) din Legea nr.53/2003, cu modificările și completările ulterioare, este nelegal prin raportare la texte de lege care nu erau incidente în speță și a dispus anularea actului, deși reține în considerentele hotărârii că desființarea locului de muncă al reclamantului s-a circumscris cadrului legal oferit de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 17/2009, care prevede desființarea structurii în care își desfășura activitatea acesta. Precizează recurentul că instanța de fond nu era abilitată să analizeze temeinicia măsurii desființării Cancelariei Primului-Ministru, respectiv dacă a avut la bază cauze reale și serioase.
Totodată, pretinde că nu se poate invoca în speță măsura concedierii colective în condițiile în care, în fapt, Cancelaria primului - ministru, autoritate cu personalitate juridică, s-a desființat și nicidecum nu și-a redus numărul de posturi. Așadar, în cauză, nu s-a dispus o reorganizare a Cancelariei Primului - Ministru, în accepțiunea conferită noțiunii de legea comună, ci o desființare a acestei structuri.
Prin urmare, deși instanța de fond face referire la acest aspect, nu are relevanță în cauză numărul de posturi din cadrul Secretariatului General al Guvernului, întrucât nu această autoritate a fost supusă reorganizării prin desființare, ci Cancelaria Primului - Ministru.
Între desființare și reorganizare există diferențe, mai ales cu privire la efectele juridice produse.
Astfel desființarea unei structuri are efectul încetării de drept, definitive, a rolului său, cu efectul lichidării activității pentru care a fost constituită, în timp ce reorganizarea semnifică păstrarea/conservarea aceleiași activități în cadrul legal aplicabil, cu caracteristici specifice, vizând înlăturarea condițiilor ce au determinat instituirea unei astfel de măsuri (ce poate fi temporară).
În speță nefiind vorba despre o concediere dispusă de angajator în temeiul unei proceduri clasice de reorganizare, este evident că nu se impunea respectarea prevederilor art.69 - 712Codul Muncii. Cu toate acestea, Secretariatul General al Guvernului a întreprins demersurile prevăzute de lege, în scopul protejării disponibilizaților, solicitând Agenției Municipale pentru Ocuparea Forței de Muncă B, prin adresa nr.20/4198/DNA/26.03.2009, lista locurilor vacante, precum și altor autorități ale administrației publice centrale. Așadar, soluția instanței de fond este contradictorie și în raport cu buna-credință manifestată de autoritatea intimată în exercitarea drepturilor și obligațiilor sale.
Nu trebuie neglijat în susținerea recurentului, că dispozițiile Codului muncii referitoare la concedierea colectivă nu au condus la abrogarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective. În acest sens, se impune a se observa că, pe de o parte, prin legile bugetare anuale au fost prevăzute sumele necesare aplicării prevederilor ordonanței, iar pe de altă parte, dispozițiile art.601alin.(l) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective au făcut obiectul controlului de constituționalitate și după adoptarea Legii nr.53/2003, iar excepția nu a fost respinsă ca inadmisibilă pentru că legea nu ar mai fi fost în vigoare.
La rândul său, Hotărârea Guvernului nr.624/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective stabilește fără echivoc că, "în sensul prevederilor art.1 alin. (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.98/1999, denumită în continuare ordonanță de urgență, prin salariații încadrați în aparatul propriu și în serviciile publice descentralizate ale administrației publice centrale și locale se înțeleg salariații încadrați cu contract individual de muncă în serviciile Președinției, în aparatul de lucru al Parlamentului, al Guvernului în ministere și în alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, în instituții publice din subordinea Guvernului, în autorități administrative autonome, în serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, organizate în unitățile administrativ-teritoriale, prevăzute în actele normative de organizare și funcționare a acestora, precum și în aparatul propriu al consiliilor locale, al consiliilor județene, respectiv al Consiliului General al Municipiului B și al prefecturilor".
Nu trebuie neglijat în susținerea recurentului, faptul că la nivelul Uniunii Europene există mai multe directive privind informarea și consultarea salariaților, în special în contextul restructurării societăților.
Articolele 2 și 3 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, prevăd la rândul lor că angajatorii care au în vedere concedieri colective notifică reprezentanții lucrătorilor și autoritatea publică competentă cu privire la motivele concedierilor colective preconizate și inițiază consultări cu reprezentanții lucrătorilor care să se refere cel puțin la posibilitățile și mijloacele de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători afectați.
Prezenta directivă nu se aplică conform art.2 lit.b, însă în cazul lucrătorilor din administrația publică sau din instituțiile de drept public (sau, în statele membre în care acest concept nu este cunoscut, de organisme echivalente).
Așadar, deși prima instanță reține în considerentele hotărârii date că dispozițiile Codul Muncii se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, dar numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii, totuși argumentele anterior enunțate demonstrează că, în mod nejustificat, prin actul jurisdictional pronunțat în cauză a fost analizată și stabilită nelegalitatea Ordinului secretarului general al Guvernului nr.279/09.03.2009 prin prisma dispozițiilor art.69 - 711din Legea nr.53/2003, modificată și completată. Astfel, se apreciază că instanța de fond a extins aplicabilitatea acestor dispoziții legale ale Codului muncii și pentru alte situații decât cele avute în vedere prin dispozițiile acestuia, situații neprevăzute în cuprinsul său.
Însă, se impune a se constata că instanțele judecătorești nu au competența de a crea, de a abroga sau de a modifica dispozițiile unei legi, devenind astfel un legislator pozitiv și nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor deja existente, întrucât ar fi încălcate dispozițiile art.61 alin.1 din Constituția României, republicată, care stabilesc că unica autoritate legiuitoare a țării este Parlamentul României.
Pentru aceleași considerente, nu este admis nici ca prin interpretarea normelor juridice instanțele judecătorești să adauge consecințe contrare legii.
De asemenea, prin admiterea cererii de chemare în judecată nu se poate asigura reintegrarea contestatorului în funcția deținută și restabilirea situației anterioare, întrucât Cancelaria Primului-Ministru a fost desființată, iar Decizia primului-ministru nr.306/2009 pentru aprobarea structurii organizatorice și a numărului maxim de posturi ale Secretariatului General al Guvernului, act administrativ normativ distinct de cel ce face obiectul prezentei cauze, nu a fost contestată, nefiindu-i modificate/anulate prevederile normative.
Așadar, se apreciază că este nelegală o situație precum cea de față în sensul soluționării problemelor de natură juridică supuse judecății de contestator făcându-se abstracție de prevederile obligatorii și executorii ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 17/2009 și ale Deciziei primului-ministru nr.306/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.147 din 9 martie 2009, acte normative anterioare emiterii actului contestat.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Art.65 Codul Muncii care a reprezentat unul dintre temeiurile de drept ale încetării raporturilor de serviciu ale părților (conform Ordinului nr.279/9.03.2003), definește noțiunea concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului și condiționează legalitatea și temeinicia acestei forme de încetare a raporturilor de muncă de caracterul real, efectiv și serios al desființării locului de muncă respectiv. Acestei caracterizări a desființării locului de muncă ocupat de salariat i se circumscrie cerința ca locul de muncă să fie suprimat din structura angajatorului, să fie impusă de dificultăți reale de menținere a postului din punct de vedere economic, ori de atingerea scopului pentru care funcția respectivă s-a înființat, și să fie imposibilă menținerea postului fără pagube pentru angajator.
Concret, prin OUG nr.17/2009, care a fost invocat de asemenea ca temei al concedierii, alături de dispozițiile art.65 Codul Muncii, s-a desființat Cancelaria Primului Ministru (art.VII) și s-a înființat aparatul propriu de lucru al primului ministru, structură fără personalitate juridică, noua structură, alături de Secretariatul General al Guvernului, preluând toate reprezentările și competențele fostei Cancelarii a Guvernului stabilite prin actele normative în vigoare.
O primă concluzie care se desprinde din textul menționat este aceea că desființarea postului de consilier ocupat de reclamant în cadrul Cancelariei Primului Ministru a fost într-adevăr efectivă, întrucât postul a fost desființat din structura angajatorului ca urmare a desființării structurii sus menționate. Nu trebuie neglijat însă, că noul organism înființat a preluat toate reprezentările și competențele legale ale celui vechi.
În aceste condiții, caracteristica unei legale și temeinice concedieri pentru motive care nu țin de persoana salariatului legate de dificultățile de menținere a postului și crearea unei pagube pentru angajator nu sunt îndeplinite, nefiind vorba despre adoptarea unei măsuri administrative bazate pe rațiuni de optimizare și eficientizare a activității care excede controlului judecătoresc așa cum a susținut recurentul.
Se va avea în vedere astfel, că acesta invocă în susținerea recursului său dispozițiile art.1 ale art.VIII din OUG nr.17/2009, ce condiționează preluarea de către Secretariatul General al Guvernului și de către aparatul propriu de lucru al primului ministru a personalului fostei Cancelarii a primului ministru (din categoria căruia face parte și intimatul reclamant), de limita atribuțiilor transferate și a pregătirii profesionale, de limita numărului de posturi aprobat pentru structura sus-precizată.
Referirea la "atribuțiile transferate" (fără ca acestea să fie enumerate) și la "pregătirea profesională", exclude posibilitatea încetării raporturilor de muncă al intimatului reclamant din sfera de aplicabilitate a art.65 din Codul Muncii.
Ori, în condițiile în care se accepta că salariatul în cauză nu s-ar încadra în limitele numărului de posturi aprobat și a limitelor atribuțiilor transferate eventual și ca urmare a standardului profesional scăzut (întrucât dispozițiile sus-citate condiționează preluarea salariaților în noua structură, și în funcție de pregătirea profesională), încetarea raporturilor de muncă trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și formă prevăzute de lege pentru concedierea pentru motive ce țin de persoana salariatului.
În cauza de față, recurentul avea obligația de a face dovada că intimatul-reclamant a fost supus evaluării și că în urma unei asemenea proceduri a fost considerat ineficient din punct de vedere profesional, obligație pe care nu a probat că ar fi îndeplinit-o, deși sarcina probei îi revenea conform art.287 Codul Muncii, nedepunând la dosarul cauzei înscrisuri care să ateste criteriile de preluare a foștilor angajați în noua structură, că aceștia, inclusiv reclamantul au fost supuși unei proceduri de evaluare profesională.
Atitudinea procesuală a angajatorului raportat și la motivația art.VIII alin.1 din OUG nr.17/2009 (preluarea personalului cancelariei primului ministru în limita atribuțiilor transferate, a pregătirii profesionale, în limita numărului de posturi aprobat pentru acestea), atestă subiectivismul său, în raport cu reclamantul și conduce la concluzia că încetarea raporturilor de muncă între părți a fost lipsită de orice fundament de fapt sau de drept.
Încheierea sau încetarea raporturilor de muncă nu trebuie însă să se realizeze pe criterii aleatorii, subiective, ceea ce trebuie să guverneze raporturile de muncă fiind competența profesională care întotdeauna trebuie evaluată pe criterii obiective. O astfel de evaluare pe criterii obiective nu a operat în cauză, atitudine ce îi este imputabilă evident angajatorului recurent în prezenta cauză.
Astfel, deși desființarea locului de muncă al reclamantului se circumscrie cadrului legal oferit de OUG nr.17/2009, care prevede desființarea departamentului în care-și desfășoară activitatea acesta, iar instanța nu este abilitată să analizeze temeinicia măsurii desființării Cancelariei Primului Ministru, respectiv dacă a avut cauze reale și serioase, adoptarea măsurii de către recurentă trebuie să se realizeze însă cu respectarea dispozițiilor Codului muncii referitoare la procedura concedierii, căci potrivit art.1 alin.1 Codul Muncii dispozițiile acestuia se aplică, cum legal a statuat Tribunalul București, și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conțin dispoziții derogatorii, inexistente în actul normativ precizat OUG nr.17/2009.
Instanța într-adevăr nu poate cenzura modalitatea prin care s-a procedat la redistribuirea atribuțiilor aferente posturilor desființate la restructurarea aparatului de lucru al Guvernului, aceasta fiind prerogativa exclusivă a angajatorului. Se va avea în vedere în acest sens și împrejurarea că scopul OUG nr.17/2009 a fost, așa cum rezultă din preambulul său, necesitatea reformării și restructurării aparatului de lucru al Guvernului, aspect evidențiat de altfel în Raportul Comisiei Europene, conform cerințelor de integrare europeană și de necesitatea restrângerii cheltuielilor bugetare în contextul crizei economice.
Numai că prima instanță nu a analizat oportunitatea și temeinicia măsurii desființării Cancelariei Primului Ministru, ci a apreciat cu prioritate asupra criteriilor de selecționare a persoanei concediate, având în vedere că însuși recurentul, inclusiv prin motivele de recurs afirmă că opțiunile de alegere ale persoanei concediate au fost restrânse, având în vedere prevederile legii speciale, prevederi ce fac referire însă și la criteriul pregătirii profesionale.
Concluzionând, se va constata că Tribunalul Bucureștia supus analizei numai legalitatea și temeinicia măsurii concedierii, analiză la care era îndreptățit potrivit art.76 Codul Muncii.
Drept urmare, nu pot fi primite apărările recurentei, în sensul că Ordinul atacat reprezintă punerea în executare a prevederilor OUG nr.17/2009 privind desființarea Cancelariei Primului Ministru, lege specială și că analiza elementelor de legalitate trebuie să se raporteze strict la aceasta. Dimpotrivă, punerea în executare a dispozițiilor OUG nr.17/2009 trebuia să se realizeze cu respectarea dispozițiilor Codului muncii la care se face trimitere în ordinul contestat (dispozițiile art.65 și art.73 alin.1), dispoziții nesocotite în speță pentru aspectele deja înfățișate, cum legal a apreciat și tribunalul prin sentința atacată,cu atât mai mult cu cât potrivit art.1 alin.1 Codul Muncii dispozițiile acesteia se aplică și raporturilor reglementate prin legi speciale.
Recurentul apreciază că Tribunalul București dispunând anularea măsurii concedierii și reintegrarea contestatorului ar fi depășit atribuțiile conferite de lege autorității judecătorești, cu atât mai mult cu cât această soluție este de natură să modifice și prevederile Ordonanței de Urgență nr.17/2009, să conteste acest act normativ, procedură reglementată însă de Legea nr.47/1992 republicată.
Această critică va ocaziona motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă. Curtea notează însă că, o hotărâre judecătorească poate fi modificată pentru acest motiv atunci când fie instanța pronunță o hotărâre fără nici o competență în acea materie, fie și atunci când ea săvârșește orice act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, așa cum este consacrată de Constituție.
Acest motiv de recurs nu subzistă în cauză.
În aceste limite se invocă faptul că prima instanță nu era abilitată să analizeze constituționalitatea OUG nr.17/2009 și că nu i se poate imputa angajatorului vreo vină dacă dintr-un motiv obiectiv, având o cauză reală și serioasă, cum este și desființarea Cancelariei Primului Ministru, nu se poate conforma dispoziției instanței de reintegrare a contestatorului în funcția avută anterior concedierii. Deși instanța, susține recurentul, a dispus anularea concedierii dispusă de aceasta ca nelegală și netemeinică, nu mai putea însă hotărî reîncadrarea în funcție pe același post, în condițiile în care OUG nr.17/2009 prevedea desființarea structurii în care-și desfășura activitatea contestatorul.
Ori, dispoziția instanței de reintegrare a contestatorului în funcția deținută anterior concedierii, ca efect al anulării deciziei de concediere nu echivalează cu o imixtiune a instanței în sfera altei autorități în stat, executivă sau legislativă, așa cum este consacrată de Constituție, nici cu contestarea dispozițiilor OUG nr.17/2009 (procedură reglementată de Legea nr.47/1992) cu atât mai mult cu cât Tribunalul București nu a procedat la analizarea constituționalității acestui act normativ, ce a constituit temeiul juridic al concedierii, alături de art.65 Codul Muncii, ci a apreciat doar asupra legalității și temeiniciei concedierii reclamantului dispusă în baza actului normativ sus citat prin raportare la dispozițiile Codului muncii în materie. Drept urmare, nu poate fi vorba nici de o incursiune a acesteia în sfera atribuțiilor Curții Constituționale stabilite de Legea nr.47/1992, republicată.
Această dispoziție pune eventual problema cenzurării hotărârii instanței de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod procedură civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează greșit o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecății sau când recurge la texte de lege aplicabile litigiului, dar le dă o greșită interpretare.
Această critică de recurs nu este întemeiată. Prima instanță a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art.78 Codul Muncii incidente în cauză, întrucât în materia litigiilor de muncă, instanțele judecătorești nu pot decât să se conformeze dispozițiilor imperative ale Codului muncii, printre care se regăsește și textul precitat.
În situația în speță, instanței de judecată îi este imposibil să stabilească modalitatea concretă, efectivă, în care trebuie pusă în executare dispoziția de reintegrare a intimatului-contestator, în primul rând pentru că atribuții în acest sens are doar angajatorul Secretariatul General al Primului Ministru, prin reprezentanții săi și în al doilea rând, deoarece această instituție face parte din categoria organelor puterii executive (situație în care nici o instanță nu poate realiza mai mult decât îi permite legea - respectiv art.78 alin.2 Codul Muncii ), căci ar însemna să își depășească atribuțiile și să intre în domeniul altei puteri de stat.
Dificultățile invocate de recurentă în ce privește punerea în executare a dispoziției de reintegrare nu sunt reale, ci doar aparente, întrucât la o interpretare riguroasă a art.78 alin.2 Codul Muncii rezultă că acest text reprezintă aplicațiunea în domeniul dreptului muncii a unuia dintre principiile din materia nulității efectelor actelor juridice civile, potrivit cu care părțile trebuie puse în situația anterioară emiterii actului juridic nul, ca și cum acest act nu ar fi existat niciodată (în cauză - Ordinul nr.279/9.03.2003).
De altfel, tocmai aceasta a dispus prima instanță ca efect al anulării deciziei contestate, respectiv repunerea părților în situația anterioară emiterii actului juridic nul, prin reintegrarea contestatorului pe postul și funcția deținută anterior concedierii, neavând relevanță pe acest aspect desființarea structurii în care figura contestatorul, cu atât mai mult cu cât s-au înființat noi structuri în care au fost preluate persoane cu aceeași pregătire cu a intimatului-reclamant, neindicându-se criteriile de preferință față de salariatul concediat în speța de față.
Sub acest aspect, se impune a se reține și incidența în cauză a jurisprudenței, în concret a cauzei Ștefănescu contra României, publicată în Monitorul Oficial - Partea I nr.617/22.08.2008, obligatorie pentru instanțele românești conform art.53 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce relevă o situație similară celei deduse judecății, respectiv refuzul autorităților de a-l reintegra pe contestatorul din cauza respectivă, domnul Ștefănescu, pe postul deținut anterior, ca efect al desființării direcției în care lucra acesta și a fostului minister.
Cum Convenția a devenit parte a dreptului intern are aplicabilitate directă în sistemul român de drept atât prin dispozițiile conținute de textul propriu-zis al acesteia și al protocoalelor adiționale, cât mai ales prin practica judiciară dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, textul sus citat obligă statele să se conformeze hotărârilor Curții în litigiile în care sunt părți inclusiv în cauza Ștefănescu contra României.
Drept urmare, cum în această cauză s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul avut anterior concedierii, chiar în condițiile desființării Direcției în care activa acesta și a fostului minister, prin similitudinea de situație și ca efect al aplicării directe în dreptul intern a jurisprudenței, în speță și a cauzei Ștefănescu contra României, pentru aceleași argumente reținute în această cauză, evident că angajatorul era obligat, așa cum corect a dispus prima instanță să-l reintegreze pe contestator pe funcția și postul avut anterior concedierii.
În acest context, nu prezintă relevanță că, în fapt, Cancelaria Primului Ministru ca autoritate cu personalitate juridică s-a desființat și că nu s-ar fi redus doar numărul de posturi, în condițiile în care așa cum s-a arătat procedura concedierii nu a fost una legală realizată pe criterii obiective de competență profesională.
Decizia Primului Ministru nr.306/09.03.2009 pentru aprobarea structurii organizatorice și a numărului maxim de posturi al Secretariatului ral al Guvernului nu a fost anulată prin sentința atacată, ci doar măsura concedierii dispuse nelegal pentru aspectele deja înfățișate. Așadar, nu poate fi primită nici susținerea recurentului că prima instanță nu ar fi fost competentă material pe aspectul anulării implicite a deciziei sus enunțate, competență ce ar aparține instanței de contencios administrativ, potrivit Legii nr.554/2004, modificată și completată. De altfel, susținerile recurentei pe acest aspect sunt contradictorii: pe de o parte se susține că prin anularea ordinului contestat s-ar fi modificat implicit decizia Primului Ministru sus precizată, iar pe de altă parte, că ordinul respectiv nu a fost contestat, nefiindu-i modificate prevederile (conținutul său).
Curtea va constata în baza art.3041Cod procedură civilă că, în mod greșit Tribunalul a apreciat, că decizia contestată în prezentul proces ar fi lovită de nulitate, deoarece nu ar conține mențiunile la care face referire art.74 lit.d Codul Muncii, și anume, lista locurilor de muncă vacante în unitate și termenul în care angajatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante, însă această dispoziție a instanței nu este de natură a modifica sentința primei instanțe pentru aspectele de nelegalitate deja examinate.
Se va avea în vedere astfel că, dat fiind conținutul art.74 lit.d din Codul Muncii este evident că obligația pentru angajator de a indica în conținutul deciziei de concediere a listei locurilor de muncă în unitate și termenul în care salariatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante, există doar în situațiile la care face referire art.64 din același act normativ (text expres indicat de art.74 lit.d) nu și în ipoteza prevăzută de art.65 din Codul Muncii ).
Față de modul în care este redactat art.74 lit.d, singura interpretare care se impune este aceea restrictivă (nu cea extensivă dată de prima instanță), deoarece obligația de a oferi un loc de muncă corespunzător salariatului se naște în sarcina angajatorului doar în situațiile limitativ indicate de art.64 alin.1 și 2, respectiv când concedierea s-a dispus în baza art.61 lit.c și d ori încetarea contractului de muncă a avut loc în condițiile prevăzute de art.56 lit.f Codul Muncii. Ori, un text legal ce instituie o obligație nu trebuie interpretat extensiv, căci ar însemna să se ajungă la situații în care pentru una dintre părțile raportului de muncă să se creeze îndatoriri în afara celor ce decurg expres din legislația muncii ori din contractele de muncă aplicabile, afectându-se echilibrul, echitatea și buna credință ce trebuie să acționeze în această materie.
Așa fiind, nu se poate considera că decizia contestată ar fi lovită de nulitate pentru că nu respectă cerințele prevederilor art.74 lit.d Codul Muncii, câtă vreme în speță s-a dispus concedierea în baza art.65 din Codul Muncii și nu pentru că ar fi existat vreunul din cazurile indicate de art.64 din Codul Muncii.
Raportat la aceste considerente, nu mai prezintă relevanță apărările recurentului în sensul că ar fi întreprins demersurile necesare, solicitând Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă lista locurilor de muncă vacante și că în speță, nu ar fi aplicabilă Directiva nr.98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind aprobarea legislațiilor statelor membre cu privire la care concedierile colective în baza art.2 lit.b din această directivă.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, raportat la art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată, neexistând o imixtiune a instanței în activitatea altei autorități din stat decât cea judecătorească, hotărârea fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept substanțial. Se va avea în vedere totodată și motivarea instanței de control judiciar de natură a complini motivarea primei instanțe, sub aspectul îndeplinirii condițiilor impuse de art.65 Codul Muncii, indicat de asemenea ca temei juridic al ordinului contestat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, împotriva sentinței civile nr.6949 din 05 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.15859/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 18.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.LU.
Dact.LG/2 ex./15.03.2010
Jud.fond:;
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 249/2009. Curtea de... | Contestație decizie de concediere. Decizia 2451/2009. Curtea... → |
|---|
