Contestație decizie de concediere. Decizia 953/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
(Nr. dosar în format vechi 6449/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 953R
Ședința publică de la 23 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Dorina Zeca
JUDECĂTOR 2: Amelia Farmathy
JUDECĂTOR 3: Magdalena Petre
GREFIER - - -
Pe rol soluționarea recursului formulat de contestatoarea împotriva sentinței civile nr.1512/30.09.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul MINISTERUL T ȘI SPORTULUI, având ca obiect - contestație decizie concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta, reprezentată de avocat, în baza contractului de asistență judiciară nr.215/05.10.2009, intimatul, prin apărător - avocat în baza contractului de asistență juridică nr.39795/2010.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se că intimatul a depus la dosarul cauzei la data de 16.02.2010, prin serviciul registratură, întâmpinare și copie în vederea comunicării către recurentă, după care:
Se comunică întâmpinarea intimatului către recurenta.
Recurenta depune la dosarul cauzei Decizia nr.1257/07.10.2009, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a legii pentru aprobarea OUG nr.37/2009, privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice.
Părțile declară că nu mai sunt cereri de formulat și solicită acordarea cuvântului.
Curtea, constatând că în cauză nu mai sunt cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea, respectiv, combaterea recursului.
Recurenta, prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, desființarea sentinței, iar pe fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.
Arată în susținerea recursului că ordinul de concediere a fost emis de intimatul Ministerul T și Sportului în temeiul prevederilor art.III din OUG nr.37/2009, funcția deținută de contestatoare fiind desființată. Menționează că legea pentru aprobarea OUG nr.37/2009 a fost declarată neconstituțională, astfel, ordinul emis în temeiul unui act normativ declarat ulterior neconstituțional este nul absolut, impunându-se a fi restabilită situația anterioară concedierii.
Intimatul, prin apărător, solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată. În raport de criticile formulate în cererea de recurs, apreciază că sentința este temeinică și legală și că este motivată, îndeplinind condițiile legale. Față de critica legată de faptul că legea de aprobare a OUG nr.37/2009 a fost declarată neconstituțională, susține că declararea ca neconstituțională nu contrazice caracterul serios și real al reorganizării, neconstituționalitatea fiind declarată pe aspecte de formă și nu legate de fondul dispozițiilor ordonanței.
Curtea, în raport de prevederile art.150 Cod procedură civilă, reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin recursul înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 2.11.2009, recurenta a criticat sentința civilă nr.1512/30.09.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, arătând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind sumar motivată în doar șapte fraze.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut, în esență, faptul că instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile art.74 din Legea nr.53/2003 referitoare la condițiile de formă pe care trebuia să le respecte Ordinul contestat, acest articol fiind aplicabil, contrar aprecierilor instanței de fond nu doar în cazurile enumerate la art.61 lit.c și d și art.56 lit.f din Legea nr.53/2003, ci și în ipoteza concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Recurenta a mai arătat că OUG nr.37/2009 a fost declarată neconstituțională, nemaisubzistând cauza reală și serioasă a concedierii sale, măsură care a fost dispusă cu nerespectarea art.99 lit.a din Legea nr.53/2003 care interzice concedierea salariaților pe criterii de opțiune politică.
În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 și 9 Cod pr.civilă și art.3041Cod pr.civilă.
Pârâtul-intimat Ministerul T și Sportului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
În dezvoltarea apărărilor formulate, intimatul a susținut că ordinul contestat a avut o cauză reală și serioasă, respectiv a OUG nr.37/2009, iar dispozițiile art.764 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003 nu sunt aplicabile pentru că acestea se referă doar la ipotezele reținute în art.61 lit.c și d și art.56 lit.f din Legea nr.53/2003.
Intimatul a mai susținut că, în speță, Ordinul contestat cuprindea mențiuni referitoare la dreptul recurentei de a ocupa un post de execuție vacant în cadrul Direcției pentru Tineret T, arătându-se că aceasta își va putea exercita opțiunea pe perioada termenului de preaviz. În același context intimatul a mai arătat că oricum, față de funcția ocupată de recurentă la momentul emiterii ordinului contestat, inserarea acestei liste a posturilor vacante s-ar fi dovedit și inutilă, având în vedere că recurenta, în calitate de Director al Direcției pentru Tineret T, cunoștea cel mai bine situația posturilor vacante din unitate, iar premisele pentru exercitarea opțiunii în sensul ocupării unui asemenea post erau asigurate prin ordinul contestat.
Între argumentele întâmpinării, intimata a mai susținut și irelevanța juridică în cauză a deciziei nr.1257/7.10.2009 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.758/6.11.2009, motivat de împrejurarea potrivit căreia această neconstituționalitate a fost declarată doar din pricina unor vicii de formă, respectiv emiterea de către Guvern a unei ordonanțe de urgență într-un domeniu care, potrivit dispozițiilor art.115 alin.6 din Constituție, nu este în competența sa, examinarea celorlalte critici de neconstituționalitate a legii pentru aprobarea OUG nr.37/2009 nemaifiind necesară.
Intimatul a mai arătat că temeiurile juridice ale ordinului contestat subzistă și ulterior deciziei Curții Constituționale întrucât la baza emiterii acestuia au stat, pe lângă dispozițiile art.III alin.1 din OUG nr.37/2009 și dispozițiile art.65 alin.1 din Legea nr.53/2003.
În acest sens, intimatul a susținut că postul de director ocupat de recurentă nu mai există, ca urmare a reorganizării activității, cauza concedierii fiind serioasă și reală, nefiind întemeiată, contrar afirmațiilor recurentei pe rațiuni exclusiv politice, ci având ca bază eficientizarea activități Direcțiilor de Tineret din cadrul Ministerului Educației, Cercetării, T și Sportului.
În susținerea eficientizării contestației, intimatul a adus următoarele argumente:
Măsura desființării postului ocupat de recurenta-reclamantă se încadrează în contextul mai larg al reformei în administrația publică, reformă îndreptată către eficientizarea activității administrative și raționalizarea cheltuielilor bugetare.
Sub acest aspect, s-a impus necesitatea creării unei noi funcții la nivelul Direcțiilor de Tineret din cadrul, tocmai în vederea atingerii obiectivelor mai sus menționate. Această nouă categorie de funcție de conducere, denumită "director coordonator" se distinge printr-o serie de particularități care o fac incompatibilă cu profilul funcției de director, desființată prin ordonanța anterior menționată.
În acest sens, intimatul învederează o serie de deosebiri între funcția de director, deținută de recurentă, și cea de director coordonator, nou creată. Astfel, dacă recurenta își desfășura activitatea în temeiul unui contract de muncă, directorul coordonator își exercită atribuțiile în baza unui contract de management. Ca atare, raporturile juridice ce iau naștere în temeiul contractului de muncă, respectiv al contractului de management, au o natură juridică diferită cu consecințe importante în ceea ce privește conținutul, efectele, condițiile de încetare sau de reziliere.
Dincolo de aceste diferențe de natură juridică, funcția de director coordonator, grefată pe contractul de management, este menită să determine o mai bună administrare a direcției. Așa fiind, perioada raportului contractual diferă, în cazul contractului de muncă, este vorba despre o durată nedeterminată, pe când contractul de management prevede o perioadă de maximum 4 ani, permițând de această manieră un control mai asupra îndeplinirii obiectivelor specifice funcției.
Mai mult, în ceea ce privește conținutul contractului și libertatea de negociere a clauzelor, spre deosebire de părțile semnatare ale contractului individual de muncă ce au libertate deplină în stabilirea conținutului și a clauzelor acestui contract, în cazul contractului de management, dispozițiile OUG nr.37/2009 impun restricții semnificative.
Astfel, potrivit ordonanței, modelul-cadru al contractului de management va fi stabilit prin hotărâre de Guvern. În același timp, remunerarea și alte drepturi suportă limitări exprese. Mai mult, contractul de management va conține în mod obligatoriu indicatori specifici de performanță, precum și obiective precise ale mandatului.
Un alt aspect major de divergență între cele două funcții îl constituie procedura și criteriile de evaluare pentru ocuparea posturilor respective. Astfel, în cazul noii funcții, de director coordonator, evaluarea cunoștințelor și aptitudinilor manageriale necesare ocupării funcției se face pe baza unor proiecte de management, al căror conținut minimal este stabilit la art.IV alin.4 din nr.OUG37/2009. Se renunță în acest fel la examenul care condiționa ocuparea funcției de director și care presupunea verificarea unor cunoștințe in abstracto, și se implementează o modalitate de evaluare aplicată.
Față de această prezentare succintă a câtorva dintre diferențele ce marchează natura diferită a funcțiilor în discuție, rezultă cu evidență că în speță a intervenit o desființare efectivă a funcției de director, reorganizarea întemeiată pe OUG nr.37/2009 și pe dispozițiile art.65 alin.1 din Codul muncii neurmărind discriminarea pe criterii de orientare politică, așa cum susține recurenta, ci eficientizarea activității instituțiilor publice.
În concluzie, la nivelul Direcției Județene pentru Tineret T s-a produs o reorganizare reală și efectivă, constând în desființarea funcției de director și crearea unei funcții noi, cea de director coordonator, întemeiată pe concepte de management moderne și menită astfel să conducă la îmbunătățirea activității administrative.
Mai mult, declararea ca neconstituțională a legii de aprobare a OUG nr.37/2009 nu are efectul de a contrazice caracterul serios și real al reorganizării dispuse prin actele normative amintite.
Aceasta pentru că neconstituționalitatea, astfel cum intimatul a arătat anterior nu se grefează pe rațiuni legate de fondul dispozițiilor ordonanței, ci pe rațiuni de formă, față de faptul că Guvernul a încercat să reglementeze pe cale de ordonanță o materie care este de domeniul legii organice.
Asupra recursului, Curtea reține următoarele:
La data de 6.11.2009, ulterior pronunțării sentinței de către instanța de fond, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea pentru aprobarea OUG nr.37/2009.
În motivarea deciziei nr.1257/7.10.2009, Curtea Constituțională a arătat că prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 37/2009, așa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce îi atrage neconstituționalitatea, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin modificările aduse de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2009 articolului 13 alin.1) lit.d) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și anexei la această lege, au fost eliminate din categoria funcționarilor publici de conducere funcțiile de "director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale".
Potrivit art.III din această ordonanță de urgență, funcțiile publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, precum și adjuncții acestuia se desființează. În locul acestor funcții este instituită funcția "director coordonator al serviciului public deconcentrat", care va fi ajutat de unul sau mai mulți adjuncți, în limita numărului de posturi care se desființează. Persoanele care urmează să ocupe aceste funcții sunt numite prin "act administrativ" al ordonatorului principal de credite în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea căruia funcționează serviciul public deconcentrat respectiv și își vor exercita funcțiile în baza unui "contract de management" încheiat cu ordonatorul principal de credite, pe o perioadă de maximum 4 ani, contract asimilat "contractului individual de muncă".
Această construcție juridică deficitară și confuză ridică problema statutului juridic al "directorului coordonator" și a naturii juridice a "contractului de management".
Prin reglementările sale, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2009 afectează statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr.188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art.73 alin.(3) lit.j) din Legea fundamentală, potrivit cărora statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică.
De altfel, prin întreg conținutul reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competența materială, încălcând, astfel, dispozițiile art.115 alin.(6) din Constituție.
Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că viciul de neconstituționalitate a unei ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanței respective. În consecință, legea care aprobă o ordonanță de urgență neconstituțională este ea însăși neconstituțională.
Ținând cont de existența viciului de neconstituționalitate extrinsecă evidențiat mai sus, constând în emiterea de către Guvern a unei ordonanțe de urgență într-un domeniu care, potrivit art.115 alin.(6) din Constituție, este sustras competenței sale, Curtea Constituțională constată că examinarea celorlalte critici de neconstituționalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.37/2009 nu mai este necesară.
Pentru aceste motive, Curtea Constituțională constată că Legea pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.37/2009 este neconstituțională.
Totodată, Curtea Constituțională conchide că, prin dispozițiile sale, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2009 exprimă o tendință de politizare a structurilor guvernamentale din unitățile administrativ-teritoriale, mai precis la nivelul județelor, și pune în discuție regimul constituțional și legal actual al funcției publice.
Din paragrafele mai sus redate, rezultă faptul că instanța de contencios constituțional nu a criticat OUG nr.37/2009 doar prin prisma unor aspecte strict procedurale, ci a explicat în termeni clari din ce motiv această ordonanță, ca și legea prin care a fost aprobată, excede cadrului constituțional actual.
Potrivit dispozițiilor art.147 alin.4 din Constituția României deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Decizia nr.1257/7.10.2009 a Curții Constituționale a devenit obligatorie înainte ca prezenta pricină să se fi soluționat irevocabil, împrejurare față de care se impune a fi luată în considerare.
În conformitate cu prevederile art.65 alin.2 din Legea nr.53/2003 orice concediere, indiferent dacă măsura este aplicată unui salariat sau unui funcționar public, trebuie să aibă la bază o cauză reală și serioasă.
În paragrafele numerotate de la 15 la 38 din întâmpinare, pârâtul argumentează seriozitatea și existența cauzei concedierii pe obligația sa de a pune în aplicare măsurile prevăzute în OUG nr.37/2009. Într-adevăr, un act normativ poate însemna o cauză reală și serioasă, cu condiția ca acesta să nu fi fost invalidat și scos din peisajul constituțional printr-o decizie a Curții Constituționale. Odată cu decizia Curții Constituționale, a dispărut cauza serioasă și reală a concedierii recurentei. În ceea ce privește susținerile pârâtului conform căreia ar fi avut loc o reală reorganizare prin desființarea postului de director și înființarea postului de director coordonator, Curtea invită părțile, cu deosebire pe pârât, să lectureze paragrafele anterioare în care este citată opinia Curții Constituționale referitoare la această "transformare" a celor două posturi.
În aceeași ordine de idei, Curtea remarcă faptul că această reorganizare nu este decât la nivelul hârtiei care a fost tipărită ordonanța declarată neconstituțională, în realitate fiind vorba despre același post, dar denumit diferit și cu o sferă de atribuții aparent lărgită.
Curtea nu a decelat în Ordinul ce a fost contestat motivele pentru care recurenta-reclamantă nu ar fi putut face față, în noua calitate de director coordonator, extinderii ariei de atribuții invocată drept motiv serios și real al reorganizării Direcției de Tineret.
Așa cum și Curtea Constituțională sublinia, prin Ordinul contestat nu s-a urmărit niciun moment eficientizarea activității pârâtei, ci îndepărtarea unei persoane, în speță a reclamantei, din funcția ocupată din motive reale asupra cărora Curtea nu consideră necesar să insiste pentru că, în absența cauzei juridice reale și serioase, respectiv în absența OUG nr.37/2009 și a legii sale de aprobare, concedierea este și rămâne nelegală, indiferent de resorturile reale care ar fi determinat, pentru persoana reclamantei-recurente, pierderea locului de muncă.
Din această perspectivă, tărâmul speculațiilor și eventualelor implicări politice în Ordinul de concediere a recurentei-reclamante rămâne străin analizei Curții care, ca putere distinctă într-un Stat de Drept, nu are a se amesteca sau interveni în asemenea chestiuni.
Câtă vreme Ordinul de concediere este nelegal, ca urmare a absenței cauzei serioase și reale, această împrejurare este prin ea însăși suficientă pentru a fundamenta juridic pretențiile formulate de reclamanta-recurentă.
În analiza legalității Ordinului contestat, Curtea are în primul rând obligația de a verifica, înainte de orice, existența cauzei serioase și reale și a mențiunilor pe care trebuie să le cuprindă, sub pedeapsa nulității, orice decizie de conciliere, inclusiv Ordinul contestat.
Sub acest aspect, recurenta a criticat nemenționarea în Ordinul contestat a locurilor de muncă vacante din cadrul unității care dispune concedierea, iar pârâtul a arătat în replică faptul că dispozițiile art.64 din Legea nr.53/2003 nu sunt aplicabile în cazul concedierii recurentei-reclamante întrucât concedierea nu s-a realizat în termenul art.61 lit.c și d sau art.56 lit.f din Legea nr.53/2003, iar dispozițiile art.74 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003 fac referire la art.64 din Legea nr.53/2003, temei juridic inaplicabil concedierii recurentei-reclamante.
În legătură cu aceeași critică, pârâtul a mai susținut că era inutilă menționarea concretă în Ordinul contestat a tuturor locurilor de muncă vacante în cadrul Direcției pentru Tineret a Județului T, cât timp recurenta-reclamantă cunoștea această listă pentru că, în virtutea prerogativelor funcției exercitate până la momentul concedierii, a condus respectiva instituție publică.
Începând cu acest ultim argument, Curtea subliniază că dispozițiile legii care impun cuprinderea unor anumite mențiuni în actul prin care se dispune concedierea, trebuie respectate indiferent de poziția ierarhică sau de funcția ocupată în cadrul instituției de către persoana concediată, în virtutea principiului egalității cetățenilor în fața legii prevăzută de art.16 alin.1 din Constituție și a principiului constituțional al supremației legii redat în conținutul art.16 alin.2 din Constituție.
Pornind de la prezumția irefragabilă conform căreia nimeni nu este mai presus de lege, este prin urmare firesc și logic a se putea susține că persoana concediată are aceleași drepturi indiferent de poziția pe care a ocupat-o înaintea acestui moment, cu atât mai mult cu cât efectul concedierii este același, fie că este aplicat liftierului sau conducătorului unității, respectiv pierderea locului de muncă. Tocmai pentru a evita acest efect, legiuitorul a prevăzut în art.74 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003, obligația angajatorului de a înscrie în cuprinsul actului de concediere lista tuturor posturilor vacante disponibile în unitate și termenul în care respectivul salariat sau, după caz, funcționar public urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant.
În speță, față de susținerile recurentei și apărările pârâtului, se ridică două probleme. Mai întâi, dacă era sau nu cazul includerii acestei liste față de temeiul concedierii și ulterior lămuririi acestui aspect, în ce măsură a fost sau nu respectată obligația prevăzută de art.74 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003 în raport de conținutul concret al Ordinului de concediere.
Deși pârâta contestă împrejurarea că ar fi fost necesară respectarea dispozițiilor art.74 alin.1 lit.d din Codul muncii, față de temeiul juridic al concedierii, totuși în conținutul Ordinului, însăși pârâta face referire atât generic la dispozițiile Legii nr.53/2003 (în preambulul Ordinului) cât și punctual la prevederile art.74 lit.d din Legea nr.53/2003 (în art.3 alin.2 din Ordinul nr.593/24.04.2009), reținând următoarele: " În perioada de preaviz doamna beneficiază, după caz, în situația în care există în cadrul Direcției pentru Tineret a Județului T posturi de execuție vacante compatibile cu pregătirea profesională, de prevederile art.74 lit.d din Legea nr.53/2003 ( Codul muncii ), cu modificările și completările ulterioare".
Se naște firesc întrebarea ce s-a schimbat în convingerea juridică a pârâtei între momentul redactării Ordinului, moment la care a considerat incidente dispozițiile art.74 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003, de vreme ce a făcut referire la dreptul recurentei-reclamante de a opta pentru un loc de muncă vacant și momentul redactării întâmpinării, ocazie cu care aceeași pârâtă contestă aplicabilitatea dispozițiilor art.74 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003.
Trecând această inconsecvență în rândul întrebărilor retorice, Curtea va explica în cele ce urmează din ce motiv dispozițiile art.74 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003 sunt aplicabile și situației recurentei-reclamante.
Potrivit dispozițiilor art.74 din Legea nr.53/2003 decizia de concediere (ordinul în cazul recurentei-reclamante) se comunică în scris salariatului și trebuie să conțină în mod obligatoriu, printre alte mențiuni, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații trebuie să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64.
Pârâta interpretează eronat norma de trimitere din art.74 alin.1 lit.d a Legii nr.53/2003 exprimată prin termenii " în condițiile art.64". Astfel, pârâta consideră că acești termeni trimit la cazurile enumerate, tot printr-o normă de trimitere la dispozițiile art.61, în art.64. În alin.1 al art.64 din Legea nr.53/2003 sunt enumerate trei situații în care angajatorul are obligația de a propune salariatului un loc de muncă vacant în unitate și anume: concedierea din motive medicale, concedierea pentru necorespundere profesională și situația încetării de drept a contractului individual de muncă în temeiul prevăzut de art.56 lit.f din Legea nr.53/2003.
Acestea sunt cazurile reglementate în cuprinsul art.64. Pentru cele trei cazuri, același articol în alin.2 reglementează și condițiile, respectiv procedura (cuprinzând termenul și modalitatea) în care se realizează această opțiune a salariatului pentru un loc de muncă vacant în unitate și sprijinirea activă a salariatului pentru găsirea unui alt loc de muncă prin intermediul asistenței oferite de agenția teritorială de ocupare a forței de muncă.
La aceste alineate, respectiv 2-4 ale art.64, face referire norma de trimitere din cuprinsul art.76 alin.1 lit.d a Legii nr.53/2003, pentru că în acest din urmă articol se regăsește trimiterea la condițiile prevăzute de art.64, iar nu la cazurile enumerate la art.64 alin.1 din Legea nr.-. Cele două chestiuni sunt distincte întrucât alin.1 din art.64 face vorbire despre cazurile de concediere, iar alin.2-4 despre condițiile în care se parcurge procedura notificării salariatului și a agenției teritoriale pentru ocuparea forței de muncă.
Prin art.76 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003 se instituie un al patrulea caz în care este obligatorie, alături de cele trei situații enumerate în alin.1 al art.64, prezentarea către salariat a listei locurilor de muncă vacante din unitate.
Nu numai interpretarea distinctă a noțiunilor de "caz" și "condiții" conduce spre o astfel de concluzie, ci și o interpretare logică a intenției legiuitorului.
Astfel, dacă acesta din urmă a urmărit ca salariatul necorespunzător profesional sau devenit inapt din motive medicale să beneficieze de sprijinul concret al angajatorului pentru ca pierderea locului de muncă să fie ultima opțiune, este logic și firesc să se considere că legiuitorul a urmărit să acorde un sprijin similar salariatului care nu este concediat din motive care sunt legate de persoana sa, ci din motive care țin, teoretic, de eficientizarea activității angajatorului.
Ar fi ilogic să se susțină că salariatul incompetent profesional (în ipoteza prevăzută de art.61 lit.d la care face trimitere art.64 alin.1 din Legea nr.53/2003) trebuie să beneficieze de sprijinul activ al angajatorului care este nevoit să îi ofere un alt loc de muncă salariatului, corespunzător pregătirii sale profesionale (prin urmare, să se adapteze unei situații pe care nu a creat-o și să găsească salariatului un loc de muncă unde acesta să corespundă profesional), iar salariatul care corespunde profesional nu trebuie, în egală măsură, sprijinit de angajator care, de altminteri, ar trebui să fie primul interesat ca, în măsura existenței unor locuri de muncă vacante, să își păstreze salariatul ce are de suferit în urma restructurării.
Din aceste motive, mai sus detaliate, sunt incidente dispozițiile art.74 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003 și în cazul concedierii reclamantei-recurente, urmând a se analiza în ce măsură acestea au fost respectate în raport de conținutul concret al Ordinului nr.593/24.04.2009.
În art.3 alin.2 din respectivul Ordin se precizează faptul că recurenta beneficiază, după caz, în situația în care există în cadrul Direcției pentru Tineret a Județului T posturi de execuție vacante, compatibile cu pregătirea profesională, de prevederile art.74 lit.d din Legea nr.53/2003.
Această modalitate generică de invocare a dispozițiilor legale, fără nicio concretizare a textului de lege invocat prin indicarea expresă a eventualelor locuri de muncă vacante nu constituie respectarea prevederilor legale mai sus menționate. Nu este suficientă o trimitere formală la un text de lege, ci este necesar ca substanța dreptului de opțiune a salariatului ce urmează a fi concediat să nu fie afectată prin modalitatea în care angajatorul a înțeles să aplice dispozițiile art.74 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003. Or, în cauză, din modul în care a fost formulat art.3 alin.2 din Ordinul nr.593/24.04.2009, rezultă că recurenta-reclamantă este beneficiara unei eventualități, iar nu a unui drept de opțiune. Dacă nu existau alte posturi vacante în cadrul Direcției pentru Tineret a Județului T la momentul la care urma să își producă efectele Ordinul de concediere, emitentul Ordinului avea libertatea și obligația de a comunica în concret acest aspect salariatului, iar nu de a încerca, prin formulări ambigue și cu o doză prea mare de generalitate, să creeze aparența de respectare a unor dispoziții legale cărora, în realitate, nu le-a fost conferită nicio eficiență practică.
Din această perspectivă se impune a fi criticată soluția instanței de fond care, apreciind că în cauză nu ar fi aplicabile dispozițiile art.74 alin.1 lit.d din Legea nr.53/2003, deși nu a explicat,nici măcar rezumativ, din ce cauză Ordinul pe care l-a considerat legal face referiri exact la acest articol privit ca inaplicabil, a aplicat greșit legea, soluția pronunțată intrând sub incidența motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Concluzionând, Curtea apreciază că Ordinul este nelegal pentru că nu conține toate mențiunile obligatorii prevăzute de art.74 din legea nr.53/2003 și pentru că, odată cu decizia Curții Constituționale la care s-a făcut referire, a dispărut, din punctul de vedere al efectelor juridice, cauza reală și serioasă reprezentată de OUG nr.37/2009 declarată neconstituțională, cauză ce trebuie să stea la baza oricărei concedieri pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Decizia Curții Constituționale este aplicabilă speței, chiar dacă a fost pronunțată după ce instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată, în raport de dispozițiile art.147 alin.4 din Constituția României coroborate cu prevederile art.3041Cod pr.civilă. Astfel, potrivit prevederilor art.147 alin.4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
În contextul acestei perioade viitoare, s-a situat și analiza de către instanța de recurs a sentinței Tribunalului Teleorman, analiză care, în temeiul dispozițiilor art.3041Cod pr.civilă, se extinde asupra tuturor aspectelor ce țin de cauză.
Declararea neconstituționalității legii prin care a fost aprobată OUG nr.37/2009 reprezintă un aspect ce nu poate fi ignorat de instanța de control. Această decizie se aplică începând cu 6.11.2009 și, pe cale de consecință, produce efecte în cazul reclamantei-recurente în sensul în care cauza concedierii, reprezentată de OUG nr.37/2009, a devenit inexistentă din punct de vedere juridic, afectând legalitatea Ordinului contestat.
În acest sens, Curtea combate susținerile orale ale reprezentantului pârâtei potrivit cărora nu OUG nr.37/2009 a fost declarată neconstituțională, ci doar legea de aprobare a acestui act normativ, împrejurare care ar justifica și legitima juridic aplicabilitatea, ulterior datei de 6.11.2009 a OUG nr.37/2009.
Asupra acestui aspect, Curtea Constituțională s-a pronunțat încă din anul 1995, când la data de 17.01. a dat decizia nr.1 a Plenului, publicată în Monitorul Oficial din 26.01.1995.
Pentru deplina lămurire a pârâtei, Curtea recomandă acesteia lecturarea integrală a considerentelor deciziei mai sus evocată, decizie din care instanța de recurs extrage următorul citat: "în cazul în care se atacă o lege prin care s-a aprobat o Ordonanță a Guvernului și aceasta (respectiv legea) a fost declarată neconstituțională, nu se poate susține că ar fi afectat de acest viciu numai articolul unic al legii de aprobare, ci și conținutul legii, adică dispozițiile legale ce au fost emise pe cale de ordonanță, deoarece aceasta a părăsit domeniul de acțiune al Guvernului și a intrat în regimul procedurii legislative, dezbaterea parlamentară vizând textele ordonanței". Deci, teza Guvernului în sensul că este afectată numai legea de aprobare, nu și ordonanța, care își va produce efectele mai departe, nu poate fi reținută, deoarece nu ține seama de exigențele procesului legislativ și nici de discuțiile pe care le face art.144 din Constituție la lit.a) și c) (este vorba despre Constituția în forma de dinaintea revizuirii acesteia din 2003).
În temeiul art.144 lit.c), Ordonanțele Guvernului pot fi atacate ca neconstituționale, pe cale de excepție, dar numai până la momentul în care se adoptă legea de aprobare sau respingere. Dacă excepția a fost admisă și ordonanța declarată neconstituțională, desigur nu se mai pune problema aprobării sau respingerii ei prin lege. În cazul în care, însă, ordonanța nu a fost atacată până la momentul adoptării legii sau dacă excepția a fost respinsă, neconstituționalitatea se poate invoca numai în temeiul art.144 lit.a), în aceste situații fiind în prezenta unei legi de admitere sau de respingere a ordonanței. Dar acest control vizează, astfel cum a arătat, și conținutul legii, adică dispozițiile cuprinse în ordonanța.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere în sensul că ordonanța își produce efectele, independent de legea de aprobare sau de respingere, ar însemna practic ca aceasta lege nu ar putea fi atacată, în temeiul art.144 lit.a) din Constituție, pe conținut, ci numai pe criterii formale, de exemplu pentru ca Parlamentul a aprobat ordonanța, deși nu a fost depusă până la împlinirea termenului de abilitare sau deși nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de art.64 ori art.74 alin.(2) din Constituție, cu privire la cvorumul legal și, respectiv, la votul necesar pentru adoptarea legii. Desigur o atare limitare nu rezultă din Constituție și ea nu poate fi reținută".
Raportat la situația concretă a speței, paragrafele din Decizia Curții Constituționale nr.1/17.01.1995 sunt mai actuale ca niciodată, fiind vorba despre aceleași împrejurări, respectiv declararea neconstituționalității unei legi de aprobare a unei ordonanțe, împrejurări cărora li se aplică integral raționamentul Curții Constituționale, neafectat de modificarea intervenită în anul 2003 în textul Constituției.
Având în vedere ansamblul argumentelor expuse, Curtea apreciază fondat recursul formulat și, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va admite recursul, în baza prevederilor art.304 pct.9 și art.3041Cod pr.civilă, cu consecința modificării în tot a sentinței atacate și a aplicării dispozițiilor art.76 și art.78 din Legea nr.53/2003.
Reținând că pârâta-intimată a căzut în pretenții față de reclamanta-recurentă, ca efect al deciziei Curții, atât în etapa judecății la fond, cât și în etapa soluționării recursului, în temeiul dispozițiilor art.274 Cod pr.civilă, va obliga pârâta-intimată să plătească reclamantei-recurente suma de 2500 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu apărător în cele două etape procesuale amintite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de contestatoarea împotriva sentinței civile nr.1512/30.09.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul MINISTERUL T ȘI SPORTULUI.
Modifică în tot sentința recurată și în consecință:
Admite acțiunea.
Constată nulitatea Ordinului nr.593/24.04.2009.
Dispune reintegrarea efectivă a reclamantei-contestatoare în funcția ocupată de aceasta la data concedierii, respectiv pe funcția de director-inspector specialitate I în cadrul Direcției pentru Tineret a Județului
Obligă pârâta să plătească reclamantei contravaloarea tuturor drepturilor salariale indexate, majorate, reactualizate cu indicele de inflație aplicabil la data plății, aferente intervalului cuprins între 23.05.2009 și data reintegrării efective.
Obligă pârâta-intimată să plătească reclamantei-recurente suma de 2500 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
ia
Red.
Dact.LG/2 ex./18.03.2010
Jud.fond:;
Președinte:Dorina ZecaJudecători:Dorina Zeca, Amelia Farmathy, Magdalena Petre
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 409/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 201/2010. Curtea de... → |
|---|
