Contestație decizie de sancționare. Decizia 707/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
-ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
Dosar nr-
Format vechi nr.5552/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.707/
Ședința publică din data de 09 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Zeca Dorina
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de către recurenta-intimată - " România" SA cât și de către recurentul-contestator, împotriva sentinței civile nr.3599 din data de 29.04.2009 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.48192/3/LM/2008, - având ca obiect "contestație decizie sancționare".
La apelul nominal făcut în ședință publică, cauza fiind luată la ordine, au răspuns: recurenta-intimată - " România" SA prin apărătorul său ales, d-na avocat, cu împuternicire avocațială aflată la fila 21 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.- din 04.12.2009 și recurentul-contestator, personal și asistat de apărătorul său ales, d-nul, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 18 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.50 din 09.12.2009.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Recurentul-contestator, prin avocat, având cuvântul, arată că înțelege să depună la dosar un înscris, respectiv copia cărții de muncă, pentru a dovedi faptul că aceasta a suferit modificări în timpul derulării litigiului de față, fiind retrogradat, în condițiile în care contractul contestatorului era suspendat.
Înscrisul de care face vorbire recurentul-contestator prin avocat, și depus la dosar la termenul de azi, este prezentat și reprezentantului recurentei-intimate - " România" SA.
Recurenta-intimată - " România" SA prin avocat, având cuvântul, arată că în opinia sa înscrisul depus și prezentat la termenul de azi de către recurentul-contestator, prin avocat, nu este un act concludent soluționării cauzei.
Părțile prezente întrebate fiind, arată că nu mai au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților recurente prezente în susținerea, respectiv combaterea motivelor de recurs formulate în cauză.
Recurenta-intimată - " România" SA, prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, măcar din rațiuni didactice, vizând aplicarea corectă a dispozițiilor legale, prin prisma faptului că reprezentanții unei companii au încercat să respecte legea în ceea ce privește desfășurarea raporturilor de muncă.
Astfel, arată că, instanța de foind a dispus anularea deciziei de sancționare contestate prin raportare la dispozițiile art.268 Codul muncii,reținând că decizia a fost încălcată cu încălcarea prevederilor imperative ale textului de lege sus citat.
În acest sens, solicită a se constata faptul că,reprezentanții companiei au făcut tot ce a depins de ei, ca într-o situație specială, în care un director din cadrul companiei a refuzat de nenumărate ori să-și îndeplinească sarcinile de serviciu, ori să le îndeplinească în mod necorespunzător, sau neîntemeiat.
În același context, solicită a se constata faptul că prin decizia a cărei anulare se cere, s-au descris în concret faptele care au constituit abatere disciplinară, însă instanța de fond reține că aceste fapte au fost descrise "la modul general" sau "lacunar".
În ceea ce privește obligația impusă de dispozițiile art.268 alin.(2) Codul muncii, aceea că decizia să conțină motivele pentru care au fost înlăturate apărările contestatorului în timpul cercetării disciplinare prealabile, recurenta-intimată prin avocat, arată că în preambulul actului de sancționare, apărările salariatului au fost înlăturate întrucât susținerile acestuia sunt nereale, fiind contrazise de documente deja întocmite, ba mai mult, acesta nu a adus explicații convingătoare pentru neîndeplinirea obligațiilor de serviciu sau pentru îndeplinirea acestora cu întârziere.
Așa fiind, apreciază recurenta-intimată, prin avocat, faptul că instanța de fond în mod greșit reține nerespectarea dispozițiilor art.268 lit."b" Codul muncii, și anume, ca decizia de sancționare să conțină precizarea prevederilor din statutul disciplinar, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, întrucât acesta, prin comportamentul său a nesocotit însuși contractul individual de muncă, precum și ordinele și dispozițiilor conducătorilor ierarhici.
Pe acest aspect, solicită a se avea în vedere faptul că, la nivelul companiei nu există un contract colectiv de muncă, raporturile de muncă din cadrul acesteia sunt reglementate de către dispozițiile contractului de muncă la nivel național.
Față de aceste motive, față de cele dezvoltate în cuprinsul motivelor de recurs, recurenta-intimată - " România" SA prin avocat, concluzionează în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată și motivată în scris, modificarea în parte a hotărârii judecătorești recurate și judecând cauza pe fond, în conformitate cu dispozițiile art. 81 din Legea nr.168, respingerea contestației formulate de către contestatorul, ca neîntemeiate.
Precizează faptul că înțelege să solicite cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul litigiu pe cale separată.
Pe recursul declarat de către recurentul-contestator, recurenta-intimată - " România" SA, prin avocat, având cuvântul, arată că la termenul anterior de judecată, la interpelarea Curții, avocatul recurentului-contestator a precizat faptul că suma de 13.298 lei reprezintă o diferență între suma plătită cu titlu de indemnizație concediu medical și suma care ar fi trebuit achitată în condițiile în care nu ar fi fost modificată valoarea salariului în cartea de muncă.
Cu privire la acest aspect, recurenta-intimată prin avocat arată că această informație este incorectă, și în acest sens solicită a se avea în vedere cartea de muncă depusă, suma revendicată reprezentând de fapt acea diferență de bani de care contestatorul este nemulțumit pe o perioadă de 2 luni de zile, și care nu are legătură cu incapacitatea temporară de muncă.
Așa fiind, solicită respingerea recursului declarat de către recurentul-contestator, întrucât acesta nu a suferit nici un prejudiciu prin punerea în executare a deciziei de retrogradare, deoarece, practic, în perioada de referință acesta s-a aflat în concediu medical, primind salariu precum și indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă conform legii, ba mai mult, decizia de retrogradare nu a produs efecte asupra veniturilor contestatorului.
Cu privire la motivul de recurs privind acordarea de daune morale, recurenta-intimată - " România" SA prin avocat, arată că recurentul-contestator nu a produs dovezi cu privire la existența unui prejudiciu moral, această decizie de retrogradare, nici măcar, nu a produs efecte juridice.
Mai arată că, la instanța de fond, compania recurentă a produs dovezi în sensul că în realitate contestatorul a dorit încetarea contractului de muncă, în schimbul unei sume forate mari de bani, la dosar existând propunerea formulată și suma de bani solicitată.
Recurentul-contestator, prin avocat, având cuvântul pe recursul său, solicită admiterea cererii așa cum a fost formulată și motivată în scris, obligarea intimatei la plata sumei de 19.298 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând diferența de salariu, conform mențiunilor din cartea de muncă, având în vedere reducerea acestuia de la 3.200 lei la suma de 2.100 lei pe o perioadă de 12 luni de zile.
În acest sens, arată că indemnizația s-a calculat greșit prin raportare la salariul pe care recurentul îl avea după punerea în aplicare a deciziei de sancționare și nu la salariul de care a beneficiat cu 6 luni în urmă.
Cât privește daunele morale solicitate, recurentul-contestator prin avocat arată că prin atitudinea intimatei, i-a creat o imagine defectuoasă, fiind supus unor presiuni psihice pe motivul că ar fi încercat să delapideze recurenta. În acest sens, arată că la instanța de fond a solicitat administrarea probei cui martori, însă proba a fost respinsă pe motiv că nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit.
În ceea ce privește capătul privind publicarea anunțului pe pagina de internet, solicită admiterea acestuia nu s-ar face altceva decât s-ar repara suferința contestatorului pentru a reda acestuia probitatea morală, în raport de atitudinea companiei recurente.
Pe recursul declarat de către recurenta-intimată - " România" SA, recurentul-contestator, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea acestuia, motivat de faptul că decizia de sancționare este incompletă, nu cuprinde elementele prevăzute de dispozițiile Codului muncii, făcându-se doar referire la dispozițiile art. 268 alin.(2) din Codul muncii.
Faptele generic descrise, respectiv enumerarea acestora, nu întrunesc nici pe departe scopul pentru care a fost edictată norma juridică.
Mai mult, arată că, în ceea ce privește afirmația recurentei-intimate potrivit cu care la nivelul companiei nu există un contract colectiv de muncă, nu poate fi reținută atâta vreme cât legea, obligă intimata să aibă un astfel de contract încheiat, de vreme ce este o societate cu peste 3000 de salariați.
Așa fiind, solicită pe acest aspect, a se constata faptul că aceasta reprezintă încă o modalitate de încălcare a drepturilor salariaților.
Pentru aceste motive dar și pentru cele inserate pe cale de întâmpinare, recurentul-contestator, prin avocat concluzionează în sensul respingerii recursului declarat de către recurenta-intimată - " România" SA.
Recurenta-intimată - " România" SA, prin avocat, având cuvântul în replică, în ceea ce privește susținerile părții recurente adverse potrivit cu care aceasta ar fi obligată la încheierea unui contract colectiv de muncă, arată că salariații companiei nu au solicitat demararea procedurilor privind încheierea unui astfel de contract, câtă vreme prevederile legale au fost și sunt respectate, cu aceiași destinație.
Cât privește reparația morală solicitată, arată că recurentul-contestator prin avocat, nu a făcut niciun moment dovada prejudiciului moral care să atragă repararea acestuia de orice fel.
Recurentul-intimat, prin avocat, având cuvântul în replică, arată că, urmare negocierilor purtate cu salariații societății, după demararea procesului, s-a ajuns la concluzia potrivit cu care, se impune ca salariații să fie reprezentați pentru a se discuta această problemă.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispozițiilor art.150 Cod proc. civ. și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Prin recursurile înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 28.08.2009, recurenții - " România" SA și au criticat sentința civilă nr.3599/29.04.2009 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.48192/3/LM/2008.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta - România SA a susținut, în esență, faptul că decizia de concediere cuprinde toate elementele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, fiind descrise faptele reținute în sarcina salariatului, precizate prevederile legale în baza cărora a fost sancționat, respectiv prevederile contractului individual de muncă și ordinele conducătorilor ierarhici și motivată împrejurarea respingerii apărărilor salariatului sancționat.
În drept, recurenta - România SA și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041Cod pr.civilă.
La rândul său, recurentul a criticat sentința mai sus amintită prin prisma neacordării daunelor morale și a nepublicării unui anunț pe pagina de internet și prin afișare la toate sediile în care angajatorul să își ceară scuze pentru modul în care fost tratat pe perioada cercetării prealabile.
Recurentul a susținut că instanța de fond nu a avut în vederea realitatea situației faptice în care s-a aflat și afectarea atât a sănătății, cât și a prestigiului profesional ca urmare a atitudinii angajatorului. Recurentul a mai arătat că instanța de fond nu a încuviințat proba testimonială pentru dovedirea acestor aspecte, deși această probă a fost solicitată în acest scop, iar nu numai pentru prezentarea împrejurărilor reținute incorect de către Tribunalul București.
În drept, recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile a rt.3041Cod pr.civilă.
Analizând cele două recursuri prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
La data de 27.11.2008 recurenta-pârâtă a emis decizia nr.7800 decizie prin care a dispus sancționarea disciplinară a recurentului-reclamant prin retrogradarea acestuia pe o perioadă de 60 de zile pe funcția de inspector instalare site-uri.
Cercetând conținutul deciziei contestate, prin raportare la dispozițiile art.268 din Legea nr.53/2003, Curtea constată că recurentul-reclamant a fost sancționat ca urmare a reținerii unui număr de 9 abateri disciplinare constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă, cu întârziere, a unor atribuții de serviciu.
Simpla lecturare a acestor presupuse abateri conduce la concluzia complexității activității pe care o desfășura în cadrul pârâtei-recurente reclamantul-recurent. În acest context este într-adevăr surprinzător cum această complexitate a fost comprimată în două pagini ale deciziei de sancționare care conține, în integralitatea sa, doar 3 pagini. De altfel, din modalitatea de redactare a deciziei rezultă că angajatorul s-a limitat numai la a enumera presupusele abateri disciplinare constând într-o serie de acțiuni întârziate, eronat executate sau chiar neexecutate, fără a detalia în ce consta în concret activitatea pe care ar fi trebuit să o desfășoare recurentul-reclamant în funcția ocupată. Această detaliere era cu atât mai necesară cu cât activitatea pe care o desfășura recurentul-reclamant implica o multitudine de parametri tehnici care, în absența unor precizări suplimentare, rămân imposibil de verificat pentru a stabili temeinicia, respectiv netemeinicia măsurii sancționării constând în retrogradarea în funcție.
Pentru a respecta nu numai formal dispozițiile art.208 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003 este necesar ca descrierea faptei să nu se limiteze doar la împrejurarea ce constituie în opinia angajatorului abaterea disciplinară, ci această descriere să fie astfel realizată încât să plaseze acțiunea/inacțiunea salariatului sancționat în contextul mai larg a activității acestuia în raport, spre exemplu, de atribuțiile înscrise în fișa postului și de procedurile și protocoalele interne ale angajatorului pe care salariații trebuie să le cunoască, să le respecte și să le aplice în activitatea profesională desfășurată.
În acest context, reținând că recurenta-pârâtă a făcut referire la ordinele și dispozițiile conducătorilor ierarhici, era necesar, pentru a circumstanția abaterile, să fie precizate în concret care au fost aceste ordine, cine le-a emis, la ce dată și în ce formă.
De asemenea, fiind invocate încălcări ale regulamentului intern, tot în același scop al circumstanțierii încălcărilor, era obligatoriu să fie specificate expres articolele sau paragrafele din regulamentul intern pentru a le putea verifica incidența raportat la conținutul faptic al abaterilor reținute.
Pentru a exemplifica argumentele mai sus expuse, Curtea alege spre comentare, din cele 9 abateri enumerate în decizia de concediere, abaterea constând în "erori în raportarea costurilor operaționale cu constructorii folosiți în intervențiile la site-uri, conducând la erori în justificarea bugetului".
Deși această abatere este redactată în limba română, din pricina generalității și conciziunii cu care este expusă, rămâne de neînțeles pentru orice persoană care nu este familiarizată cu particularitățile acestor operațiuni. În plus, această manieră de redare a abaterii disciplinare nu permite salariatului o apărare concretă pentru că, în mod logic și rațional, este aproape imposibil să se apere când i se reține în sarcină o serie de erori, fără a se preciza în concret în ce constă fiecare dintre respectivele erori.
Rămâne exclusiv problema angajatorului dacă a lăsat să curgă prea mult timp, iar erorile au devenit atât de multe, încât identificarea fiecăreia dintre ele a devenit o problemă a cărei minuțiozitate de rezolvare implica un efort substanțial. Angajatorul era obligat să depună un asemenea efort pentru că vina în ceea ce privește neglijarea verificării modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu de către salariatul cercetat, îi aparține.
Această observație este pertinentă și în cauză, raportat la numărul mare de abateri disciplinare reținute în sarcina recurentului-reclamant. Este evident că eventualele neregularități în activitatea acestuia din urmă nu reprezintă abateri săvârșite într-o perioadă scurtă de timp, spre exemplu, într-o săptămână, ci sunt rezultatul unei conduite necorespunzătoare ce a acoperit o perioadă substanțială de timp. În acest context, este de neînțeles cum o perioadă destul de lungă de timp este descrisă de angajator în raport de abaterile reținute în doar 29 de rânduri tehnoredactate pentru nu mai puțin de nouă abateri enumerate.
Tocmai această modalitate în care angajatorul a înțeles să descrie faptele reținute în sarcina recurentului-reclamant demonstrează că în realitate nu e vorba despre o descriere concretă în conformitate cu dispozițiile art.268 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003, ci doar despre o enumerare, o inventariere a abaterilor. Dispozițiile legale mai sus amintite nu întâmplător fac vorbire despre descrierea faptei, iar nu despre enumerarea, respectiv redarea faptei, pentru că intenția legiuitorului a fost aceea de a crea premisele pentru salariatul cercetat, ca și pentru instanța de judecată în eventualitatea contestării măsurii disciplinare dispuse, de a se putea apăra cunoscând precis ce acuzații sunt aduse, respectiv de a putea aprecia, în raport de probele administrate, asupra temeiniciei măsurii sancționării.
Dacă s-ar interpreta dispozițiile art.268 alin.2 lit.a din Legea nr.53/2003 ca fiind respectate doar prin redarea abaterii disciplinare, fără o detaliere a circumstanțelor în care aceasta a fost săvârșită, dreptul salariatului cercetat de a se apăra ar deveni simbolic, iar controlul legalității și temeiniciei recunoscut în atribuțiile instanței de judecată, doar o formalitate pentru care există o procedură și texte de lege, dar nu subzistă un conținut concret al controlului.
Nu se poate realiza un control atât timp cât instanța nu cunoaște ce anume semnifică abaterea, iar toate aceste mențiuni lămuritoare trebuie să se regăsească în cuprinsul deciziei de sancționare pentru că așa prevede, cel puțin deocamdată, legea, respectiv dispozițiile art.268 alin.2 lit.a din Codul muncii. Pe cale de consecință, în fața instanței angajatorul nu poate prezenta aspectele lămuritoare prin referirea la alte documente sau prin administrarea altor mijloace probatorii. De aceea, actul de sancționare trebuie redactat cu maximă atenție și diligență și nu trebuie să se remarce prin conciziune, ci dimpotrivă printr-o grijă deosebită în descrierea cât mai acoperitoare a abaterii și a plasării acesteia în contextul concret al atribuțiilor pretins a fi fost neîndeplinite corespunzător.
Firește că această obligație a angajatorului implică un efort din partea acestuia, transformând actul de sancționare, prin prisma modalității de redactare, într-un test de verificare a aptitudinilor în ceea ce privește redarea scriptică a situației de fapt conturate în urma cercetării prealabile.
Acest test, în speța de față, așa cum și instanța de fond a reținut, nu a fost trecut cu succes de recurenta-pârâtă care a redactat o decizie de sancționare eliptică, enumerativă, modalitate care nu corespunde dispozițiilor art.268 alin.2 lit.a din Codul muncii.
În ceea ce privește critica referitoare la prevederile art.268 alin.2 lit.b din Legea nr.53/2003, Curtea apreciază că soluția instanței de fond este corectă pentru că, similar obligației de descriere concretă a faptelor, angajatorul trebuie să înscrie temeiul concret din regulament sau să enumere ordinele șefilor ierarhici pretins a fi fost nerespectate. Precizările generice nu sunt suficiente pentru că nu permit verificarea în concret dacă abaterile descrise corespund sau nu, pe de o parte fișei postului, iar pe de altă parte prevederilor sau normelor înscrise în regulamentul intern.
Modalitatea generică în care recurenta-pârâtă a făcut referiri la încălcări ale contractului individual de muncă, ale regulamentului intern, ale ordinelor și dispozițiilor conducătorilor ierarhici, fără a indica în concret niciun articol sau vreun ordin, respectiv dispoziție a unui șef ierarhic, echivalează cu lipsa din decizia de sancționare a mențiunii prevăzută sub sancțiunea nulității de dispozițiile art.268 alin.2 lit.b din Legea nr.53/2003. Ultima critică a recurentei - SA este reprezentată de neobservarea de către instanța de fond a faptului că decizia contestată respectă dispozițiile art.268 alin.2 lit.a și b din Legea nr.53/2003, fiind precizate motivele pentru care apărările formulate de salariatul cercetat au fost înlăturate.
În realitate, această precizare este similară, ca manieră de redare, precizărilor făcute în temeiul art.268 alin.2 lit.a și b din Legea nr.53/2003, respectiv se remarcă prin conciziunea și lipsa oricăror referiri concrete care să ateste neveridicitatea susținerilor salariatului cercetat. în alți termeni, pentru a fi respectate dispozițiile art.268 alin.2 lit.c din Legea nr.53/2003, nu este suficient ca angajatorul să susțină, în esență, că salariatul cercetat nu are dreptate în privința apărărilor, ci trebuie să arate de ce acesta din urmă nu are dreptate, prin referiri concrete la documente care infirmă susținerile celui cercetat.
Toate aspectele mai sus expuse conduc spre o concluzie de care, pe viitor,este util ca recurenta-pârâtă să țină seama și anume: actul de sancționare nu este un formular, nu reprezintă suportul material al unor simple enumerări, nu reprezintă o simplă formalitate prin care se finalizează și se dă eficiență juridică cercetării prealabile, ci constituie actul fundamental în funcție de care instanța de judecată, în eventualitatea unei contestații, verifică atât legalitatea, cât și temeinicia măsurii dispuse.
Din această cauză, un astfel de înscris nu trebuie redactat în grabă, superficial și doar pentru a finaliza din punct de vedere formal o procedură de cercetare disciplinară. Dimpotrivă, decizia de sancționare trebuie să fie suficientă prin ea însăși pentru a permite un control efectiv al celor două aspecte, respectiv legalitatea și temeinicia măsurii dispuse, fără ca acest lucru să însemne că părțile sunt îngrădite în a administra și alte mijloace probatorii, însă toate aceste probe vor fi apreciate, din punct de vedere al concludenței, prin raportare la dispozițiile legale care instituie un conținut obligatoriu al actului de sancționare.
Față de considerentele mai sus expuse, Curtea apreciază că soluția instanței de fond, criticată de recurenta-pârâtă, este corectă și legală, nefiind incident modul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.3041Cod pr.civilă.
Asupra recursului formulat de recurentul-reclamant, Curtea reține următoarele:
Din dezvoltarea criticilor în cererea de recurs nu rezultă că recurentul-reclamant ar fi criticat și respingerea de către instanța de fond a pretențiilor sale materiale, ci doar că a enumerat ce pretenții i-au fost respinse ca neîntemeiate.
Din acest motiv, Curtea, la termenul de judecată din 15.12.2009, în virtutea rolului activ consacrat încă prin dispozițiile art.129 alin.5 Cod pr.civilă, a cerut lămuriri recurentului-reclamant. În baza acestor lămuriri Curtea concluzionează că recurentul-reclamant a înțeles să critice în recursul formulat și neacordarea de către Tribunalul Bucureștia sumei de 13.298 Ron cu titlu de despăgubiri materiale.
Referitor la această critică, în raport de statele de plată depuse la dosarul instanței de fond și de faptul că în perioada în care decizia de sancționare ar fi trebuit să își producă efectele juridice recurentul-reclamant s-a aflat în concediu medical, rezultă că acesta a primit o indemnizație corespunzătoare funcției de manager, iar nu raportată la funcția pe care a fost retrogradat.
În privința criticilor referitoare la neacordarea daunelor morale și a nepublicării unui anunț conținând scuzele publice ale angajatorului, Curtea reține că susținerile recurentului-reclamant acoperă două aspecte distincte: pe de o parte există o critică referitoare la maniera de încuviințare și de administrare a probatoriului, iar pe de altă parte subzistă critici privitoare la fondul analizei instanței de fond referitoare la netemeinicia pretențiilor.
În acest sens, Curtea reține că recurentul-reclamant susține că instanța de fond a consemnat în mod greșit în încheierea de ședință de la termenul la care părțile au pus concluzii pe fondul cauzei (termenul de judecată din 24.04.2009) împrejurarea conform căreia apărătorul reclamantului-recurent ar fi solicitat încuviințarea probei testimoniale doar pentru dovedirea apărărilor împotriva netemeiniciei deciziei de sancționare, în realitate această parte solicitând proba testimonială și pentru circumstanțierea și dovedirea pretențiilor reprezentând daunele morale.
Verificând conținutul încheierii de la termenul de judecată din 24.04.2009, Curtea constată că recurentul-reclamant a solicitat încuviințarea probei cu martori pentru a dovedi nefuncționarea sistemului de management a echipei de teren, iar nu pentru dovedirea prejudiciului moral în susținerea pretențiilor având ca obiect daune morale.
Firește, în motivele de recurs, recurentul-reclamant susține contrariul, dar aceste susțineri trebuia probate sau argumentate prin utilizarea unor proceduri prevăzute în Codul d e procedură civlă. În acest sens, Curtea subliniază că încheierea de ședință semnată de membrii completului de judecată, are valoarea probatorie a unui înscris autentic, împotriva mențiunilor pe care aceasta le cuprinde existând posibilitatea pentru recurentul-reclamant de a se înscrie în fals în conformitate cu procedura prevăzută de art.181-183 Cod pr.civilă împotriva înscrisului defăimat ca fiind fals, respectiv a încheierii de ședință din 24.04.2009.
Invocarea acestor proceduri se putea face și în fața instanței de recurs, în contextul controlului extins întemeiat pe dispozițiile art.3041Cod pr.civilă, dar o asemenea chestiune nu a fost adusă la cunoștința instanței de recurs nici scriptic, nici oral prin intermediul susținerilor apărătorului recurentului-reclamant. Curtea reține că acesta din urmă a beneficiat de asistență juridică din partea unui avocat ales care a avut deplina libertate, în limite procedurale stabilite de dispozițiile Codului d e procedură civilă, de a stabili conduita procesuală cea mai potrivită în dovedirea criticilor formulate, Curtea neavând obligația de a indica părții mijloacele legale prin care se puteau contesta mențiunile dintr-o încheiere de ședință, câtă vreme aceste mijloace erau prevăzute de lege, respectiv art.181-184 Cod pr.civilă, prin urmare erau sau trebuia să fie cunoscute de apărător care a ales să nu le invoce, adoptând o altă strategie procesuală.
Rolul activ al instanței nu trebuie în niciun moment confundat cu obligația părților, înscrisă în art.129 alin.1 Cod pr.civilă, de a-și proba susținerile și apărările. Așadar, era obligația recurentului-reclamant să-și probeze susținerile referitoare la înscrierea intenționat eronată a cererii sale de probatoriu referitoare la proba cu martori, iar modalitatea eficientă în care acest lucru se putea realiza era invocarea procedurii prevăzută de art.181-184 Cod pr.civilă, cu atât mai mult cu cât în cauză a existat un apărător ales prezumat a cunoaște dispozițiile legale. Pornind de la această prezumție, Curtea nu poate decât să constate că recurentul-reclamant, prin apărătorul său, a apreciat că nu îi este utilă invocarea dispozițiilor art.181-184 Cod pr.civilă. apreciere pe care și- întemeiat strategia procesuală în privința căreia principiul disponibilității îi conferă o libertate deplină, ceea ce nu înseamnă că această libertate se va concretiza în cea mai bună apărare sau, după caz, cea mai potrivită soluție de susținere a pretențiilor formulate. Acest din urmă aspect însă nu ține de rolul instanței de judecată, ci de modalitatea în care apărătorul ales a înțeles să realizeze apărarea în raport de situația concretă a speței.
De altminteri, în cauză, reclamantul-recurent se putea pune la adăpost de astfel de erori dacă redactorul cererii de chemare în judecată ar fi întocmit această cerere cu respectarea deplină a dispozițiilor art.112 pct.5 Cod pr.civilă, respectiv dacă recurentul-reclamant ar fi indicat expres în cererea de chemare în judecată faptul că solicita administrarea probei testimoniale, indicând numele și locuința martorilor, pentru dovedirea prejudiciului moral suferit.
Deși acțiunea are șapte pagini tehnoredactate, mențiunea referitoare la probe acoperă doar un rând, fiind, similar conținutului deciziei de concediere, extrem de concisă și incompletă prin raportare la prevederile art.112 pct.5 Cod pr.civilă potrivit cărora cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Cum pretenția constând în acordarea daunelor morale a constituit un capăt de cerere distinct în cadrul petitului acțiunii, era necesar ca reclamantul-recurent să facă trimitere expresă la solicitarea probei testimoniale în dovedirea capătului de cerere având ca obiect daune morale.
În lipsa unor mențiuni exprese în cererea de chemare în judecată, Curtea nu are alte elemente de apreciere sub acest aspect procedural, decât prin coroborarea cererii cu susținerile orale ale părătorului recurentului-reclamant de la termenul de încuviințare a probelor (ședința de judecată din 24.04.2009), astfel cum acestea au fost consemnate în înscrisul autentic reprezentat de încheierea de ședință.
Această coroborare conduce către o singură concluzie și anume aceea conform căreia reclamantul-recurent a tins să probeze existența prejudiciului moral prin înscrisuri și interogatoriul părții adverse, câtă vreme proba testimonială a fost solicitată pentru lămurirea altor aspecte litigioase.
Interogatoriul pârâtei-recurente a fost respins de către instanța de fond pentru că, în absența solicitării probei testimoniale, acest mijloc probatoriu nu putea proba, prin el însuși, afectarea de ordin moral pretins a fi fost suferită de reclamantu-recurent, ci doar putea contura, cel mult, o anumită conduită a angajatorului. O astfel de conduită putea crea premisele pentru conturarea faptei ilicite a angajatorului, dar nu putea dovedi că respectiva faptă ar fi produs consecințe nefaste în stabilitatea psihică și în starea de sănătate a salariatului sancționat.
În alți termeni, în eventualitatea încuviințării probei cu interogatoriu pentru dovedirea capătului de cerere având ca obiect daune morale, o astfel de probă s-ar fi putut dovedi, în mod teoretic, utilă, dar nu șiu concludentă din motivele mai sus arătate, astfel încât decizia instanței de fond de aor espinge, în raport de circumstanțele concrete ale speței și a cererilor de probatoriu din partea părților, a fost o decizie corectă.
În acest context, rezultă că singura probă ce putea fi analizată de Tribunal pentru a ajunge la concluzia temeiniciei pretenției având ca obiect daune morale era reprezentată de proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Curtea subliniază că, din punct de vedere procedural, în conformitate cu dispozițiile art.112 alin.2 Cod pr.civilă, reclamantul-recurent avea obligația, fiindcă a cerut chiar prin cererea de chemare în judecată încuviințarea probei cu înscrisuri, de a alătura cererii de chemare în judecată respectivele înscrisuri în copie certificată pentru conformitate cu originalul.
La termenul de judecată din 24.04.2009, din mențiunile încheierii rezultă că reclamantul-recurent a solicitat proba cu înscrisuri, făcând vorbire și despre înscrisuri noi, fără însă a preciza dacă cu privire la aceste înscrisuri noi ar putea fi incidente dispozițiile art.138 alin.1 pct.2 și 3 Cod pr.civilă. Potrivit acestor prevederi, dovezile care nu au fost cerute în condițiile art.112 Cod pr.civilă (adică prin anexare, în copie, în suficiente exemplare cererii de chemare în judecată) și art.132 Cod pr.civilă nu vor mai putea fi invocate în cursul instanței (adică al judecății), cu excepția cazurilor în care nevoia dovezii ar reieși din dezbateri și partea nu o putea prevedea, respectiv atunci când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății. Nu rezultă că astfel de situații ar fi fost incidente în cauză la termenul de judecată din 24.04.2009, prin urmare instanța de judecată nu ar fi avut niciun temei legal pentru a amâna judecata în scopul depunerii înscrisurilor noi despre care a făcut vorbire reclamantul-recurent prin apărător.
Firește că în cauză nu puteau fi incidente nici dispozițiile art.138 alin.1 pct.4 Cod pr.civilă întrucât, așa cum rezultă din împuternicirea avocațială și din mențiunile încheierii de ședință de la termenul de judecată din 24.04.2009, reclamantul-recurent a fost reprezentat de apărătorul său ales.
Raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Curtea apreciază că acestea nu conturează, dincolo de orice dubiu, existența prejudiciului moral pretins a fi fost suferit de recurentul-reclamant. Acesta din urmă a susținut că a fost tratat în mod umilitor și jignitor de recurenta-pârâtă, dar nu a dovedit această pretinsă conduită a angajatorului prin probele administrate.
Actele depuse la dosar nu conduc la concluzia umilirii salariatului cercetat, ci la concluzia existenței unei proceduri de cercetare disciplinară prealabilă a cărei legalitate a fost afectată de modalitatea în care a înțeles recurenta-pârâtă să redacteze conținutul deciziei de sancționare.
Urmând un raționament logic aplicabil speței litigioase deduse judecății, Curtea observă că reclamantul-recurent susține afectarea stării sale de sănătate și a sentimentului de demnitate personală, ceea ce ar fi fost de natură să creeze premisele unei atitudini categorice de obținere a reparației pentru aceste suferințe, din partea reclamantului-recurent. Cu alte cuvinte, împrejurările pretins a fi fost îndurate de reclamantul-recurent, descrise în cererea de chemare în judecată, ar fi fost suficiente prin ele însele să contribuie la îndârjirea reclamantului de a obține sancționarea angajatorului. Prin urmare, conturarea acestei conduite a salariatului sancționat ar fi fost creată de acționarea în instanță a angajatorului pentru a obține dreptatea refuzată de acesta din urmă și repararea prejudiciului moral.
Cu toate acestea, deși recurentul-reclamant a inițiat un astfel de demers începând cu data de 16.12.2008, în timpul judecății s-a arătat dispus la o soluționare amiabilă a litigiilor, solicitând angajatorului stabilirea unei întâlniri pentru discutarea acestui subiect în perioada 9-13 februarie 2009, astfel cum rezultă din conținutul e-mail-ului transcris de reclamantul-recurent numitei la data de 30.01.2009 (fila 166 dosar fond). În acest sens al soluționării litigiului pe cale amiabilă, același reclamant-recurent a transcris pârâtei-intimate un proiect al unui contract de tranzacție, astfel cum rezultă din conținutul e-mail-ului expediat de reclamantul-recurent, la data de 2.12.2008, în atenția numitelor și (filele 166-167 dosar fond).
Nu este nimic nepotrivit sau nelegal în faptul că reclamantul-recurent a încercat să ajungă la o înțelegere amiabilă cu angajatorul, însă o astfel de atitudine este de natură să circumstanțieze nivelul afectării sale ca urmare a acțiunilor întreprinse de pârâta-intimată. Această circumstanțiere permite Curții să observe că în realitate promovarea acțiunii pe rolul Tribunalului Bucureștia avut ca scop, în afara obținerii declarării nulității actului de sancționare, concretizarea unui mijloc de a pune presiune (legal, de altminteri) asupra angajatorului pentru a se ajunge, în cele din urmă, la o înțelegere amiabilă, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat.
O astfel de conduită definește persoana reclamantului-recurent ca fiind expresia unei personalități pragmatice care urmărește să obțină rezultatul cel mai favorabil demersurilor inițiate, context în care sentimentele de umilință și frustrare au fost date la o parte, sau în orice caz, trecute pe un plan secundar la momentul când viitorul reclamant propunea deja părții adverse modalități concrete de stingere a litigiilor. veni în fața instanței și a susține afectarea substanțială a sentimentelor de demnitate și a stării de sănătate, în condițiile în care subzista din partea reclamantului-recurent o atitudine activă, pragmatică, de negociere cu partea despre care susține că l-a tratat în mod umilitor, înseamnă a exagera gradul de profunzime a suferinței fizice și psihice cauzate de litigiile cu pârâta-recurentă.
Un om umilit, afectat fizic prin îmbolnăvire ca urmare a unor acțiuni din partea angajatorului, nu încearcă să negocieze cu cel care l-a umilit atât de profund, înainte de a iniția demersurile de tragere la răspundere a angajatorului vinovat de adoptarea unei astfel de conduite. Dimpotrivă, o persoană care acționează în scopul negocierii acestor aspecte litigioase, având puterea să propună tranzacții și să întrețină o corespondență activă cu reprezentanții angajatorului aflat în culpă pentru o pretinsă atitudine nelegală, denotă, în opinia Curții, în lipsa altor mijloace probatorii care să demonstreze contrariul, o persoană rezistentă la stres, pragmatică și dispusă să ajungă la un compromis (prin compromis înțelegându-se predispoziția de a ajunge la o înțelegere) cu partea adversă.
Este evident că în aceste condiții suferința pretinsă de reclamantul-recurent nu a depășit nivelul unei indispoziții, chiar dacă pentru combaterea acesteia reclamantul-recurent a obținut concedii medicale succesive emise de propria-i soție în calitate de medic de familie. Nu există la dosar acte medicale prin care să se contureze o agravare deosebită a stării de sănătate a recurentului-reclamant. Dimpotrivă, în contextul speței, acordarea concediilor medicale succesive a reprezentat o modalitate formal legală de a amâna deznodământul procedurii cercetării disciplinare prealabile.
Având în vedere că pârâta-recurentă nu a contestat la organele de specialitate concediile medicale de care a beneficiat recurentul-reclamant, nu există posibilitatea de a aduce în discuție o eventuală acordare nelegală a concediilor medicale, astfel cum a încercat să sugereze recurenta-pârâtă în concluziile orale formulate în fața instanței de recurs. Cu toate acestea, faptul acordării unui concediu medical sau a mai multor concedii medicale nu probează prin el însuși că problema de sănătate a salariatului este direct legată sau cauzată de tensiunile ori litigiile dintre respectivul salariat și angajatorul său, de aceea depunerea copiilor de pe concediile medicale nu este, sub aspect probatoriu, suficientă pentru a dovedi existența prejudiciului care ar putea conduce la acordarea daunelor morale.
În privința capătului de cerere având ca obiect publicarea unui anunț cuprinzând scuzele angajatorului, Curtea reține că înscrisurile depuse la dosar nu probează atitudinea umilitoare imputată angajatorului, ci existența unui litigiu între cele două părți.
În teorie și în practică, orice măsură de declanșare a procedurii cercetării disciplinare prealabile, a unui salariat produce un ecou negativ în rândul celorlalți salariați și, din această perspectivă, susținerile reclamantului-recurent referitoare la pierderea respectului profesional al subalternilor săi nu sunt lipsite de adevăr și au o corespondență cel mai probabil în realitatea faptică. Totuși, necontestând niciun moment calitățile profesionale ale reclamantului-recurent, Curtea apreciază că posibila afectare a reputației profesionale în cadrul angajatorului și în relațiile cu ceilalți salariați ai - SA este puțin probabil să mai producă efecte în cazul salariatului sancționat, întrucât acesta și-a încheiat, prin bună învoială, raporturile de muncă cu pârâta-recurentă. Prin urmare, publicarea unui asemenea anunț, în condițiile în care recurentul-reclamant nu a probat pretinsa conduită umilitoare din partea angajatorului, este nefondată și în raport de faptul că reputația profesională a recurentului-reclamant nu mai are o semnificație aparte în relațiile acestuia cu subalternii ierarhici sau ceilalți salariați din cadrul pârâtei pentru că raporturile de muncă între părți au încetat. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă recurentul-reclamant ar fi dovedit conduita umilitoare și ar fi continuat să își desfășoare activitatea în cadrul pârâtei, situație în care se putea discuta despre utilitatea practică a unei asemenea forme de reabilitare care să ajungă la cunoștința tuturor subalternilor și colaboratorilor din cadrul pârâtei.
Așa cum Curtea sublinia, nu se contestă pregătirea profesională reclamantului-recurent, dar, în egală măsură, Curtea remarcă faptul că reputația profesională a acestuia nu are o anvergură publică deosebită, ca fiind cunoscută și recunoscută de o categorie largă a publicului, ci se circumscrie relațiilor interne cu alți salariați ai pârâtei cu care reclamantul-recurent nu mai colaborează din punct de vedere profesional.
Potrivit dispozițiilor art.29 alin.6 din Legea nr.53/2003, în eventualitatea unei noi angajări a reclamantului-recurent, noul angajator poate cere informații în legătură cu persoana care solicită angajarea de la foștii săi angajatori, dar numai cu privire la funcțiile îndeplinite și la durata angajării și numai cu încunoștiințarea prealabilă a celui care solicită angajarea. Prin urmare, eventualul ecou negativ al sancționării recurentului-reclamant, sancțiune înlăturată ca urmare a sentinței pronunțată de instanța de fond, nu va găsi nicio rezonanță în cazul în care reclamantul-recurent va încerca găsirea unui nou loc de muncă.
Având în vedere ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea consideră ca nefondat și recursul formulat de către reclamant, urmând, în temeiul art.312 alin.1 Cod pr.civilă, să-l respingă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-intimată - " România" SA și de recurentul-contestator, împotriva sentinței civile nr.3599 din data de 29.04.2009 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.48192/3/LM/2008.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Dact.LG/2 ex./09.03.2010
Jud.fond:;
Președinte:Farmathy AmeliaJudecători:Farmathy Amelia, Petre Magdalena, Zeca Dorina
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 38/2010. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 1446/2008. Curtea... → |
|---|
