Demisia constituie actul unilateral de voinţă a salariatului, care, printr-o notificare scrisa, comunica angajatorului încetarea contractului individual de munca, după împlinirea unui termen de preaviz.
| Comentarii |
|
Tribunalul GALAŢI Sentinţă civilă nr. 166 din data de 31.01.2014
Demisia constituie actul unilateral de voință a salariatului, care, printr-o notificare scrisa, comunica angajatorului încetarea contractului individual de munca, după împlinirea unui termen de preaviz. Retractarea demisiei în perioada de preaviz nu este reglementată de legislația muncii, fiind posibilă numai cu acordul expres sau implicit al angajatorului.
Emiterea unei decizii de încetare a raporturilor de munca prin demisie este facultativă pentru angajator, dar emiterea ei denotă că acesta nu este de acord cu retractarea demisiei.
Faptul că angajatorul i-a făcut cunoscut salariatei că are în vedere o posibilă tragere a sa la răspundere penală nu are natura ilicită, astfel că nu se poate reține vicierea consimțământului prin violență. Eventualul exercițiu al unui drept, de a sesiza organele penale în legătură cu presupuse fapte de natură penală săvârșite de angajat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu poate constitui violență, dreptul persoanei vătămate de a apela la organele de cercetare penală sau la instanțele judecătorești derivând din lege și nu poate reprezenta o amenințare nelegitimă, pentru a fi echivalată unui violențe morale.
Sentința civilă nr. 166/31.01.2014
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, contestatoarea GM a solicitat, în contradictoriu cu intimata AP nr. 1xx, anularea deciziei intimatei din 1x.0x.2013, prin care s-a dispus în mod unilateral modificarea contractului său individual de muncă nr. 1xxxxxx/2012, în ce privește timpul și felul muncii, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, contestatoarea a arătat că, potrivit contractului de muncă pe care îl încheiase cu intimata, timpul său de lucru era de 2 ore/zi, de la ora 8 la ora 10, iar prin decizia contestată s-a încălcat art. 41 alin.1 Codul Muncii, prin modificarea timpului de lucru fără acordul său prealabil, ceea ce reprezintă o modificare unilaterală.
A învederat contestatoarea că modificarea unilaterală a contractului de muncă este posibilă doar cu titlu de excepție, ca măsură de protecție sau ca sancțiune disciplinară, însă ea nu se încadrează în niciuna din aceste situații, astfel încât intimata a încălcat principiul stabilității în muncă și prevederile art. 1270 Cod civil.
La termenul de judecată din 29.05.2013, contestatoarea a depus cerere de completare a acțiunii, solicitând anularea demisiei înregistrate în evidențele intimatei sub nr. 5x/2013, deoarece voința sa a fost viciată prin violență la momentul întocmirii actului, nulitatea deciziei nr. 1/1x.0x.2013 prin care a încetat contractul său de muncă în temeiul art. 81 alin.7 Codul Muncii, reintegrarea sa pe funcția deținută anterior emiterii deciziei nr. 1/1x.0x.2013 și deciziei din 1x.0x.2013, plata drepturilor salariale din data de 2x.0x.2013 până la momentul reintegrării sale efective.
Contestatoarea a arătat că în data de 0x.0x.2013, ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de către președintele asociației de la acea dată, și-a exercitat în mod viciat voința de încetare a raporturilor de muncă prin demisie, însă ulterior s-a adresat noii conduceri pentru a-și retracta demisia, prin adresa nr. 6x/1x.0x.2013, cu privire la care intimata nu și-a exprimat un punct de vedere, dar a emis decizia nr. 1/1x.0x.2013 prin care i s-a adus la cunoștință încetarea contractului de muncă începând cu 1x.0x.2013, decizie ce i-a fost comunicată în 1x.0x.2013.
A precizat contestatoarea că dovada vicierii voinței sale este și plângerea penală pe care a depus-o la Secția 1 Poliție, prin care reclama presiunile și violența la care a fost supusă de președintele asociației, respectiv amenințările nelegitime, injuste, care i-au indus o temere fără drept, încât constituie viciu de consimțământ ce atrage nulitatea relativă a actului juridic.
Ca efect al nulității demisiei, contestatoarea a solicitat anularea deciziei prin care a încetat contractul său de muncă și a deciziei de modificare a timpului și felului muncii, datorită existenței legăturii juridice între primul act și cel subsecvent.
Legal citată, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunea și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând ansamblul materialului probator, instanța a reținut că, începând cu data de 0x.1x.2012, contestatoarea GM a fost angajată de intimata AP nr. 1xx, în funcția de administrator imobile, pe durată nedeterminată, durata muncii fiind stabilită la 2 ore pe zi (10 ore pe săptămână), în intervalul 800 - 1000, conform mențiunilor din contractul individual de muncă nr. 1xxxxxxx/0x.1x.2012.
Prin decizia președintelui Asociației de proprietari nr. 1xx din data de 1x.0x.2013 s-a stabilit un program de câte 3 ore pe zi, începând cu data de 2x.0x.2013, astfel : luni și miercuri de la 1000 la 1300, marți și joi de la 1600 la 1900, iar vineri teren.
Prin cererea olografă înregistrată în evidențele intimatei sub nr. 5x/0x.0x.2013, contestatoarea și-a dat demisia cu preaviz de 20 de zile, începând cu data de 1x.03.2013, fila 18 dosar.
În aceeași zi, contestatoarea a formulat cerere de acordare a concediului de odihnă aferent perioadei 0x.0x.2012 - 2x.0x.2013, respectiv 9 zile, începând cu data de 0x.0x.2013, până în data de 1x.0x.2013, cerere înregistrată în evidențele intimatei sub nr. 5x/0x.0x.2013.
Prin cererea înregistrată în evidențele intimatei sub nr. 6x/1x.0x.2013, contestatoarea a arătat că renunță la demisie, întrucât a fost făcută la presiunile făcute asupra sa de fostul președinte al Asociației.
Prin decizia nr. 1/1x.0x.2013, emisă de președintele AP nr. 1xx, s-a constatat expirarea în data de 1x.0x.2013 a perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare acordat contestatoarei și, în temeiul art. 81 alin. 7 Codul Muncii, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acesteia începând cu data de 1x.0x.2013.
Instanța a constatat că se impune analizarea cu prioritate a capătului de cerere având ca obiect anularea demisiei, soluția cu privire la celelalte capete de cerere depinzând de modul de soluționare al acestuia.
Astfel, instanța a reținut că prin cererea olografă înregistrată în evidențele intimatei sub nr. 5x/0x.0x.2013, contestatoarea și-a dat demisia, începând cu data de 1x.0x.2013, iar prin cererea înregistrată în evidențele intimatei sub nr. 6x/1x.0x.2013, a arătat că renunță la demisie, întrucât a fost făcută la presiunile făcute asupra sa de fostul președinte al intimatei.
Demisia constituie, conform art. 81 alin.1 Codul Muncii, actul unilateral de voință a salariatului, care, printr-o notificare scrisa, comunica angajatorului încetarea contractului individual de munca, după împlinirea unui termen de preaviz.
Emiterea unei decizii de încetare a raporturilor de munca prin demisie este facultativă pentru angajator, necesitatea anularii intervenind doar în situația în care s-ar constata că nu a existat intenția salariatului de a demisiona.
Cât privește posibilitatea revocării demisiei în perioada de preaviz, instanța a reținut ca legislația muncii nu prevede o dispoziție care să reglementeze o asemenea ipoteză, iar instanța a apreciat că manifestarea de voință a salariatului cu privire la încetarea, din inițiativa sa, a contractului individual de munca este irevocabilă, retractarea ei fiind posibilă numai cu acordul expres sau implicit al angajatorului, care în speța de față nu a existat, după cum rezultă din emiterea decizie nr. 1/1x.0x.2013, dar și din răspunsul intimatei la întrebările 7, 8, 11 și 12 din interogatoriul formulat de contestatoare. Astfel, intimata a precizat că demisia înregistrată își produce efectele legale, respectiv emiterea deciziei de încetare a contractului de muncă, precum și că retractarea ei nu este reglementată și că nu este de acord cu reintegrarea în funcție.
Prin urmare, retractarea demisiei nu produce efectele urmărite de contestatoare.
Contestatoarea a mai invocat că i-a fost viciat consimțământul, prin violență, la momentul când și-a dat demisia, ceea ce ar atrage sancțiunea nulității relative.
Instanța a reținut că pentru a fi valabil consimțământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de consimțământ, așa cum este violența. Violența constă în amenințarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Pentru a fi viciu de consimțământ, violența trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic și să fie injustă (ilicită, nelegitimă).
Instanța a reținut, pe de o parte, că deși a invocat formularea unei plângeri penale pentru amenințare, contestatoarea nu a făcut dovada depunerii acesteia la organele în drept de a o soluționa, în această situație sarcina probei revenindu-i.
Pe de altă parte, prin răspunsul contestatoarei la interogatoriu, la întrebările 5 și 7, aceasta a arătat că violențele exercitate asupra sa au fost reprezentate de amenințări că i se vor face "zile fripte"; încât își va da trei demisii, țipete, întocmirea unui dosar penal, fără a i se spune pentru ce infracțiuni. A recunoscut contestatoarea că nici ea, nici persoanele apropiate ei, nu au fost amenințate cu vreun rău fizic și că nu s-a speriat, dar a dorit să evite să treacă printr-un proces, deoarece ar fi fost pentru prima oară, prin urmare asupra acesteia nu au fost exercitate violențe fizice.
În acest context, faptul că angajatorul i-a făcut cunoscut contestatoarei că are în vedere o posibilă tragere a sa la răspundere penală nu are natura ilicită, astfel că nu se poate reține vicierea consimțământului contestatoarei în decizia sa de a demisiona. Eventualul exercițiu al unui drept, de a sesiza organele penale în legătură cu presupuse fapte de natură penală săvârșite de angajat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu poate constitui violență, dreptul persoanei vătămate de a apela la organele de cercetare penală sau la instanțele judecătorești derivând din lege și nu poate reprezenta o amenințare nelegitimă, pentru a fi echivalată unui violențe morale.
În acest sens, trebuie avuta în vedere si functia ocupata de contestatoare în cadrul intimatei, astfel încât, dupa acest criteriu subiectiv al pregatirii si nivelului de cunostinte al acesteia, este putin probabil ca temerea acesteia, privind punerea în practica a presupusei amenintari, sa fi fost reala, iar simpla temere reverentioasa, fata persoana avand functie de conducere nu este de natura a vicia consimtamântul, cu atat mai mult cu cat contestatoarea a declarat in fata instantei, la termenul din 0x.0x.2014, ca si-a dat demisia "la nervi";.
Pentru considerentele anterior expuse, instanta a constatat ca este neintemeiat capatul de cerere avand ca obiectul anularea demisiei contestatoarei, astfel incat capetele de cerere subsecvente acestuia au fost respinse ca neintemeiate.
| ← Obligația angajatorului de a elibera o adeverință care... | Litigiu functionari publici. Jurisprudență Salarizare → |
|---|
