Drepturi salariale. Posibilitatea reducerii temporare a drepturilor salariale ale bugetarilor, printr-o dispoziţie legală, justificată de dificultăţile financiare ale statului
| Comentarii |
|
Prin adoptarea Legii nr. 118/2010, legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscută prin dispoziţiile art. 157 alin. (2) din C.muncii, potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetele locale, se stabileşte prin lege. Legea nr. 118/2010 nu contravine art. 41 C.muncii , întrucât principiul modificării contractului individual de muncă numai prin acordul de voinţă al părţilor nu este unui absolut, art. 1 alin. 2 C.muncii permiţând derogarea prin dispoziţii specifice cuprinse în acte normative cu caracter special. Legea nr. 118/2010 are un astfel de caracter. Omisiunea angajatorului de a emite un act de dispoziţie, prin care să dispună reducerea salariului, nu este de natură a conferi acestei diminuări un caracter nelegal, câtă vreme dispoziţiile legale in baza cărora s-a operat reducerea salarială sunt clare, lipsite de echivoc şi pot fi aplicate in mod individual salariaţilor bugetari. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, paragraful nr.94). Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituţională. Măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25%, reglementată prin Legea nr. 118/2010, nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit si păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu conduce la o încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 1715 din 5 august 2011
Prin sentința civilă nr. 870/04.04.2011, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 763/108/2011, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A.D. împotriva pârâtului Orașul Chișineu Criș, prin Primar, având ca obiect drepturi salariale.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul este angajatul pârâtului, având funcția de agent comunitar, conform Dispoziției nr. 367/21.06.2010, și face parte din personalul care lucrează în sistemul bugetar, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr.330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010.
Urmare a adoptării Legii nr. 118/2010, drepturile salariale ale reclamantului au fost diminuate cu 25%, începând cu data de 03.07.2010 și până la data de 1.12.2010, conform statelor de retribuții aferente acestei perioade.
Deoarece Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a fost publicată în Monitorul Oficial nr.441/30.06.2010, ea a intrat în vigoare la data de 03.07.2010, iar măsurile dispuse prin aceasta se aplică de la data intrării în vigoare, potrivit art.4 din lege.
Prin art. 1 din Legea nr. 118/2010 se prevede: „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.
în aceste categorii de personal și de salarii se încadrează și reclamantul, întrucât salarizarea sa este reglementată de Legea nr. 330/2009 și O.U.G. nr. 1/2010.
Tribunalul a constatat că Legea nr.118/2010 este o lege specială, care se aplică temporar, doar până la data de 31.12.2010, potrivit art.16 din lege, fiind adoptată pentru stabilirea echilibrului bugetar. Fiind o lege specială, ea se aplică cu precădere contractelor colective de muncă încheiate la nivel de ramură sau la nivel de unitate, precum și legii generale, care este C.muncii, astfel încât salariul aferent lunilor iulie-decembrie 2010 este redus cu 25%. Legea nr.118/2010 nu se aplică retroactiv, ci începând din luna iulie, adică salariului pe care angajatul trebuia să îl primească începând cu această lună.
Prin adoptarea Legii nr. 118/2010, legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscută de art. 157 alin. (2) C.muncii , potrivit căruia: „sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat ,…bugetele locale…se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative”.
în condițiile în care reducerea salariului reclamantului este reglementată de Legea nr.118/2010, stabilirea de către instanță a unei alte modalități de salarizare decât cea prevăzută de actele normative în vigoare, reprezintă un exces de putere săvârșit de către aceasta, prin îndeplinirea unor atribuții care revin exclusiv puterii legislative.
Rolul instanțelor judecătorești se circumscrie doar aplicării și interpretării legii și nicidecum completării sau modificări acesteia, iar depășirea atribuțiilor puterii judecătorești reprezintă, de fapt, incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative. Câtă vreme a existat o lege în vigoare care a prevăzut reducerea de 25% a salariului, instanțele judecătorești nu pot invalida aplicarea acestei legi prin hotărâri judecătorești.
în ceea ce privește invocarea de către reclamant a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța a constatat că CEDO, în cele mai cunoscute cauze privind salariile, a stabilit unele principii, și anume: prin Hotărârea Marii Camere in cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, s-a stabilit că „Convenția nu conferă dreptul de a continua sa primești un salariu intr-un anume cuantum (…) O creanță poate fi considerata o valoare patrimoniala in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 daca are o baza suficienta in drept intern, de exemplu daca este confirmata prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecata” (par. 94), iar prin Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, s-a stabilit că „(…) este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, in mod deliberat, sa amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt in vigoare.” (par. 23).
De asemenea, în cauza Hasani c. Croației, reclamanta a primit, conform reglementarilor în vigoare la momentul respectiv, o indemnizație pentru creșterea copilului până la vârsta de 3 ani, iar după ce copilul a împlinit vârsta de 1 an, legea a fost modificată, perioada până la care se acorda indemnizația fiind scurtata de la 3 ani la 1 an. în consecință, deși,de la intrarea in vigoare a modificărilor, reclamantul nu a mai primit indemnizația respectiva, Curtea EDO a decis că reclamanta avea un “bun” și că pierderea indemnizației constituia o ingerință în acel bun, o atingere adusa dreptului la respectarea bunurilor, ingerința fiind încadrată, potrivit unei jurisprudențe constante, pe regula generala din art. 1 al Protocolului nr. 1. Aceasta chestiune este esențială pentru că numai în situația în care ingerința este calificată ca fiind o “privare”, plata despăgubirilor sau a unei compensații este o condiție esențială pentru respectarea proporționalității, în afara unor circumstanțe excepționale.
Curtea EDO a notat că modificările aduse legislației muncii și celei privind asigurările de sănătate au afectat dreptul reclamantei de a primi ex nunc indemnizația pentru creșterea copilului, însă nu au afectat până în prezent plățile efectuate. în momentul în care indemnizația pentru creșterea copilului a fost întreruptă, copilul reclamantei împlinise deja vârsta de un an. Astfel, modificările legislative trebuiau sa fie aplicate numai pentru viitor.
Potrivit Curții EDO, decizia de a adopta legi privind asigurările sociale a presupus luarea în considerare a problemelor economice și sociale, chestiuni asupra cărora legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în aplicarea politicilor economice și sociale. în aceste împrejurări, Curtea a considerat că modificările legislative contestate au intrat în marja de apreciere a statului cu privire la reglementarea problemelor politicii sale sociale.
Prin urmare, conform acestei jurisprudențe CEDO, instanța de fond a constatat că statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificările legislative pe care le adoptă, iar Convenția Europeană nu conferă dreptul de a continua sa primești un salariu într-un anume cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A.D., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, pentru motivele de fapt și de drept invocate în acțiunea introductivă de instanță.
în motivele de recurs, hotărârea este criticată pentru netemeinicie și nelegalitate, arătându-se că în mod greșit instanța de fond nu a verificat faptul că reținerea s-a făcut unilateral, fără să fie emis un act administrativ, care să stabilească salariul ce urmează a fi primit de către angajat pentru munca prestată. Reducerea cuantumului salariului nu se poate face decât prin emiterea unui act administrativ modificator, dându-i-se astfel posibilitatea persoanei vizate de a se supune actului controlului de legalitate al instanței de judecată.
Pe de altă parte, măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010, referitoare la diminuarea cu un procent de 25% a salariului brut cuvenit salariatului, vine în contradicție cu normele legale ce reglementează raportul juridic dintre angajat și angajator.
Recurentul a menționat că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25 % încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanța trebuie să dea eficacitate dispozițiilor internaționale în momentul în care normele interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, respectând, astfel, dispozițiile art. 20 din Constituția României.
Totodată, se precizează că instanța de fond a încălcat și prevederile Deciziei nr. 874/2010 a Curții Constituționale, potrivit căreia salariul reprezintă o componentă a dreptului de muncă, iar efectele raporturilor de muncă dintre angajat și angajator se concretizează în obligații pentru ambele părți, pentru angajator obligația esențială fiind plata salariului.
Prin întâmpinare, intimatul a arătat că nu se opune admiterii acțiunii și că reținerea de 25% din salariul reclamantului s-a făcut în baza Legii nr. 118/2010.
Examinând recursul declarat prin prisma actelor de procedură efectuate în cauză, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă și art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prevederile art. 1 din Legea nr. 118/2010 stabilesc măsurile și condițiile de reducere a salariilor personalului din sectorul bugetar cu 25%, în această categorie fiind cuprins și reclamantul, care este salarizat conform Legii nr. 330/2009 și O.U.G. nr. 1/2010.
Prin adoptarea acestei legi, legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscută prin dispozițiile art. 157 alin. 2 din C.muncii, potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetele locale, se stabilește prin lege.
Odată stabilit cadrul legal al diminuării salariului reclamantului, excede competenței instanțelor judecătorești posibilitatea de a pune în discuție oportunitatea și legalitatea soluției legislative, în raport cu legislația internă relevantă existentă.
Chiar dacă s-ar admite că, în temeiul principiului respectării ierarhiei actelor normative, din două astfel de acte care conțin norme contradictorii, o instanță judecătorească ar putea-o aplica pe aceea care are o forță juridică superioară, în speță Legea nr. 118/2010 nu contravine art. 41 din C.muncii. Aceasta întrucât principiul modificării contractului individual de muncă numai prin acordul de voință al părților nu este unui absolut, legiuitorul permițând derogarea prin dispoziții specifice cuprinse in acte normative cu caracter special [art. 1 alin. (2) din C.muncii]. Legea nr. 118/2010 are în mod evident un astfel de caracter.
Pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost analizată de către instanța de recurs în temeiul competențelor ce i-au fost conferite de prevederile art. 20 din Constituția României, potrivit cărora: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Cea dintâi stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
în lumina jurisprudenței C.E.D.O., salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate) sau unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor, fiind analizată de C.E.D.O. numai din perspectiva principiului respectării bunurilor. în acest context, C.E.D.O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general si imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz și ceilalți c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general ai colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 și 41).
C. E.D.O. face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Leias c. Croației, Hotărârea din 20.05.2010, paragraf nr.58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
în cauza de față trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituțională. Curtea E.D.O. a subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 și cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 45).
In concluzie, Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit si păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
Cât privește următoarele dispoziții din Declarația Universală a Drepturilor Omului: art. 17, conform căruia orice persoană are dreptul la proprietate si nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa; art. 23 pct. 3, potrivit căruia orice om care muncește are dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, care să-i asigure lui, precum și familiei lui o existență conformă cu demnitatea umană și art. 25, care prevede că orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, bunăstării proprii și a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare, instanța de recurs a constatat că nu s-au adus argumente în sensul că drepturile fundamentale pe care le garantează, similare celor reglementate prin art. 41, 44 , 47 din Constituție, ar avea un conținut mai favorabil decât reglementarea internă sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, în condițiile art. 53 din Constituție.
Dispozițiile relevante din Carta socială europeană revizuită, adoptată in 1996 și ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, sunt cele ale art. 1 pct. 2, care prevede angajamentul statelor în protecția de o manieră eficientă a dreptului lucrătorului de a-și câștiga existența printr-o muncă liber întreprinsă, ale art. 4 care reglementează dreptul la o salarizare echitabilă, pentru a cărui asigurare, statele se angajează, printre altele, să recunoască dreptul lucrătorilor la o salarizare suficientă, care să le asigure acestora, precum și familiilor lor un nivel de trai decent și ale art. 20 privitoare la nediscriminare. Ele nu pot fi implicate in argumentație, pentru motivele arătate anterior.
însă, conform art. G din partea a V a Cartei, exercitarea drepturilor enunțate poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Instanța de recurs a apreciat că omisiunea angajatorului de a emite un act de dispoziție, prin care să dispună reducerea salariului reclamantului, nu este de natură a conferi acestei diminuări un caracter nelegal, câtă vreme dispozițiile legale in baza cărora s-a operat reducerea salarială sunt clare, lipsite de echivoc și pot fi aplicate in mod individual salariaților bugetari.
Concluzionând asupra argumentelor de fapt și de drept mai sus reținute, Curtea a constatat că soluția instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) și art. 3041 C.proc.civ., cu substituirea parțială a motivării sentinței atacate, a respins ca neîntemeiat recursul reclamantului.
(Judecător dr. Carmen Pârvulescu)
| ← Concediere pentru inaptitudine fizică. Necesitatea expertizei... | Diminuarea drepturilor salariale cu 25% → |
|---|
