Inaplicabilitatea unui acord de mediere, încuviinţat de instanţa de judecată, prin care au fost stabilite, de către angajator în favoarea salariaţilor, unele sporuri salariale

Jurisprudenţă şi speţe de dreptul muncii

Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 8260 din data de 28.11.2014

Legea nr. 330/2009 a instituit un sistem de salarizare obligatoriu, imperativ, din care nu face parte sporul de dispozitiv pentru categoriile de funcționari publici din care fac parte recurenții. Este clar faptul că disp. Notei 1 la Anexa III/2 din Legea nr. 330/2009 referitoare la sporul de dispozitiv nu sunt aplicabile recurenților.

Așadar, sporul nu mai poate fi acordat ulterior datei de 31.12.2009, deoarece Legea nr. 330/2009 interzice acest lucru. Nici începând cu 01.01.2011 sporul nu poate fi acordat, deoarece art. 1 alin. 2 Legea nr. 284/2010 limitează sporurile la cele prevăzute de respectiva lege.

Prin Decizia nr. XXXVII/2009 pronunțată de ÎCCJ în cadrul unui recurs în interesul legii, s-au stabilit categoriile de personal bugetar care au dreptul la plata sporului de dispozitiv chiar și până la data de 31.12.2009, or recurenții nu fac parte din ele.

Faptul că a existat un acord de mediere între recurenți și intimată (angajatorul recurenților), chiar și încuviințat de instanța de judecată, nu poate deroga de la dispozițiile legale imperative, deoarece convenția rămâne un acord al părților, fie și verificat sumar sub aspect formal de instanța de judecată, or de la o normă imperativă nu se poate deroga prin consimțământul părților.

Decizia nr. 8260 din 28.11.2014 a Curții de Apel Galați

Prin sentința nr. 980/05.06.2014, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarele conexate nr. 829/91/2014 și nr. 830/91/2014, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții C.V. și B.N. (după mențiunile din dispozitiv), în contradictoriu cu pârâta UAT COM. P. jud. V., prin primar, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal, reclamanții C.V., B.N., D.M. și M.G.L., criticând-o ca fiind nelegală.

În motivare, au arătat că instanța de fond nu a indicat în partea introductivă a hotărârii numele reclamanților din cererea conexă și nici nu a menționat că reprezentantul pârâtei a fost prezent.

Reclamanții au depus două acorduri de mediere încheiate cu pârâta prin care li s-a recunoscut dreptul la sporul de dispozitiv începând cu luna iulie 2010.

Conform art. 2 și 73 Legea nr. 192/2006, în materia conflictelor de muncă operează medierea, astfel că acordurile sunt legal încheiate.

Mai mult, ele au fost învestite de instanța de judecată competentă. Este incorect deci a fi respinsă cererea de acordare a sporului dispozitiv.

Legea nr. 284/2010 nu conține nicio dispoziție privind interzicerea acordurilor colective în derulare.

Sporul de dispozitiv se cuvine reclamanților conform pct. 9 și 31.1 din Ordinul MAI nr. 496/2003.

În drept, au invocat disp. art. 483-502 C.pr.civ.

În susținere, au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Instanța a încuviințat și a administrat în cauză proba cu înscrisuri.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că recursul este neîntemeiat și se impune a fi respins, având în vedere următoarele considerente:

În ce privește motivul de recurs aplicabil, Curtea constată că analiza criticilor invocate face posibilă încadrarea lor în motivul de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., referitor la încălcarea prin hotărâre a normelor de drept material.

În ce privește neindicarea în partea introductivă a hotărârii primei instanțe a numelor unor reclamanți și a prezenței reprezentantului pârâtei, instanța reține că aceste constituie erori materiale sau nepronunțări asupra unor cereri, care pot fi remediate numai în condițiile art. 442-444 C.pr.civ., deoarece art. 445 C.pr.civ. interzice îndreptarea erorilor materiale sau completarea dispozitivului prin intermediul căilor de atac. Recurenților le lipsește și interesul de a invoca necomunicarea sentinței, din moment ce au declarat recurs apreciat ca fiind în termen.

În ce privește fondul cauzei, instanța reține că art. 138 alin. 1 Legea nr. 62/2011 interzice stipularea în contractele/acordurile colective de muncă privitoare la personalul bugetar a unor clauze referitoare la drepturi în bani altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare.

Faptul că a existat un acord de mediere între recurenți și intimată, chiar și încuviințat de instanța de judecată, nu poate deroga de la dispozițiile legale imperative, deoarece convenția rămâne un acord al părților, fie și verificat sumar sub aspect formal de instanța de judecată, or de la o normă imperativă nu se poate deroga prin consimțământul părților.

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părțile sau Ministerul Public solicită, în condițiile și pentru motivele determinate limitativ de lege, desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate fără drept de apel sau în apel.

Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, care nu se impune a fi reformată.

Având în vedere cele expuse, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

← Legalitatea dispoziţiei de recuperare a sumelor încasate...		Dreptul muncii; jurisdicţia muncii . Jurisprudență Salarizare →

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Inaplicabilitatea unui acord de mediere, încuviinţat de instanţa de judecată, prin care au fost stabilite, de către angajator în favoarea salariaţilor, unele sporuri salariale