Raporturi de muncă. Răspundere patrimonială. Pagubă produsă de salariat unui terţ.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel CRAIOVA-Sectia I civila Decizie nr. 4004 din data de 30.10.2014
Este inadmisibilă antrenarea răspunderii patrimoniale dacă salariatul a provocat o pagubă unui terț, chiar dacă acesta se afla în relații contractuale cu angajatorul, în condițiile în care terțul nu a solicitat angajatorului repararea pagubei.
Reclamanta S.C. C.T. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul U.V., solicitând instanței să fie obligat pârâtul la plata sumei de 13.481 lei, actualizată la data plății efective, la plata cheltuielilor de judecată și să se dispună instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile proprietate a pârâtului.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâtul U. V. a fost angajatul societății în funcția de șofer autocamion/mașina de mare tonaj.
În data de 05.11.2013 și în data de 09.11.2013, pârâtul U.V. a plecat în cursă, în vederea onorării unei comenzi, în localitatea M., jud. Teleorman, unde a transportat cantitatea 29,460 mc lăturoaie fag și în localitatea P., jud. Olt, unde a transportat cantitatea de 26.509 mc lăturoaie fag, beneficiarii comenzilor fiind T.M., respectiv A. F., încărcând marfa de la depozitul G., situat în com. P., jud. Gorj, proprietatea S.C. S. N. Com S.R.L. (expeditorul mărfii).
S-a învederat că societatea reclamantă efectuează transport auto de mărfuri pentru expeditor, în baza contractului de transport/prestări servicii.
A susținut reclamanta că la fiecare transport pârâtului i s-au înmânat/eliberat atât de către expeditor cât și de transportator documentele necesare efectuării transportului, pârâtul a livrat marfa la beneficiari și a încasat sumele de 6.775,00 lei și de 6.706,00 lei, reprezentând contravaloarea celor doua comenzii, fără a le preda expeditorului.
Ca urmare a nerespectării de către transportator a obligației, expeditorul a notificat societatea reclamantă cu suma de 13.481,00 lei reprezentând prejudiciul cauzat de către salariatul societății.
Având în vedere cele relatate, a considerat reclamanta că pârâtul și-a însușit suma de 13.481,00 lei, creând astfel un prejudiciu material societății.
Cererea reclamantei de instituire a sechestrului asigurător a fost analizată în ședința din Camera de Consiliu din 19.03.2014, fiind respinsă prin încheierea pronunțată la aceeași dată, instanța reținând că reclamanta, deși a intentat acțiune împotriva pârâtului, nu a depus odată cu cererea de sechestru o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată, conform prevederilor art. 952 alin.2 din Codul de procedură civilă, republicat.
Prin sentința civilă nr. 1332 din 02.06.2014, pronunțată de Tribunalul Gorj - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a respins acțiunea.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 254 alin.1 din Codul muncii, a arătat că pentru ca răspunderea patrimonială a salariaților să fie antrenată trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: existența prejudiciului material; calitatea de salariat al angajatorului păgubit; fapta ilicită a salariatului trebuie să fie săvârșită în legătură cu munca sa; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția salariatului care a produs prejudiciul.
Instanța a reținut că societatea reclamantă nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu în patrimoniul său, că pârâtul nu avea obligația de a încasa contravaloarea mărfii transportate, neavând o astfel de sarcină de serviciu, că sumele respective se cuvin expeditorului mărfii - S.C. S.N. Com S.R.L., iar nu societății reclamante., în calitate de transportator.
Ori, în situația în care pârâtul U.V. - conducător auto ar fi încasat contravaloarea mărfii de la beneficiari, deși nu avea astfel de atribuții în temeiul contractului individual de muncă încheiat cu transportatorul, s-ar fi produs un prejudiciu în patrimoniul expeditorului mărfii, care însă nu a formulat o cerere de chemare în judecată a pârâtului.
Față de considerentele expuse, instanța a reținut că nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului în temeiul art. 254 din Codul muncii, respectiv existența prejudiciului material și calitatea de salariat al angajatorului păgubit.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta-reclamantă S.C. C. T. S.R.L. Tg. Jiu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Totodată, solicită să se dispună, prin încheiere motivată, suspendarea executării hotărârii atacate, fără citarea părților, chiar înainte de primirea dosarului.
În motivare a arătat care au fost pretențiile sale, a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile proprietatea pârâtului, , încălcând dispozițiile art. 397 Cod procedură civilă.
Apelanta a susținut că probatoriul administrat a fost cenzurat de către instanța de fond, care nu a avut în vedere actele depuse și a dat o altă interpretare acestora.
A apreciat că în hotărârea instanței de fond nu se regăsesc argumentele care 1-au determinat pe judecător să adopte soluția dispusă în cauză, că instanța a avut în vedere doar apărările pârâtului.
A arătat că existența faptei ilicită se stabilește prin raportare la atribuțiile și sarcinile de serviciu ce incumbă salariatului în temeiul legii, contractului individual de muncă, regulamentului intern și fișei postului, a expus situația de fapt invederată și în acțiune și a concluzionat că intimatul U.V. și-a însușit suma de 13.481,00 lei, creând astfel un prejudiciu material societății, motiv pentru care se impune atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului.
În drept, își întemeiază prezenta pe dispozițiile art. 466 și următoarele din Cod procedură civilă.
Instanța va respinge cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 450 cod procedură civilă.
Pentru a putea fi pusă în executare, o hotărâre judecătorească trebuie să instituie o obligație în sarcina unei părți, adică să fie admisă o cerere, indiferent dacă privește fondul cauzei sau obligația la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 632 cod procedură civilă, executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, hotărârile pronunțate în materia litigiilor de muncă de prima instanță fiind executorii de drept, așa cum se dispune prin art. 274 codul muncii. Nu poate fi executată, însă, o hotărâre prin care cererile formulate de părți s-au respins, pentru că nu se stabilește nicio obligație, așa încât caracterul executoriu al unei hotărâri este legat de admiterea cererii.
În concluzie, se va respinge cererea de suspendare a executării, neexistând o obligație a cărei executare poate fi suspendată.
Apelul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Hotărârea pronunțată de prima instanță respectă dispozițiile art. 425 cod procedură civilă, în sensul că după administrarea probelor acestea au fost logic valorificate, fiind stabilită corect situația de fapt și aplicate dispozițiile legale corespunzătoare.
Instanța a arătat care sunt condițiile angajării răspunderii patrimoniale a salariatului, a avut în vedere toate susținerile reclamantei și apărările pârâtului și a răspuns argumentat acestora, respectând drepturile procesuale ale părților și soluționând cererile cu care a fost investită.
Este nefondată susținerea apelantei în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de instituire a sechestrului asigurator, cererea fiind respinsă prin încheierea de ședință de la 19.03.2014, întrucât reclamanta nu s-a conformat dispozițiilor art. 952 alin.2 din codul de procedură civilă care impuneau depunerea unei cauțiuni de jumătate din valoarea reclamată.
Nici după această dată reclamanta nu a achitat cauțiunea, astfel încât fondul cererii nu a putut fi antamat, instanța având obligația de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condițiile cerute de lege înainte de a analiza dacă pe fond se poate institui sechestrul asigurător.
În condițiile în care acțiunea a fost respinsă, reclamanta nici nu mai are interes să critice soluția asupra acestui capăt de cerere.
În ce privește fondul cauzei, instanța de control judiciar apreciază că dispozițiile art. 254 codul muncii au fost corect aplicate de tribunal.
Astfel, reclamanta, în calitate de angajator, a solicitat obligarea salariatului său la plata unei sume de bani, susținând că a suferit un prejudiciu material, care antrenează angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului.
Răspunderea patrimonială este o formă a răspunderii contractuale, grefată pe raportul juridic de muncă, având caracter reparatoriu, care constă în obligația salariaților de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.
Fiind o varietate a răspunderii civile contractuale, așa cum este ea definită prin art. 1350 cod civil, răspunderea patrimonială a angajaților se poate antrena doar dacă sunt întrunite cumulativ condițiile deduse și din dispozițiile art. 254 codul muncii, citate în sentința primei instanțe.
Premisa unei astfel de răspunderi este existența unui prejudiciu suferit de angajator, care trebuie să dovedească o micșorare a patrimoniului său ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. În absența prejudiciului, salariatul nu poate fi tras la răspundere, angajatorul având la dispoziție alte mijloace pentru a atrage răspunderea salariatului care a încălcat anumite norme la locul de muncă. De pildă, răspunderea disciplinară a salariatului se poate declanșa de către angajator chiar și în ipoteza în care nu a suferit un prejudiciu material, dar salariatul nu a respectat regulile de desfășurare a raporturilor de muncă.
Inexistența prejudiciului duce la exonerarea salariatului răspunderea patrimonială.
Prejudiciul trebuie să fie real și cert, adică să reflecte valorile efectiv pierdute din patrimoniul angajatorului și să fie evaluat în bani.
O altă condiție a existenței prejudiciului este să fi fost produs direct în patrimoniul angajatorului, printr-o faptă ilicită în legătură cu munca. Atunci când salariatul, în calitate de prepus, este chemat să despăgubească un terț pentru daune produse acestuia ca urmare a executării atribuțiilor de serviciu, angajatorul poate solicita antrenarea răspunderii patrimoniale doar dacă terțul păgubit formulează o acțiune direct împotriva comitentului (angajatorul). În absența acțiunii terțului, angajatorul nu poate pretinde că a suferit un prejudiciu, pentru că patrimoniul său nu a fost nicidecum lezat.
Este inadmisibilă antrenarea răspunderii patrimoniale dacă salariatul a provocat o pagubă unui terț, chiar dacă acesta se afla în relații contractuale cu angajatorul, în condițiile în care terțul nu a solicitat angajatorului repararea pagubei.
În speță, se constată că relațiile de muncă sunt stabilite între reclamantă și pârât, iar între reclamantă și SC S. N. Com S.R.L. s-au derulat relații contractuale. Reclamanta pretinde, prin acțiune, producerea de către pârât a unui prejudiciu în patrimoniul partenerului său contractual. Un astfel de prejudiciu nu poate fi reparat în condițiile art. 254 codul muncii, cât timp reclamanta nu a răspuns patrimonial față de SC S. N. Com S.R.L., nefiind invocat sau dovedit că împotriva reclamantei s-a admis vreo acțiune în urma căreia să fi suferit un prejudiciu patrimonial.
În condițiile în care patrimoniul reclamantei nu a fost diminuat prin fapta pârâtului, nefiind îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu, este inutil a se examina dacă sunt întrunite celelalte condiții ale răspunderii patrimoniale și dacă pârâtul a săvârșit faptele ce i se impută.
Apreciind că sunt neîntemeiate criticile formulate, sentința apelată fiind legală și temeinică, potrivit art. 480 cod procedură civilă se va respinge apelul ca nefondat.
Se va respinge cererea formulată de intimatul pârât, prin avocat, privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din prima instanță, întrucât aceasta ar presupune o schimbare a sentinței, ceea ce nu este admisibil în absența unui apel declarat de parte.
| ← RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. Litigiu privind functionari... | Compensaţii băneşti. Pensionare anticipată. Condiţii de acordare. → |
|---|
