Răspunderea patrimonială a angajatului gestionar. Condiţii.

Comentarii

0

Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 629/A din data de 22.10.2014

Producerea unei pagube în patrimoniul angajatorului de către angajații săi este de esența răspunderii patrimoniale, iar în speță s-a dovedit faptul că reclamanta a suferit un prejudiciu, care a fost constatat cu ocazia inventarului efectuat, lipsa în gestiune stabilită la inventar fiind confirmată, expertiza fiind efectuată pe baza actelor contabile referitoare la gestiunea magazinului în care și-a desfășurat activitatea reclamanta.

Pârâta a avut calitatea de gestionar și, în aceste condiții, îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 22/1969, care potrivit art. 23-26 instituie în sarcina gestionarului o prezumție relativă de vinovăție pentru producerea prejudiciului suferit de angajator.

Pentru a fi exonerat de răspundere, gestionarul trebuie să facă dovada că paguba nu se datorează culpei sale.

Legea 22/1969: art. 23-26

Prin sentința civilă nr. 1501 din 8 mai 2014, pronunțată în dosarul nr. 3429/96/2013, Tribunalul Harghita a respins acțiunea formulată de reclamanta SC K. SRL, cu sediul în xxx împotriva pârâtei L. E. și a obligată reclamanta să plătească pârâtei, suma de 1.150 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și contravaloarea traducerii efectuată în cauză.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:

Pârâta a fost angajată la unitatea reclamantă în funcția de gestionar - vânzător, iar prin actele întocmite cu ocazia inventarierii din data de 31 decembrie 2010, în gestiunea în care activa și pârâta s-a stabilit o lipsă în sumă de 37.028,81 lei, cu ocazia judecății în primă instanță la prezenta cauză fiind acvirat și dosarul nr. 1202/96/2011 al Tribunalului Harghita, în care reclamanta a depus documente de inventariere.

Ulterior, prin expertiza efectuată în dosarul nr. 1202/96/2011, depusă și în prezentul dosar, s-a stabilit că lipsa în gestiune se ridică la suma de 37.194,13 lei, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata a jumătate din această sumă.

De asemenea, instanța a reținut că în dosarul 1202/96/2011 a fost depusă o declarație dată la data de 31.12.2010, în cadrul procesului de inventariere demarat la nivelul unității, declarație care a fost semnată de către numita T. A., însă nu a fost însușită prin semnătură și de către pârâta L. E., în respectiva declarație arătându-se că în gestiune nu pot fi înregistrate nici plusuri nici minusuri, numita T. A. asumându-și răspunderea pentru lipsurile ce vor fi constatate. Totodată instanța de fond a analizat declarația dată de numita T. A. la 05.02.2011, precum și declarația dată de aceeași persoană în calitate de martor în prezentul dosar și declarația dată în calitate de martor de pârâta L. E. în dosarul nr. 1202/96/2011.

Tribunalul a mai reținut că o condiție a instituirii răspunderii patrimoniale este culpa salariatului, sens în care trebuie menționat că art. 23 și 24 din Legea 22/1969 privind angajarea și răspunderea gestionarilor, instituie o prezumție simplă de culpă în sarcina angajatului ce are calitatea de gestionar, această prezumție de culpă putând fi răsturnată.

O altă condiție a instituirii răspunderii patrimoniale a angajatului, pe lângă culpa salariatului și calitatea de angajat, dovedită de către reclamantă, este și existența prejudiciului, care trebuie să fie real și cert, întinderea despăgubirii trebuind să se stabilească pe baza unor date economice concrete. În acest sens, prejudiciul a fost stabilit prin inventarele efectuate de către personalul autorizat din cadrul unității reclamante, fiind confirmat ulterior prin expertiza efectuată în dosarul 1202/96/2011.

Totodată, raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită este o altă condiție a răspunderii patrimoniale.

În privința răspunderii patrimoniale a angajatului, instanța de fond a reținut că aceasta trebuie analizată și prin prisma dispozițiilor art. 254 pct.1 din Codul muncii și ale art. 255 alin. 1 și 2 din Codul muncii.

În ceea ce privește acțiunea dedusă judecății, s-a reținut că în mai multe rânduri, expertul contabil care a efectuat expertiza în dosarul nr. 1202/96/2011 a arătat că nu intră în competența sa, să constate dacă lipsa în gestiune se datorează în exclusivitate activității desfășurate de către una dintre cele două gestionare, ținând cont de faptul că gestiunea respectivă era una comună.

Deși în dosarul nr. 1202/96/2011 instanța a stabilit culpa numitei T. A. în producerea prejudiciului, în prezentul dosar, instanța de fond a apreciat ca insuficient dovedită culpa pârâtei L. E. în producerea respectivului prejudiciu, reținând că nu sunt întrunite toate condițiile instituirii răspunderii patrimoniale a salariatului, în condițiile art. 254 și următoarele din Codul muncii.

În cauză s-a făcut și aplicarea prevederilor art. 453 Cod procedură civilă privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC K. SRL și a solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii civile formulate de reclamantă și obligarea pârâtei L. E. la plata sumei de 18.597,65 lei, reprezentând prejudiciul cauzat patrimoniului unității și la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului s-a arătat că soluția pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Sub acest aspect s-a invocat faptul că în două dosare identice, respectiv dosarul nr. 1202/96/2011 și dosarul nr. 3429/96/2013, având același obiect referitor la lipsa din gestiunea magazinului în care și-au desfășurat activitatea două angajate, cu același program de lucru și cu același salariu (numita T. A. și pârâta L. E.), Tribunalul Harghita a pronunțat două hotărâri diferite.

Totodată se invocă faptul că deși a fost acvirat dosarul nr. 1202/96/2011 al Tribunalului Harghita, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2546 din 30.05.2013, instanța nu a ținut cont de soluția pronunțată în dosarul respectiv.

Reclamanta a solicitat să se aibă în vedere faptul că din raportul de expertiză rezultă că ambele angajate se fac vinovate de producerea pagubei și de asemenea, expertul a reținut că documentele existente la societate sunt documente reale autorizate.

Intimata pârâtă L. E. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea apelului, invocând faptul că în cauză nu s-a dovedit culpa sa în producerea prejudiciului invocat de reclamantă.

Examinând apelul dedus judecății, prin raportare la motivele invocate și în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Cod de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

Pârâta L. E. a fost angajata reclamantei SC K. SRL, începând cu data de 15.06.2009, în funcția de gestionar-vânzător, desfășurându-și activitatea la Magazinul nr. III Potiond al societății menționate.

În cursul anului 2010 la același magazin a lucrat în calitate de gestionar-vânzător și numita T. A., cele două angajate lucrând în schimburi succesive și având o gestiune comună.

Din actele dosarului rezultă că în cursul lunii iunie 2010 s-a efectuat un inventar de către reclamantă, ocazie cu care la magazinul menționat nu au fost constatate lipsuri în gestiune.

Ulterior, cu ocazia inventarului efectuat la același magazin la sfârșitul anului 2010 s-a constatat o lipsă în gestiune de 37.647,65 lei.

În aceste condiții reclamanta din prezenta cauză a formulat o acțiune civilă împotriva pârâtei T. A. pentru angajarea răspunderii patrimoniale a acesteia, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei ce a fost constatată ca fiind lipsă în gestiune, acțiunea respectivă făcând obiectul dosarului nr. 1202/96/2011 al Tribunalului Harghita.

În cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului menționat s-a efectuat o expertiză contabilă, din concluziile raportului de expertiză reieșind că la data de 31.12.2010 lipsa în gestiune era în sumă de 37.194,13 lei, care ulterior, respectiv la data de 31.01.2011, s-a majorat cu suma de 2.353,84 lei.

Prin sentința civilă nr. 2546/30.03.2013, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul sus-menționat, rămasă definitivă și irevocabilă prin nerecurare, s-a admis în parte acțiunea reclamantei și s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 20.950,90 lei, compusă din suma de 18.597,06 lei (jumătate din suma de 37.194,13 lei), la care s-a adăugat suma de 2.353,84 lei.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Harghita a reținut că în speță sunt întrunite toate elementele necesare instituirii răspunderii patrimoniale a angajatului. Ținând cont de faptul că gestiunea era împărțită de pârâta T. A. cu numita L. E. și având în vedere prevederile art. 255 din Codul muncii, instanța a apreciat că se impune admiterea doar în parte a acțiunii formulată de reclamantă, context în care a dispus obligarea acesteia la plata a jumătate din suma stabilită ca fiind lipsă în gestiune la data de 31.12.2010, la care s-a adăugat suma de 2.353,84 lei, stabilită ca lipsă în gestiune pentru perioada 31.12.2010 - 31.01.2011, reținându-se că răspunderea pentru lipsa ulterioară datei de 31.12.2010 îi revine în exclusivitate pârâtei, deoarece angajata L. E., colega pârâtei, a lucrat doar până la data de 04.01.2011.

Ulterior soluționării dosarului nr. 1202/96/2011 al Tribunalului Harghita și față de soluția pronunțată în acest dosar, reclamanta SC K. SRL a formulat prezenta acțiune civilă împotriva pârâtei L. E. și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 18.597,65 lei, reprezentând prejudiciul cauzat patrimoniului unității și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumei ce reprezintă prejudiciul creat, începând cu data de 31.01.2011 și până la achitarea efectivă.

Instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamantă, apreciind că a fost insuficient dovedită culpa pârâtei L. E. în producerea prejudiciului.

Față de pretențiile formulate de reclamantă, trebuie avut în vedere faptul că pârâta L. E. în perioada în care a fost angajata pârâtei a avut calitatea de gestionar, în aceeași calitate fiind angajată și numita T. A., care a fost chemată în judecată în celălalt dosar. Cele două angajate lucrau la același magazin și după cum s-a mai arătat acestea lucrau în schimburi succesive, iar gestiunea era comună, fără a se face predarea-primirea gestiunii între cele două angajate.

Producerea unei pagube în patrimoniul angajatorului de către angajații săi este de esența răspunderii patrimoniale, iar în speță s-a dovedit faptul că reclamanta a suferit un prejudiciu, care a fost constatat cu ocazia inventarului efectuat, lipsa în gestiune stabilită la inventar fiind confirmată de expertul care a efectuat expertiza în dosarul nr. 1202/96/2011 al Tribunalului Harghita, expertiza fiind efectuată pe baza actelor contabile referitoare la gestiunea magazinului în care și-a desfășurat activitatea reclamanta.

Totodată trebuie avut în vedere faptul că pârâta a avut calitatea de gestionar și în aceste condiții îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 22/1969, care potrivit art. 23-26 instituie în sarcina gestionarului o prezumție relativă de vinovăție pentru producerea prejudiciului suferit de angajator.

Pentru a fi exonerat de răspundere gestionarul trebuie să facă dovada că paguba nu se datorează culpei sale, însă în speță instanța de recurs a apreciat că prin probele administrate nu s-a făcut o astfel de dovadă. În condițiile în care la magazinul în care și-a desfășurat activitatea pârâta, gestiunea era comună și nu se făcea predarea-primirea gestiunii între cele două angajate, nu se poate reține, în lipsa unor probe concludente, că prejudiciul suferit de reclamantă a fost produs în mod exclusiv de cealaltă angajată. Sub acest aspect trebuie avut în vedere și faptul că în fișa postului celor două angajate este menționată răspunderea materială a acestora pentru stocul de marfă existent în gestiune.

Deși pârâta a susținut că prejudiciul se datorează unei modalități defectuoase de conducere a gestiunii, trebuie avut în vedere faptul că, cu ocazia efectuării expertizei, s-a reținut că la magazinul unde a lucrat pârâta au fost întocmite documente legate de intrarea și ieșirea mărfurilor în gestiune, dispoziții de livrare în cazul transferurilor între gestiuni, monetare și rapoartele de gestiune, acestea fiind semnate de gestionari. În contextul în care documentele menționate au fost semnate de cele două gestionare, fără ca la momentul respectiv să se fi invocat eventuale nereguli, în prezent nu pot fi primite susținerile pârâtei referitoare la întocmirea defectuoasă a acestora, deoarece ar însemna că aceasta își invocă propria culpă. De asemenea, pârâta nu poate susține că expertiza nu îi este opozabilă, în condițiile în care la efectuarea acesteia s-au avut în vedere doar actele referitoare la gestiunea magazinului în care a lucrat, iar prejudiciul a fost stabilit pe baza listelor de inventariere întocmite cu ocazia inventarului la efectuarea căruia a participat și pârâta.

În aceste condiții declarația martorei T. A. referitoare la existența unor nereguli la întocmirea documentelor urmează a fi înlăturată, având în vedere că nu se coroborează cu alte probe.

În consecință, Curtea a reținut că prezumția de culpă a pârâtei instituită în sarcina prin prevederile art. 23-26 din Legea nr. 22/1969 nu a fost răsturnată prin probele administrate în cauză și ca atare în mod greșit a reținut instanța de fond că pretențiile reclamantei sunt nefondate, hotărârea atacată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor legale aplicabile în materia răspunderii patrimoniale a gestionarilor.

Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că s-a admis acțiunea introductivă și a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 18.597,65 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat în patrimoniul reclamantei. În ceea ce privește suma la plata căreia a fost obligată pârâta trebuie precizat că aceasta reprezintă cota de 1/2 parte din suma de 37.194,13 lei, care este contravaloarea totală a lipsei în gestiune stabilită la 31.12.2010. Sub acest aspect sunt incidente prevederile art. 255 alin. 2 din Codul muncii, cu mențiunea că pentru diferența până la 37.194,13 lei a fost stabilită obligația de plată în sarcina celeilalte gestionare, prin hotărârea judecătorească la care s-a făcut referire mai sus.

Totodată pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 18.597,65 lei, începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului, această obligație fiind stabilită începând cu data introducerii acțiunii, întrucât nu s-a făcut dovada că pârâta fost anterior pusă în întârziere.

← Dreptul muncii; jurisdicţia muncii. Jurisprudență Salarizare		Decizie de sancţionare disciplinară. Legalitate. →

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii: