Salarizare. Jurisprudență Salarizare
| Comentarii |
|
Tribunalul BACĂU Sentinţă civilă nr. 1450 din data de 04.12.2015
Prin cererea formulată la data de 16.04.2015 reclamanții P.T., S.P., ș.a. au chemat în judecată în calitate de pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î., Parchetul de pe lângă G. și Parchetul de pe lângă V. pentru ca aceștia să fie obligați la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar începând cu 01.01.2011 și în continuare, până la includerea acestuia în salariu, reactualizat în funcție de indicele de inflație la data plății efective și obligarea pârâților la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânda legală începând cu 01.01.2011 potrivit OG nr. 9/2000 în vigoare până la 01.09.2011, dată de la care a intrat în vigoare OG nr. 13/2011.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că dreptul la premiul anual a fost prevăzut pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv. In acest sens Î. în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat "dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009, ci reprezintă în continuare, o creanță lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, in cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, in mod corespunzător, a cuantumului salariului soldei/indemnizației de bază.
Or, raportat la această concluzie, se:reține că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea. - cadru nr. 330/2009 începând cu luna ianuarie 2011. În acest sens, aceeași instanță a stipulat în deciziile menționate, că majorarea salarială din anul 2011, rezultă ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare.
Curtea Constituțională a statuat asupra modalității in care subzistă dreptul de creanță al angajatului in cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât el nu mai poate fi acordat in forma anterioară prevăzută de act. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009. Din acest punct de vedere nu se poate analiza includerea premiului - în majorările salariale prev. de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulare cu forță obligatorie de Curtea Constituțională. Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii - cadru nr. 330/2009, fiind înlocuită cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.
Interpretarea textului din motivarea înaltei Curți de Casație și Justiție este de natură a îndreptăți, susțin reclamanții, la introducerea in salariu a premiului anual sub forma unei majorări a salariului lunar. De altfel, atât înalta Curte, cât și instanțele ordinare au interpretat în același sens textul Legii nr. 221/2009 pentru acordarea unor diferențe salariale profesorilor.
Mai mult decât atât, poate cel mai important argument vine chiar din dispozitivul deciziei nr. 21/2013 care nu prevede imposibilitatea acordării acestui drept salarial, ci "Stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 , privind salarizarea în anul 2010 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări".
În acest sens, se poate remarca faptul că prin art. 25 din Legea nr.330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept astfel:
(1). Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare după caz, realizate în anul în care se face premierea.
(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada in care a desfășurat activitate.
(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în mazili persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.
(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Dispozițiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 (art.46).
De asemenea, prin art. 8 din Legea m. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată In Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute in vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului, din sectorul bugetar.
Apreciază reclamanții că dreptul lor de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivitătii.
În legătură cu acest principiu, este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin.2 din Constituție principiul neretroactivitătii legilor.
Potrivit acestui principiu o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.
Drept consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea in vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De asemenea, trebuie observat că potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat "Tratatele internaționale privind drepturile omului", dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: "1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociație cu alții; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."
Lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea de acest bun in sensul celei de-a doua faze primului paragraf al art. 1 din protocolul nr. 1.
Astfel, apreciază reclamanții, introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor antemenționate, deoarece pentru perioada de referință - nu s-a acordat al 13-lea salariu - premiul anual - și nici majorarea salariată, iar prin decizia nr.21/2013 s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.
De asemenea, trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în cauza C-310 având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L 180 din 19.07.2000 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general in favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost că : "Dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea in aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale act. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate in sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.
Judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii. In acest scop tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
În drept, reclamanții au invocat: art. 25 din Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin.2, 20,41,44, 124, 125 din Constituția României, art. 1 din primul protocol adițional Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000178/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea in muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin întâmpinarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î. s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în absența procedurii prealabile cerute de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 285/2010, dispoziții reluate și în art. 7 din Legea nr. 284/2010.
Reclamanții nu a urmat această procedură prealabilă, ceea ce se constituie într-un "fine de neprimire" al acțiunii.
De asemenea, pârâtul, față de data formulării acțiunii de către reclamanți, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților în perioada 1 ianuarie 2011 - 19 aprilie 2012, raportat la dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 - privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 din același act normativ "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv în termen de 3 ani.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
1. Față de primul capăt de cerere: potrivit art. 39 alin.l lit.w din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice "La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă... Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare" .
Din aceste dispoziții reiese că s-a abrogat Legea nr. 330/2009 în integralitatea ei, inclusiv art. 25 care prevede acordarea premiului anual.
Ulterior, având în vedere practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata al celui de-al treisprezecelea salariu, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î. - în temeiul art. 329 alin.l din codul de procedură civilă - a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.
Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î. a făcut obiectul dosarului nr. 16/2013 al înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii și a fost soluționat conform Deciziei nr. 21/18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul oficial nr. 37 din 16 ianuarie 2014.
Astfel, potrivit deciziei menționate Î. ^admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î. și în consecință:
"Stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr.28512010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariate stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări";
Dispozitivul deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. 16/2013 al înaltei Curți de Casație și Justiție precizează fără echivoc faptul că premiul anual a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011.
Decizia instanței supreme nu menționează că acesta va fi inclus, ci arată fără dubiu că a fost inclus.
2.Momentul plății premiului anual aferent anului 2010, în sensul art. 25 din Legea - cadru nr.330/2009, se află sub imperiul prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010:
"Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."
După data de 31 decembrie 2010, dată la care și-a încetat aplicabilitatea Legea nr. 330/2009, au intrat în vigoare noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Ținând cont de faptul că legiuitorul stabilește expres că acest premiu anual pentru anul 2010 nu se acordă, precum și modalitatea de "compensare" a acestui neajuns, pretențiile reclamanților privind plata acestui premiu în temeiul unei legi abrogate, sunt nefondate.
Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului și, în acest sens, au fost elaborate noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, "ci drepturi salariate suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006). A se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 764 din 16 noiembrie 2010.
După cum rezultă expres din textul art. 8 al Legii nr. 285/2010, este evident că premiul aferent anului 2010 nu se plătește în anul 2011, sumele corespunzătoare plății acestuia fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit
prevederilor prezentei legi.
În aceste condiții, în speța dedusă judecății, faptul că Legea nr. 285/2010 prevede că în 2011 nu se realizează plata premiului anual aferent1 anului 2010 nu poate fi considerată o afectare a unui drept câștigat, însă modifică momentul în care respectivul drept poate fi plătit.
În ceea ce privește criticile reclamanților privind încălcarea principiului neretroactivității legii, pârâtul a arătat:
Legea nr. 330/2009 - abrogată expres la data de 31 decembrie 2010 prin Legea - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010 - act normativ ce prevedea acordarea premiului anual, stabilea momentul plății acestui drept pentru întregul personal salarizat din fonduri publice, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
În condițiile în care legea nouă stabilește că premiul anual nu se plătește este evident că, fără a avea caracter retroactiv, plata drepturilor respective nu mai poate fi făcută în anul 2011.
Mai mult, doctrina relevantă în materie, stabilește că unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel conform căruia legea nouă se aplică în principiu tuturor situațiilor juridice născute, modificate sau stinse după intrarea în vigoare, situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună.
In acest sens, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată, începând cu 1 ianuarie 2011. Analizând rațiunile care au stat la baza impunerii acestui termen, Curtea a constatat că data intrării în vigoare ține cont de influența pe care o are această lege asupra bugetului de stat și de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual și aprobate, desigur, tot anual de către Parlament - a se vedea art. 138 alin. (2) din Constituție. Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiție de temporalitate este susținută, în mod obiectiv și rațional, de natura implicațiilor sale.
In consecință noțiunea de retroactivitate a Legii nr. 285/2010 ar trebui raportată la momentul plății drepturilor salariale corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010, care potrivit legii se situează în cursul anului următor celui pentru care se acordă premiul.
3. Legea nr. 285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice și restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Caza Beyeler împotriva Italiei, 2000). Or, în cauza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la 31 decembrie 2011) și este justificată de salvarea securității naționale. Dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (dreptul la indemnizație nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.
Măsurile de restrângere adoptate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. Legea nr. 285/2010 îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Soluția legislativă cuprinsă în art.8 din Legea nr. 285/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" și de "cauză de utilitate publică".
4. Jurisprudența relevantă a Curții în privința dreptului statului de a diminua, prin lege, salariile personalului bugetar.
"Bunul", în sensul Convenției, este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. In acest context, este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza Mureșanu contra României, Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza Aurelia Popa contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului personalului bugetar. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar.
În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale Curții Europene a Drepturilor Omului privind salariile, sunt stabilite următoarele principii:
Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum (...) O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată" (par. 94).
Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005: "(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare...." (par. 23).
5. Nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate, iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1. Considerații cu privire la proporționalitatea ingerinței.
Statul se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
Prima constatare reieșită din analiza practicii este aceea că o astfel de ingerință nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, o hotărâre recentă - Aizupurua Ortiz c. Spaniei, 2 februarie 2010, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sa salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". In consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Putem aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Așadar s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa a fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sa măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).
În consecință, fată de cele anterior menționate, instanța de judecată, verificând dacă aplicarea legii în concret produce efecte contrare Convenției, nu poate face abstracție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu tratează o astfel de ingerință ca "privare de proprietate".
6. Nu în ultimul rând, prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17 - 18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, jură a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești".
In continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.
Cu alte cuvinte, o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.
Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, acest lucru se constituie chiar într-un veritabili argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai al judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului -, răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică ce afectează statul - qui potest plus, potest minus.
Pârâtul a solicitat, de asemenea, respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind actualizarea sumelor rezultate în funcție de rata inflației.
Astfel, fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate prin legea anuală a bugetului de stat, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariate cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială."
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol."
In ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune interese respectiv dobânzi legale începând cu data de 1 ianuarie 2011, prin întâmpinare s-au făcut următoarele precizări:
Posibilitatea cumulului dintre actualizarea creanței și daunele-interese moratorii, deși, de principiu, nu este exclusă, pornindu-se de la principiul reparării integrale a prejudiciului, dată fiind natura juridică a dobânzii (lucrum cessans) diferită de cea a actualizării obligației cu indicele de inflație (damnum emergens), în privința creanțelor ce intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, în circumstanțele date cumulul nu poate fi admis întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor-interese moratorii, iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile a debitorilor.
In drept, s-au invocat dispozițiile art. 205 și următoarele din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă G. s-a solicitat respingerea acțiunii.
În prealabil, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4), (6) și (7) cu aplicarea dispozițiilor art. 127 art. 130 și ale art. 245 din Codul de procedură civilă, precum și față de situația că reclamanții H.c., ș.a. au calitatea de personal contractual, s-a solicitat disjungerea cauzei și declinarea competenței de soluționare a acesteia, pentru reclamanții H.C.., ș.a. - secția de contencios administrativ și fiscal, pentru reclamanții S.A., ș.a. la V. - secția civilă, completul specializat pentru soluționarea litigiilor de muncă, în a cărei circumscripție se află sediul pârâtului Parchetul de pe lângă V., și reținerea spre soluționare a cererii formulată de reclamanții P.T., ș.a. care au calitatea de grefieri și specialiști IT, asimilați grefierilor.
Față de cele de mai sus, s-a solicitat admiterea excepției invocate, disjungerea cauzei și declinarea competenței teritoriale și materiale de soluționare a cererilor formulate de reclamanții care au calitatea de funcționari publici la V. - secția de contencios administrativ și fiscal, declinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei pentru reclamanții care au calitatea de personal contractual la V. - secția civilă specializată în soluționarea conflictelor de muncă și menținerea spre soluționare a cererilor formulate de grefieri și specialiști IT, asimilați grefierilor.
Pe fondul cauzei s-a arătat:
Pentru a putea fi valorificat, pe cale de acțiune, dreptul reclamanților trebuie să respecte anumite condiții:
a)să fie recunoscut și ocrotit de lege,
b)să fie exercitat potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege, c)să fie exercitat cu bună-credință, d)să fie actual.
Legiuitorul, în exercitarea dreptului său legitim, a dorit realizarea unui sistem unitar de salarizare, care să aibă la bază principiile privind caracterul unitar al salariilor, supremația legii care asigură stabilirea drepturilor salariale numai prin norme juridice de forța legii, echitate și coerență, sustenabilitate financiară care se realizează prin stabilirea majorărilor salariale prin legi speciale anuale, măsură care va permite acordarea reală de majorări salariale, evitându-se astfel măsurile anterioare de suspendare sau abrogare a unor drepturi (cum este și dreptul care face obiectul cererii pendinte).
Legea nr. 284/2010 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 și, preluând principiile Legii nr. 330/2009, a stabilit un sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, stabilind cu exactitate faptul că începând cu data intrării în vigoare a legii, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) in lege sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute acest act normativ.
Legea nr. 285/2010 prin dispozițiile art. 8 anulează acordarea premiului anual în forma prevăzută de Legea nr. 330/2009, cu mențiunea că sumele aferente vor fi incluse în creșterile salariale acordate personalului din sectorul bugetar, pe parcursul anului 2011.
Această stare de fapt confirmă împlinirea cerințelor referitoare la siguranța raporturilor sociale, manifestarea de voință a legiuitorului pentru anul 2011 fiind diferită față de cea din legea anterioară în privința premiului anual.
Având în vedere practica neunitară a instanțelor judecătorești în ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î. - în temeiul art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă - a formulat recurs în interesul legii, soluționat de către Î., care, prin Decizia nr. 21/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 37 din 16 ianuarie 2014, "stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări."
Î., în motivarea Deciziei nr. 21/18.11.2013, reține: "cu privire la art. 8 din Legea nr. 285/2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii, cum sunt deciziile nr. 115/2012 și nr. 257/2012, stabilind că acesta dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu luna ianuarie 2011, iar pe de altă parte, prevede că aceste sume vor fi cuprinse în creșterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege".
Astfel, la pct. 6.2 paragraful 4 din Decizia nr. 21/2011, Î. a stipulat că "majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare.
Atât în dispozitivul, cât și în motivarea Deciziei instanței supreme se reține că premiul anual aferent anului 2010 a fost inclus în salariul plătit în cursul anului 2011.
Prin art. 7 alin. (2) din Legea nr. 283 din 14 decembrie 2011 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar a fost reglementată salarizarea pentru anul 2012 și s-a prevăzut m mod expres: "In anul 2012, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță".
Potrivit art. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 84 din 12 decembrie 2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal -bugetare: "Prevederile art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător și în anul 2013."
Potrivit art. 9 alin. (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice: "In anul 2014, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță."
Cu privire la actualizarea drepturilor bănești cu rata inflației s-a arătat că Bugetul Ministerului Public pe anul 2015 a fost stabilit prin Legea nr.186/2014, ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata drepturilor bănești acordate de instanțe (aici fiind inclusă și actualizarea cu rata inflației). Imposibilitatea plății acestui drept accesoriu rezultă și din cuprinsul art.14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, în acord cu care "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget si nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
În ceea ce privește acordarea dobânzii legale solicitate, pârâtul a arătat:
Ordonanța Guvernului nr. 13/ 2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, este actul normativ care aduce noțiuni noi de lucru și anume: noțiunea de dobândă legală remuneratorie și noțiunea de dobândă legală penalizatoare pentru obligații bănești, precizând legătura de interdependență dintre dobânda datorată și împlinirea termenului de scadență.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011: (1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești....
(3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.
(4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanță privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare...."
Cu privire la acordarea de daune interese moratorii sub forma dobânzii legale, Î. s-a pronunțat printr-o serie de decizii, respectiv prin Decizia nr. 2 din data de 17 februarie 2014, prin Decizia nr. 7 din data de 27 aprilie 2015, precum și prin Decizia nr. 21 din data de 22 iunie 2015.
Capătul de cerere principal al acțiunii fiind neîntemeiat, la fel urmează a fi considerate și pretențiile accesorii, ținând seama de faptul că întotdeauna accesoriul urmează soarta principalului, regulă de drept exprimată în adagiul latin "accesorium sequitur principale".
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea excepției de necompetență teritorială invocată prin întâmpinare. Astfel, conform art. 59 C.proc.civ., "Mai multe persoane pot fi împreuna reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură "
De asemenea, conform art. 100 al. l C.proc.civ,,; ,f) dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte". Totodată, art. 112 al. l C.proc.civ. prevede că "Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâți sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali".
Din coroborarea dispozițiilor de procedură indicate mai sus rezultă posibilitatea ca reclamanții în mod suveran să aleagă posibilitatea unei coparticipări procesuale, limitată din punct de vedere teritorial doar de o competență teritorială exclusivă prevăzută de art. 117-121 C.proc.civ.
In condițiile în care pârâtul Parchetul de pe lângă G. nu invocă o dispoziție legală care impune o competență teritorială exclusivă și nici motivele invocate nu pot fi apreciate ca motive de ordine publică, concluzia logică este că cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile art.116 C.proc.civ. conform cărora Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente ".
Pe fondul cauzei, reclamanții au arătat că au beneficiat doar de majorarea prevăzută de art. l din Legea nr. 285/2011, fără ca sumele prezentând premiul anual să fie efectiv incluse în sumele plătite.
Această situație este evidentă dacă se iau în considerare dispozițiile art.25 al.l din Legea nr.330/2009, referitor la modul de calcul al premiului anual, astfel încât chiar dacă valoarea premiului din anul 2010 nu se mai acordă prin plata integrală în luna ianuarie 2011, acesta ar fi trebuit defalcat pentru fiecare lună de plată în anul 2011, astfel cum impunea Legea nr.285/2010.
Ca urmare, se impune ca pentru fiecare reclamant în parte instanța să aibă în vedere sumele acordate în anul 2011 cu titlu de salariu lunar, prin raportare la salariul acordat în luna octombrie 2010 ca valoare de referință și, de asemenea, sumele acordate în cursul anului 2011, suplimentar față de majorările salariale, ca părți ale premiului anual datorat reclamanților pentru anul 2010, acesta fiind apreciat, așa cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, ca un drept câștigat.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
În ceea ce privește solicitarea pârâtului G. de disjungere a cauzei cu privire la reclamanții H.C., ș.a., pe de altă parte, instanța reține că astfel cum au susținut părțile, prima categorie de reclamanți au calitatea de funcționari publici în cadrul Parchetului de pe lângă V., iar cealaltă categorie au calitatea de personal contractual, astfel că pentru acești reclamanți există reguli de competență teritorială diferite față de ceilalți reclamanți P.T., ș.a. care au calitatea de grefieri și specialiști asimilați grefierilor la Parchetul de pe lângă V.
Este adevărat că dispozițiile art. 59, 100 și 112 C.pr.civ. se referă la posibilitatea existenței unei coparticipări procesuale și la regulile de competență a instanțelor în acest caz, dar, astfel cum au acceptat chiar reclamanții prin răspunsul la întâmpinare, prorogarea voluntară de competență poate opera doar în condițiile în care nu sunt incidente reguli de competență teritorială absolută. Or, dispozițiile privind competența teritorială prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt de ordine publică astfel că reclamanții nu pot proceda la alegerea instanței competente.
Pe cale de consecință, instanța urmează să disjungă cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții H.C., ș.a. urmând a se forma două dosare noi.
Cu privire la cererea formulată de reclamanții P.T., ș.a. instanța constată:
1. Excepția inadmisibilității formulării acțiunii este neîntemeiată.
Este adevărat că potrivit art. 7 din Legea nr. 285/2010.
"(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.
(2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite.
(3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile.
(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației".
Aceste dispoziții sunt reluate și în art. 7 din Legea nr. 284/2010.
În speță, însă, deși le revenea sarcina probei, pârâții nu au făcut dovada emiterii și comunicării către fiecare reclamant a unei decizii de stabilire a indemnizațiilor lunare de încadrare astfel încât instanța va reține că reclamanții nu au avut posibilitatea exercitării procedurii prealabile invocate de angajator prin întâmpinare.
2. Excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată pentru drepturile aferente perioadei 01.01.2011-01.04.2012.
Astfel, se reține că reclamanții au solicitat drepturile aferente perioadei menționate cu nerespectarea termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958 și de art. 171 al.1 C.muncii, având în vedere data depunerii acțiunii la poștă, 16.04.2015, precum și faptul că data plății drepturilor salariale este de 10 ale lunii.
3. În ceea ce privește fondul litigiului, instanța reține:
In luna iulie 2010 a fost diminuat salariul brut lunar al reclamanților (inclusiv sporurile/indemnizațiile care făceau parte din acesta) cu 25 %, conform art. 1 din Legea 118/30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Ulterior, prin mai multe dispoziții legislative enumerate mai jos s-a hotărât în anul 2011 majorarea salariului brut lunar cu 15 % și includerea în această majorare a premiului anual aferent anului 2010 pentru ca, în anul 2012, prin O.U.G. nr. 19/2012 să se hotărască acoperirea integrală a diminuării de 25 % aplicată în luna iulie 2010. Deși au beneficiat de aceste prevederi legislative, în realitate reclamanții au primit în continuare un salariu diminuat.
Astfel, se reține că prin dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din Legea 285/2010 s-a dispus ca "începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariului de bază (...) astfel cum a fost acordat personalului plătit din fondurile publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15 %.
Începând cu 1 ianuarie 2011 cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte din salariul brut (...) astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010 se majorează cu l5%"
Conform art. 8 din același act normativ "sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor prezentei legi".
Din expunerea de motive a acestei legi, existentă pe site-ul Camerei Deputaților, rezultă că majorarea salariului de bază din luna octombrie 2010 cu 15 % asigură recuperarea parțială a diminuării de 25 % a salariilor din sectorul bugetar.
Tot din această notă de fundamentare rezultă că sumele corespunzătoare premiului anual pentru 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor prezentei legi.
Parte din personalul din sectorul bugetar a formulat acțiuni pentru plata premiului anual, soluțiile instanțelor sub acest aspect fiind diferite, astfel încât problema a fost tranșată de Î., completul competent să judece recursul în interesul legii care, prin Decizia 21/18.11.2013, a statuat că "premiul anual aferent anului 2010 reglementat inițial prin art.25 din legea cadru 330/2009 a fost inclus potrivit art. 8 din Legea nr.285/2010 în noua reglementare salarială, sub forma unor majorări salariale stabilite în art. 1 din Legea nr. 285/2010, fără a mai putea fi acordat în forma supusă vechii reglementări".
Din considerentele Deciziei rezultă că Înalta Curte a constatat că majorarea salariată din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariu, este acordată si în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde nici un premiu anual pe 2011.
Și Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 8 din Legea 285/2010 și a statuat că dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea cadru 330/2009, ci reprezintă în continuare o creanță certă lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind în concret numai modalitatea de acordare si anume eșalonat și succesiv prin creșterea în mod corespunzător a cuantumului salariului de bază.
Or, raportat la această concluzie, s-a reținut că dreptul premiului anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea cadru 330/2009 începând cu luna ianuarie 2011, în acest sens Curtea Constituțională stipulând că majorarea salarială din anul 2011 rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul de bază, este acordată și în continuare.
Se mai arată în considerentele Deciziei nr. 21/18.11.2013 de către Înalta Curte că "dreptul de a pretinde acordarea unui premiu anual sub forma unui salariu de bază, scadent în prima lună a anului următor celui lucrat, s-a stins odată cu abrogarea Legii cadru 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată prevăzută de lege prin executare succesivă".
Rezultă așadar că personalul bugetar începând cu 01 ianuarie 2011 nu a mai primit premiul anual sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor, ci un procent care se regăsește în majorarea de 15 % aprobată începând cu 1 ianuarie 2011. Cum potrivit art. 1 din Legea 285/2010 majorarea de 15% se raportează la salariul brut lunar din luna octombrie 2010, se deduce că și premiul anual aferent anului 2010 (fiind inclus în majorarea de 15%) se calculează tot raportat la salariul brut lunar din luna octombrie 2010, nemaiaplicându-se modalitatea de calcul și de plată prevăzute de art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Astfel, procentul cuvenit pentru o lună de zile din premiul anual se raportează la un salariu de bază care nu a mai fost ținut de criteriile anterioare. Astfel, în indemnizația lunară primită de reclamanți începând cu 01.01.2011 se regăsește un procent de 8,33 % (100% : 12 luni ) din premiul anual aferent anului 2010 care era egal cu salariul brut din luna octombrie 2010.
Prin O.U.G. nr.19 din 16 mai 2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale s-a hotărât de către Guvernul României acoperirea integrală a diminuării de 25 % din salariul, diminuare dispusă prin Legea 118/2010.
Astfel, prin Nota de fundamentare a O.U.G. 19/16.05.2012 existentă pe site-ul Guvernului României, se arată că "luând în considerare condițiile actuale ale economiei, prognoza principalilor indicatori macroeconomici pe anul 2012, spațiul suplimentar permis de noua țintă de deficit agreată cu organismele financiare internaționale, dar și condiționalitățile cuprinse în Acordul stand-by încheiat cu Fondul Monetar Internațional, se constată posibilitatea reîntregirii în două tranșe a drepturilor diminuate. In luarea acestei decizii au fost avute în vedere:
- art. 16 din Legea nr. 118/2010 din care rezultă că măsurile de reducere de 25 % prev. la art. 1-3 se aplică până la 31 decembrie 2010;
- Decizia 872/2010 a Curții Constituționale care a statuat că măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul inițial al acestor drepturi, dar și
- Legea 285/2010 prin care s-a aprobat recuperarea parțială a acestor
diminuări, adică majorarea cu 15 % a drepturilor salariale diminuate începând cu 01 ianuarie 2011.
Astfel, în 16 mai 2012 prin O.U.G. nr. 19 s-a hotărât acoperirea integrală a diminuării de 25% prin:
- majorarea de 15% din ianuarie 2011, menționată mai sus;
- majorarea de 8 % din 1 iunie 2012, procent care se aplică raportat la nivelul indemnizației acordate pentru luna mai 2012 (în indemnizația aferentă lunii mai 2012 fiind inclusă deja majorarea de 15% prevăzută de Legea nr. 285/2010, majorare în care era inclus la rândul său și procentul de 8,33% din premiul anual)
- majorarea de 7,4% din 1 decembrie 2012, procent care se aplică raportat la nivelul indemnizației acordate pentru luna noiembrie 2012 (în indemnizația aferente lunii noiembrie 2012 fiind inclusă majorarea de 8% menționată mai sus și majorarea de 15% prevăzută de Legea nr. 285/2010, majorare în care era inclus la rândul său și procentul de 8,33% din premiul anual. Astfel, deși dreptul la un premiu anual aferent anilor 2011 ș.u. nu a mai fost expres reglementat de lege, prin faptul că majorările prevăzute de O.U.G. nr. 19/2012 s-au raportat la veniturile în care era inclus procentul de 8,33% din premiul anual aferent anului 2010, se deduce că în indemnizația primită de reclamanți ulterior datei de 01.01.2012 se regăsește în continuare și procentul din premiul anual aferent anului 2010).
Ceea ce este de observat este că dacă se scade din majorarea de 15 % procentul aferent premiului anual (8,33%) conform art.8 din Legea 285/2010 și Deciziei ÎCCJ 21/18.11.2013, pe care angajatorul este obligat să-1 plătească de la 1 ianuarie 2011 în continuare fiind inclus în majorarea de 15% se constată că în fapt nu s-a acoperit integral diminuarea salariului de 25%.
Confuzia reclamanților conform căreia s-a acoperit diminuarea de 25% și că le lipsește premiul anuala fost creată de faptul că majorarea de 15% a fost plătită ca o cotă unică și indivizibilă, fără să se menționeze vreodată ce procent din această majorare este aferentă premiului anual.
În concluzie, la acest moment, față de prevederile legislative invocate, există o diferență de salariu neplătită, dar această diferență nu este dată de omisiunea plății premiului anual astfel cum au invocat reclamanții.
Această diferență salarială deși este egală cu procentul de 8,33% aferent premiului anual, ea nu reprezintă procentul aferent acestui premiu anual, ci reprezintă un procent aferent acoperirii diminuării de 25 % pentru că acest premiu trebuie scăzut (din majorarea de 15%), conform Legii 285/2010 și Deciziei 21/18.11.2013.
Față de cele de mai sus arătate din care rezultă că premiul anual a fost achitat reclamanților, instanța apreciază că devine de prisos analizarea argumentelor și a contraargumentelor cuprinse în cererea de chemare în judecată și în cele două întâmpinări care privesc neretroactivitatea legii, dreptul câștigat, obligația judecătorului național de a aplica cu prioritate pactele și tratatele internaționale la care România este parte.
| ← Recurs. Litigiu privind functionarii publici . Jurisprudență... | Pensii. Jurisprudență Pensii → |
|---|
