Decizia civilă nr. 2/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
D. CIVILĂ NR. 2/RC/2011
Ședința 10 Ianuarie 2011
I. constituită din:
PREȘEDINTE : S. D.
JUDECĂTOR : L. D. JUDECĂTOR : S. C. B. GREFIER : A. B.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorul MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva deciziei civile nr. 1. din 6 iulie 2010 a C. de A. C., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe intimații F. M. D., M. F. P. - D. M., CURTEA DE APEL CLUJ și TRIBUNALUL MARAMUREȘ, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal, făcut la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Contestația în anulare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 28 septembrie 2010, prin serviciul de registratură al instanței, intimatul reclamant F. M. D. a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea contestației în anulare formulată de către contestator și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile nr. 1. a C. de A. C. ca fiind legală și temeinică.
Se constată că prin contestația în anulare, contestatorul Ministerul
Justiției a solicitat judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 cod procedură civilă.
C. constată contestația în anulare în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin decizia civilă nr. 1./(...), pronunțată de C. de A. C. în dosar nr. (...), s-au admis recursurile declarate de reclamantul F. M. D., respectiv de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. M. împotriva sentinței civile nr. 1159 din (...) a T.ui M., pronunțată în dosar nr. (...), care a fost modificată în parte, în sensul obligării pârâților Ministerul Justiției, C. de A. C. și Tribunalul Maramureș să plătească reclamantului drepturile reprezentând diferențele salariale identificate prin sentința atacată, începând cu data de (...) și până la (...), drepturi actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Totodată, au fost obligați pârâții de rând 1-3 să calculeze și să plătească reclamantului pentru perioada (...) - (...) drepturi salariale având ca și bază de calcul VRS de 411.33 lei, iar pentru perioada (...) -(...), VRS de 433, 96 lei.
A fost menținut restul dispozițiilor care nu contravin prezentei decizii.
În termen legal, a formulat contestație în anulare cu privire la decizia menționată contestatorul MINISTERUL JUSTIȚIEI, solicitând în temeiul art. 318 al. 1 teza a II-a C.proc.civ., admiterea acesteia, cu consecința rejudecării recursului formulat.
În motivarea contestației s-a arătat că instanța de recurs a omis să examineze primul motiv de recurs invocat de Ministerul Justiției. A., prin cererea de recurs formulată, Ministerul Justiției a criticat sentința pronunțată la fond sub două aspecte, și anume: acordarea unor drepturi care nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ceea e reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești potrivit art. 304 pct. 4 C.proc.civ., precum și admiterea acțiunii privind plata drepturilor salariale solicitate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Prin decizia menționată mai sus, C. de A. C. a luat în considerare toate recursurile declarate de părți, dar nu a examinat primul motiv de recurs invocat de Ministerul Justiției, deși l-a reținut în cuprinsul hotărârii.
I. de recurs a stabilit în mod eronat că discriminarea la care sunt supuși reclamanții - intimați justifică acordarea unor despăgubiri și nu reprezintă o adăugare la lege.
Conceptul de discriminare prin lege nu este prevăzut de legislația în vigoare, respectiv O. nr. 1. și nu poate justifica o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești prin acordarea unor drepturi salariale care nu au existat niciodată în legislația specifică.
În susținerea celor exprimate și prin cererea de recurs, învederează instanței că pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
A., în ședința din data de 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de P. R. în temeiul art.146 lit. e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și
Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția R.. O instanță de judecată nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Prin urmare, instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea În alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare; este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce drepturi se acordă anumitor categorii de salariați.
Or, în cazul de față, obligarea M.ui J. la plata diferențelor salariale solicitate constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Intimatul F. M. D. a depus întâmpinare în data de (...), prin care a solicitatrespingerea contestației formulate și menținerea deciziei instanței de recurs (f.
6-7).
Cu privire la această contestație în anulare, C. are în vedere următoarele:
Contrar celor invocate în contestația în anulare, C. constată că instanța de recurs a examinat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.4 Cod procedură civilă invocat de Ministerul Justiției. S. considerentele hotărârii în raport de cele trei capete de cerere principale din acțiunea reclamantului F. M.
(intimat în prezenta cauză), instanța de recurs a analizat motivul de recurs referitor la depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești în fiecare din cele trei părți ale hotărârii.
A., referitor la valoarea de referință sectorială s-a arătat „referitor la D. nr.1325/2008 a C. C. reținută de tribunal drept temei pentru respingerea acțiunii reclamanților, că obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. D. nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. D., dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a C. C..
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
Acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. D. instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei și Rotaru contra R. ). De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile C. C.), conform art.11 și art.20 din Constituție";.
De asemenea, la analiza diferențelor dintre indemnizațiile primite dereclamant și cele ale procurorilor DNA și DIICOT s-a reținut că „în ceea ce privește admisibilitatea acestui capăt de cerere, C. apreciază că sunt incidente considerentele anterior arătate pentru justificarea acesteia, motiv pentru care nu va mai reveni asupra lor. Mai trebuie subliniat faptul că același raționamentjudiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin D. nr. X. mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. E. foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența uneidecizii a C. C. prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (D. nr.
284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile C. muncii (lege organică) și ale C.i pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Într-adevăr, conform art.124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile C. C.), conform art.11 și art.20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Drept urmare, se apreciază că interpretând corect dispozițiile legale menționate anterior, tribunalul a admis acțiunea, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.3 Cod procedură civilă";.
Deși s-a indicat în mod eronat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.3 Cod procedură civilă, se constată că instanța de recurs s-a referit în analiza acestui motiv de recurs la depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă.
Analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă este realizată și în partea a treia a considerentelor hotărârii în care se examinează sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul de
15% de confidențialitate. I. de recurs arată astfel că „nu poate fi reținut nici argumentul privind ingerința puterii judecătorești în domeniul celorlalte puteri ale statului, întrucât acordarea sau nu a sporurilor solicitate impune o activitate de interpretare a legii, nicidecum una de legiferare, iar pe de altă parte, această interpretare a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție,fiind obligatorie pentru instanțe";.
Având în vedere aceste considerente, C. de A. apreciază că motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă este neîntemeiat.
Celelalte motive invocate în contestația în anulare sunt o reiterare a motivelor de recurs, scopul urmărit fiind este acela de a se obține o nouă examinare a cauzei sale soluționate în mod irevocabil, fapt care încalcă principiul securității juridice și dreptul la o instanță, componente esențiale ale sistemului de garanții instituit prin art. 6 paragraf 1 din C. Europeană a D repturilor Omului (Cauza Popov contra R. Moldova, nr.2, Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2005).
De asemenea, în Cauza Mitrea contra R. (Hotărârea din 29 iulie 2008) C.
Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal, după cum este garantat de A. 6 alineatul 1 trebuie să fie interpretat în conformitate cu Preambulul la C., care prevede, printre altele, că statul de drept face parte din patrimoniul comun al S. C. U. dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în care instanțele au soluționat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării";.
Întrucât contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri, chiar și greșite, date în recurs, instanța fiind ținută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege ce permit să examineze justețea soluției pronunțate, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 320 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată în cauză.
PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva deciziei civile nr. 1663 din (...) a C. de A. C. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI P T. S. D. L. D. S. C. B.
În C.O. semnează P . INSTANȚEI V . M.
GREFIER A . B.
Red.LD/dact.SM/2 ex./(...) Jud.recurs.I.T., I.R.Mogyarosi și D.C.G.
| Decizia civilă nr. 407/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
