Decizia civilă nr. 6/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 6/R/2011
Ședința 0 Ianuarie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : S. D.
JUDECĂTOR : L. D. JUDECĂTOR : S. C. B. G. : A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 1046 din 18 iunie 2010 a T.ui Maramureș pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanții intimați G. V., S. V., M. R. I., L. O., P. M., P. A., D. G., C. I., S. N., Ș. L., B. M., N. Ș., M. A. A. R., T. A., R. V., B. I. C., B. E., M. V. G., S. L. F., G. M., A. L. A. și H. A. G., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta pârâtei-recurente SC P. SA, avocat C. R., lipsă fiind reclamanții-intimați.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamanților intimați și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că la data de 3 ianuarie
2011, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanții-intimați au depus la dosar întâmpinare și acte anexă, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată, (filele 33-40).
Instanța comunică un exemplar din întâmpinare cu reprezentantul pârâtei-recurente.
Reprezentantul pârâtei-recurente arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată că prezenta cauză se află în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fond asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei-recurente SC P. SA, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, cu consecința respingerii acțiunii, pentru motivele expuse pe larg în scris și pe care le susține oral în fața instanței cu ocazia acordării cuvântului pe fond. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea, reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1046 din (...) a T.ui Maramureș pronunțată în dosarul nr. (...), au fost respinse excepțiile invocate de pârâta SC OMV P. S. respectiv excepția necompetentei teritoriale a T.ui M.mureș, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția prematurității cererii privind acordarea cotei de profit, excepția prescripției dreptului material la acțiune.
A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții: G. V., S. V., M. R. I., L. O., P. M., P. A., D. G.-E., C. I., S. N., Ș. L., B. M., N. Ș., M. A.-A.- R., T. A., R. V.-G., B. I.-C., B. E., M. V.-G., S. L.-F., G. M., A. L. -., H. A.-G. împotriva pârâtei S. OMV P. S. B. și în consecință:
A fost obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a sumei de 3252 lei reprezentând 10% din profitul net pe anul 2005 și 6960 lei reprezentând 10% din profitul net pe anul 2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății.
A fost respinsă cererea de acordare a dobânzii legale la sumele stabilite.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâta și-a schimbat denumirea din S. P. S. în SC OMV P. S.
Cu privire la excepția necompetenței teritoriale a T.ui Maramureș această excepție este nefondată pentru că art. 3 din Legea nr. 168/1999 definește conflictul de muncă. Conflictele de drepturi sunt definite de art. 5 din Legea nr.
168/1999. Art. 72 a fost abrogat expres indirect în temeiul art. 298 (2) ultima liniuță coroborat cu art. 284 (2) Codul muncii.
În temeiul art. 284 (2) Codul muncii competente este Tribunalul
Maramureș în circumscripția căruia reclamanții își au domiciliul.
Reclamanții au calitate procesuală activă. Art. 282 Codul muncii prevede că pot fi părți ai conflictului de muncă: a) salariații precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, a altor legi sau al contractului colectiv de muncă";.
În speță drepturile salariaților sunt prevăzute de art. 41 (2) lit. a) din C. colectiv de muncă pe 2005, 2006 și art. 139 din C. colectiv de muncă pe P. și anume: cota parte din profit, ca atare excepția calității procesuale active a reclamanților a fost neîntemeiată.
Cu privire la excepția prematurității cererii și aceasta a fost neîntemeiată.
Este adevărat că nu au avut loc negocieri între patronat și sindicat pentru stabilirea modalității concrete de acordare a acestei cote, precum și a modalităților de diferențiere între salariați, dar această situație nu înlătură natura dreptului solicitat ca fiind derivat din raportul juridic de muncă.
În cadrul raportului juridic, raportat la relațiile cu sindicatul, pârâta, în calitate de patron angajator se păstrează pe o poziție privilegiată, având în vedere posibilitățile materiale de care dispune. Ținând cont de această situație, pârâta era obligată să inițieze negocierile pentru executarea propriei obligații de plată a cotei părți din profit asumată prin C. colectiv de muncă la nivel de unitate, nu să amâne negocierile pentru ca apoi să invoce încetarea efectelor juridice prin ajungerea la termen a contractul colectiv de muncă.
În legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă instanța a reținut că a fost nefondată.
Dreptul de participare al salariaților la cota parte din profitul net este indiscutabil legat de raportul juridic de muncă, astfel că este asimilat drepturilor salariale, de unde se constată că sunt aplicabile disp. art. 283 alin.
1 lit. c) Codul muncii, care stabilește termenul de prescripție de 3 ani, de la data nașterii dreptului la acțiune și sunt incidente disp. art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii.
Profitul s-a stabilit în baza situației financiare anuale, situații care potrivit art. 36 din Legea nr. 82/1991 se depune la D. G. a F. P. în termen de
150 zile respectiv 120 zile de la încheierea exercițiului bugetar respectiv cel mai târziu la 31 mai.
Termenul de prescripție curge de când s-a născut dreptul la acțiune - 31 mai 2006 pentru cota parte din profitul pe 2005 și se împlinește la 31 mai
2009, acțiunea fiind înregistrată la (...), deci în interiorul termenului de prescripție.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că între părțile împrocesuate a existat un raport juridic individual de muncă în perioada în litigiu, conform înscrierilor din carnetul de muncă.
Conform dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 (reluate de cele ale art. 42 alin. 2 lit. a din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010), în categoria drepturilor de natură salarială cuvenite salariaților se include și cota - parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale. Deci, este vorba de un drept de natură salarială, fapt reconfirmat și de art. 55 alin. 1 din Codul fiscal.
Potrivit prevederilor art. 41 alin. 3 din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 (respectiv art. 42 alin. 3 din cel pe anii 2007-2010), părțile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au libertatea de a stabili condiții de diferențiere, de diminuare sau chiar de amânare a participării la fondul de stimulare din profit.
Însă, prin prevederile art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 (articole care fac parte din capitolul privind salarizarea), părțile nu au hotărât diminuarea sau anularea participării la profit (deși erau liberi să o facă), astfel încât, „per a contrario";, acest drept de natură salarială a fost recunoscut salariaților. Din cele trei variante prevăzute de C. colectiv la nivel național (diferențierea cotei, diminuarea cotei sau anularea participării la profit), părțile s-au oprit în mod limitativ numai la cea a diferențierii precizând că doar această chestiune punctuală, împreună cu modalitatea de acordare concretă, vor fi stabilite prin negocieri separate, deci prin act adițional.
Existența dreptului la cota de participare la profit este indiscutabilă, în primul rând, datorită faptului că nu s-a stabilit anularea participării la profit, respectiv nu s-a prevăzut că această cotă de participare la profit ar fi facultativă (în sensul că societatea „poate"; acorda cota), rezultată, fără putință de tăgadă, că suntem în prezența unui drept de natură salarială a angajaților la cota-parte de participare la profit.
Numai modalitatea de acordare (iar nu dreptul însuși), adică termenele și tranșele de plată, eventual diferențiate, urmau să fie lămurite distinct.
În al doilea rând, existența dreptului la cota - parte din profit este garantată și de art. 30 din Legea nr. 130/1996 raportat la art. 41 alin. 5 din Constituție. Art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 instituie o obligație imperativă (exprimată prin sintagma „. fi stabilite";) de detaliere a modalității de acordare a participării la profit, prin act adițional. Ori, neîndeplinirea acestei obligații imperative expres asumate, atrage răspunderea juridică (inclusiv patrimonială) a societății pârâte, conform dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 130/1996 raportate la cele ale art. 41 alin. 5 din Constituție. Deci, pârâta nu poate invoca propria turpitudine pentru a se exonera de răspunderea legală ce îi incumbă în mod expres și imperativ și pentru a eluda obligația de plată a cotei de participare la profit. Î. unei obligații nu poate fi niciodată considerată ca o cauză de impunitate ( de nerăspundere) sau ca un mod de eliberare de executare a unei obligații, deoarece principiul
„pact sunt servanda"; este aplicabil în această materie, conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, art. 295 alin. 1 din Codul muncii, raportat la art. 961 alin. 1 din Codul civil. Î.-adevăr, art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007, recunosc un drept de natură salarială
(participarea la profit) și impun o obligație accesorie acestui drept (de detaliere a modalității de plată). Deci, în nici un caz, o obligație contractuală nu poate fi confundată cu o condiție, fiind evident că articolul sus menționat nu prevedeacordarea participării la profit „. părțile vor stabili acest lucru. Dimpotrivă, se instituie o obligație expresă și imperativă, consecutivă recunoașterii dreptului, obligație de detaliere doar a aspectului punctual al modalității de plată. Ca atare, obligația contractuală și condiția sunt două noțiuni juridice net distincte și inconfundabile, astfel încât în speță nu poate fi reținută existența vreunei condiții a actului juridice, cu atât mai puțin a unei condiții suspensive.
În al treilea rând, art. 139 din Contractele colective de muncă din anii
2005-2007 nu poate fi interpretat greșit (prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic), considerându-se că dreptul salarial ar fi supus unei condiții pur potestative din partea debitorului (societatea angajatoare pârâtă), în sensul că aceasta va face plata participării la profit, dacă va voi ulterior aceasta. O asemenea condiție este prohibită de art. 295 alin. 1 din Codul muncii, raportat la art. 1010 din Codul civil, fiind astfel caducă și inopozabilă salariaților, fiind nesocotite prevederile art. 7 alin. 2, art. 8 alin. 1 și 4, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. Deci, nu poate fi vorba de un drept „eventual"; sau o simplă vocație. În plus, având în vedere caracterul sinalagmatic, oneros și comutativ al contractului colectiv de muncă, și dispozițiile exprese ale legii (art. 1, art. 2 alin.1, art. 8 alin. 1 și 4 din Legea nr. 130/1996) potrivit cărora acest contract reglementează „drepturi"; și obligații, rezultă faptul că prevederile art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 stabilesc un drept determinat și numit, a cărui existență și întindere nu poate depinde de un element aleatoriu (cum ar fi turpitudinea sau voința debitorului).
În al patrulea rând, însăși prevederile C.ui colectiv la nivel de unitate
(art. 9 și art. 145) interzic orice limitări ale drepturilor salariale și obligă la interpretarea clauzelor contractuale în favoarea salariaților, reguli imperative statuate de art. 38 din Codul muncii. De aceea, dreptul la participarea la profit, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, acesta nu poate fi supus încălcării, abuzului sau arbitrariului. De asemenea, contractul colectiv de muncă are și natura unui act normativ în dreptul muncii, astfel încât acesta are ca obiect legal reglementarea unor drepturi efective, iar nu a unui drept salarial lipsit de conținut, readus la „. jus";, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial (salarial), a cărui existență este recunoscută (inclusiv de contractul la nivel superior, obligatoriu și prioritar conform art. 8 alin. 2 din Legea nr.
130/1996), să fie vidat de substanța sa și să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului statului de drept (art. 1 alin. 3 din
Constituție) implică asigurarea aplicării normelor juridice (adoptate inclusiv în condițiile art. 41 alin. 5 din Constituție) în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea.
În concluzie, dreptul la participarea la profit nu poate fi negat salariaților. Văzând culpa pârâtei (care nu și-a îndeplinit obligația de încheiere a actului adițional de detaliere a modalităților de plată), precum și faptul că nu s-a convenit o diminuare a participării la profit, instanța constată că, în baza principiului echității (art. 970 alin. 2 Cod civil) și a interdicției invocării lacunei normative (art. 3 Cod civil, contractul colectiv de muncă având natură normativă), salariaților pârâtei li se cuvine aplicarea cotei de 10% din profit, cotă prevăzută de art. 41 alin. 2 din C. colectiv la nivel național (prioritar aplicabil conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).
Din actele și lucrările dosarului, a rezultat datele necontestate de părți, privind: profitul pe anul 2005 (1.416 milioane lei, din care 10% reprezintă 141,
6 milioane lei) care împărțit la numărul de salariați (43.546) rezultă 3.252 lei pe salariat; profitul pe anul 2006 (2.285 milioane lei, din care 10% reprezintă
228,5 milioane lei) care împărțit la numărul de salariați (32.857) rezultă 6.960 lei pe salariat. A. sume aplicate la perioada în litigiu, confirmă exactitatea calculului pretențiilor deduse judecății.
Față de cele ce preced, instanța a admis pretențiile privind dreptul salarial constând în participarea la profit, făcând aplicarea prevederilor art. 11 alin. 1 și art. 30 din Legea nr. 130/1996 și art. 41 alin. 5 din Constituție, prevederi pe care instanța este chemată să le aplice conform art. 1 alin. 5 și art. 124 alin. 1 din Legea fundamentală, prevederi ce nu pot fi eludate, neputându-se da girul aplicării „contra legem"; a unor interpretări nelegale a clauzelor contractului colectiv de muncă în sensul validării de conținut a drepturilor subiective salariale sau în sensul stingerii drepturilor prevăzute în contractul la nivel superior.
De asemenea, a fost admise pretențiilor privind reactualizarea sumelor în funcție de rata inflației, în temeiul art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
Cererea de acordare a dobânzii legale la sumele solicitate este nefondată, ele nefiind stipulate în contractele de muncă încheiate.
Prejudiciul material apărut ca urmare a întârzierii obligației de plată este reparat în condițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii prin actualizarea sumelor salariale în funcție de rata inflației.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta S. OMV P. S.A a declarat recurs princare a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă, în a doua variantă ca inadmisibilă și, în fine, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului s-a susținut că prescrierea acțiunii derivă din dispozițiile art.283 lit. e Codul muncii, care instituie un termen de prescripție de 6 luni, iar inadmisibilitatea acțiunii rezultă din posibilitatea valorificării pretenției deduse judecății doar pe calea conflictului de interes nu pe cea a conflictului de drepturi, în absența vreunui drept pur și simplu.
În privința fondului s-a contestat existența dreptului dedus judecății care depinde de derularea negocierilor dintre sindicat și angajator, încheierea unui acord asupra cuantumului și condițiilor de acordare și de aprobarea Adunării Generale a Acționarilor, ceea ce în speță nu s-a realizat.
Reclamanții au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerearecursului ca nefondat.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de A. constatăurmătoarele:
Î.ucât conform art. 137 Cod procedură civilă excepțiile procesuale se soluționează prioritar față de aspectele relative la fondul cauzei, se va analiza în primul rând motivul de recurs referitor la prescrierea acțiunii, respectiv termenul în care trebuia formulată acțiunea.
Art. 283 alin.(1) din Codul muncii prevede că „Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, „ În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996 prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea,precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a)- d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
În consecință, întrucât acțiunea reclamanților a fost înregistrată în (...) și se referă la obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale cuvenite și neacordate, aferente anilor 2005 și 2006, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției invocată de recurentă.
În privința criticilor de inadmisibilitate ale acțiunii, Curtea observă că se întemeiază juridic pe distincția legală dintre conflictele de interes și cele de drepturi, însă reprezintă în fapt apărări de fond constând în esență în inexistența dreptului, care urmează a fi analizate în cele ce urmează:
Analiza fondului litigiului dedus judecății are ca punct de pornire interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006, având conținut identic, conform cărora „Alte venituri sunt …. Cota-parte de profit ce se repartizează salariaților care este de până la 10% în cazul societăților comerciale";.
De asemenea, potrivit alin.3 din aceleași dispoziții legale, „Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate";.
Or, potrivit art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anul 2005 și 2006, „ cota de participare a salariaților P. S. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Prin urmare, rezultă că acest venit pretins de reclamanți are caracterul unei facilități, a unei simple posibilități, a cărei acordare se stabilește în urma negocierilor ce constituie o condiție suspensivă, conform art. 1017 cod civil și de a căror realizare depinde însăși nașterea dreptului sau transformarea unei posibilități într-un drept pur și simplu, neafectat de modalități.
În acest sens, Curtea reține că art. 41 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006, având conținut identic, enumeră categoriile de venituri care pot fi acordate salariaților în mod distinct de salariu, cum ar fi adaosul de acord, premii, tichete de masă, tichete cadou, tichete de creșă
(prevăzut de articolele anterioare), fără a reglementa în mod expres cota de participare la profit ca un drept al angajatului, precum în cazul menționat anterior al salariului.
De asemenea, alineatul 3 al art.41 (CCM 2005-2006) confirmă caracterul facultativ al venitului în litigiu prin instituirea expresă a posibilității ca prinnegocierile purtate la nivel de unitate pentru încheierea contractului colectiv de muncă să se stabilească nu numai diferențierea participării la profit, dar și diminuarea sau anularea participării la profit, ceea ce are semnificația că acest venit nu este un drept la care salariatul să nu poată renunța, conform art.38
Codul muncii, ci doar o facilitate care se poate concretiza în anumite situații.
Prin urmare, datorită caracterului suplimentar față de salariu, cota de participare la profit nu reprezintă un drept pur și simplu, neafectat de modalități și înzestrat prin sine însuși cu forță obligatorie în raport cu angajatorul, putând fi calificat ca un drept doar în cazul în care angajatorul consimte să-și asume prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate o obligație corelativă în condițiile reglementate prin art.183 alin.4 și 5 din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, care impun necesitatea aprobării participării la profit de către adunarea generală extraordinară.
Imposibilitatea calificării ca drept neafectat de modalități a venitului pretins prin acțiune îl lipsește de protecția art. 154 și art. 165 din Codul muncii, privind interdicția renunțării la drepturile salariale, care au ca premisă recunoașterea legală sau prin acorduri colective a unui drept salarial.
Or, reclamanții nu sunt titularii unui drept pur și simplu de natură să justifice acordarea unei cote din acest profit.
Se invocă de către reclamanți că prin neacordarea acestei cote de participare la profit de către angajator, cu justificarea inexistenței negocierilor care să concretizeze detaliile de acordare, practic se invocă propria culpă a angajatorului. Curtea nu poate reține ca întemeiat acest motiv de recurs, dat fiind că art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește la alin. 5 faptul că inițiativa aparține patronului, iar la alin. 6 că în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are lor la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de
15 zile de la formularea cererii.
Culpa este deci comună, atât a patronului, cât și a salariaților, în primul rând raportat la modul în care, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, s-a ignorat rolul acestei negocieri (soldate cu încheierea contractului colectiv de muncă), acela de a concretiza, printre altele, drepturile pe care contractul colectiv de muncă la nivel național le prevede într-o formă prea generală pentru a se putea vorbi despre un drept concret, format, născut.
Astfel, așa cum se observă, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate preia formularea din contractul colectiv de muncă la nivel național, în condițiile în care ar fi trebuit să stabilească (așa cum stipulează art. 41 alin. 3 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților. Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se trimite la o altă negociere cu F. P., prin care să se detalieze aceste condiții de acordare.
Caracterul deficitar a redactării contractului la nivel de unitate este în egală măsură imputabil părților ce îl semnează.
În al doilea rând, chiar pornind de la modul de prevedere a dreptului în cuprinsul acestui contract, se constată, necontestată, pasivitatea angajaților, care nu au apelat la instrumentul furnizat de prevederile art. 3 alin. 6 din Legea nr. 130/1996 citate mai sus, astfel încât nu se poate sancționa angajatorul pentru culpa egală cu a reclamanților, de a nu iniția negocieri în vederea concretizării dreptului la cota de participare la profit. R. în egală măsură își invocă propria culpă, situație în care nu se poate aplica sancțiunea solicitată indirect de aceștia, de a se considera efectuate negocierile de caretextul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate condiționează practic nașterea dreptului.
Chiar dacă acest text nu indică modul condițional la adresa dreptului în sine (dreptul de a participa la profit), ci doar la adresa cotei în care se va face această participare, a condițiilor de diferențiere și a modalității de acordare, dat fiind caracterul esențial al stabilirii acestor detalii, fără de care punerea în aplicare a dreptului este practic imposibilă, chiar dreptul devine unul condițional.
Nu se poate substitui voinței părților contractante nici instanța, nici reclamanții prin fixarea aleatorie a unei anume cote de participare la profit și fără a se distinge între diferitele categorii de salariați (în funcție de vechime, profesie, competențe profesionale sau alte criterii pe care, de asemenea, părțile trebuia să le negocieze).
Prin instituirea tuturor normelor de protecție față de angajați în cuprinsul Codului muncii și al celorlalte acte normative ce reglementează derularea acestor raporturi juridice, s-au furnizat pârghiile prin care angajații se pot proteja de abuzul de putere din partea angajatorului, astfel încât în speță, Curtea nu poate constata o încălcare a drepturilor angajatului prin abuzul angajatorului de poziția sa dominantă, raportat la considerentele ce preced.
Nici mijlocul de apărare prin care se invocă principiul de interpretare în favoarea salariaților a prevederilor ambigui, dedus din interpretarea sensului pe care legiuitorul l-a atașat dispozițiilor art. 38 Codul muncii (privitor la interdicția renunțării la drepturile recunoscute salariatului) și ale art. 287
Codul muncii (prin care se răstoarnă sarcina probei, aceasta revenind angajatorului) nu poate fi reținut, întrucât după cum rezultă din dispozițiile de drept comun în materia interpretării (răsturnate, ca sens în care se impune favorizarea, în materia dreptului muncii), anume, art. 983 Cod civil, pentru a se face interpretarea unor clauze în favoarea uneia sau alteia din părți, trebuie să existe îndoială. Or, în opinia Curții, în speță nu există nici o îndoială cât privește calitatea de drept condițional nenăscut datorită neîndeplinirii evenimentului condiție a celui dedus judecății.
Nici argumentul referitor la aplicarea prioritară a prevederilor art. 41 alin. 2 din CCM la nivel național nu poate fi reținut, față de împrejurarea că nici acest contract colectiv de muncă nu prevede un drept pur și simplu al salariaților de participare la cota de profit, ci doar un drept condițional, fiind valabile în continuare considerentele similare referitoare la prevederile identice ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 304 pct.9, 3041 și 312 alin.(3) Cod de procedură civilă, va admite în parte recursul declarat de pârâtă.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.
Fără cheltuieli de judecată.
PENTRU A. MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de pârâta S. OMV P. S. împotriva sentinței civile nr. 1046 din (...) a T.ui Maramureș pronunțată în dosarul nr. (...) pe care o modifică în parte, și în consecință respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanții G. V., S. V., M. R. I., L. O., P. M., P. A., D. G.-E., C. I., S. N., Ș. L., B. M., N. Ș., M. A.-A.-R., T. A., R. V.-G., B. I.-C., B.
E., M. V.-G., S. L.-F., G. M., A. L. -. și H. A.-G. în contradictoriu cu pârâta SC OMV P. SA. . celelalte dispoziții din sentință.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECATORI S. D. L. D. S. C. B.
G. A. B.
Red.L.D/Dact.S.M
2 ex./(...)
Jud.fond.D.M.H. și M.C.
| ← Decizia civilă nr. 5127/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2616/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
