Decizia nr. 2829/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2829/R/2012
Ședința publică din data de 5 iunie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-R. M. JUDECĂTORI: C. M.
S.-C. B. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta C. DE C. C. împotriva sentinței civile nr. 1608 din 16 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...)*, privind și pe reclamanta intimată M. A., având ca obiect drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierile de ședință din 23 mai 2012 și, respectiv, 29 mai 2012, încheieri care fac parte din prezenta decizie.
C U R T E A
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrară sub nr. (...) pe rolul Tribunalul Cluj, precizată ulterior, reclamanta M. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. DE C. C., obligarea pârâtei la plata sumei de 650 lei reprezentând drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2008, a sumei de 1417 lei reprezentând diferența de drepturi salariale aferente lunilor iulie, august, septembrie și noiembrie 2006,a sumei de 8752,06 lei reprezentând contravaloarea orelor suplimentare lucrate în zilele de sâmbătă și duminică în perioada ianuarie 2006 - 31 martie 2008, a indemnizației pentru concediul de odihnă neefectuat pe perioada 2006 - 2008, a daunelor morale, precum și a drepturilor salariale pentru concediul de odihnă neefectuat în perioada 1997-2008.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a fost angajata pârâtei, iar aceasta nu i-a plătit drepturile salariale mai sus menționate.
Pârâta prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1997-2005, a solicitat admiterea în parte a acțiunii numai sub aspectul petitului nr.2, respectiv a salariului cuvenit reclamantei pe luna ianuarie 2008, în sumă de 389 lei și respingerea celorlalte capete de cerere.
Pârâta-reclamantă a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 307,50 lei reprezentând contravaloarea mărfii degradate din gestiunea acesteia, ca urmare a neverificării mărfurilor primite de la furnizori și a celor aflate în stocul magazinului, faptă recunoscută de către aceasta prin semnarea fără obiecțiuni a procesului-verbal încheiat la data de (...).
La judecarea fondului cauzei, s-a administrat proba cu înscrisuri și proba testimonială.
Prin sentința civilă nr. 744 din 01 martie 2010 a T. C., s-a admis excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune privind indemnizația de concediu aferentă perioadei 1997-2005.
S-a admis în parte acțiunea și în consecință pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 650 lei, reprezentând drepturi salariale aferente lunii ianuarie 2008, sumă ce va fi actualizată până la data plății efective.
S-au respins celelalte capete de cerere.
Reclamanta-pârâtă reconvențională a fost obligată să plătească pârâtei- reclamantă reconvențională 307,5 lei prejudiciul material.
S-au compensat cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M. A., iar prin decizia civilă nr. 7. a C. de A. C., această hotărâre a fost casată, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare aceleiași instanțe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul T. C. sub nr. (...)*și prin sentința civilă nr.
1608/(...), s-a admis excepția prescripției extinctive privind drepturile salarialeaferente perioadei 1997 - (...).
S-a admis în parte acțiunea formulată și precizată de către reclamanta M.
A., în contradictoriu cu pârâta C. DE C. C. și în consecință:
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 650 lei reprezentând drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2008, suma de 1417 lei reprezentând diferență de drepturi salariale aferente lunilor iulie, august, septembrie și noiembrie 2006 și suma de 8752,06 lei reprezentând contravaloarea orelor suplimentare lucrate în zilele de sâmbătă și duminică în perioada ianuarie 2006 - 31 martie 2008.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei indemnizația pentru concediul de odihnă neefectuat pe perioada 2006 - 2008.
A fost respins capătul de cerere privind plata daunelor morale.
A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă reconvențional C. DE C. C. în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă reconvențional M. A..
A fost obligată pârâta la plata sumei de 1.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Potrivit copiei carnetului de muncă al reclamantei și conform contractului individual de muncă nr. 37/(...), la data de (...) reclamanta a fost angajată de către pârâtă, pe durată nedeterminată, pe postul de gestionară la bufetul R. La data de (...), potrivit mențiunii efectuate de către pârâtă, reclamanta a solicitat pensionarea pentru gradul III de invaliditate.
Conform mențiunii din carnetul de muncă al reclamantei, în perioada (...) -
(...), reclamanta nu a beneficiat de concedii fără salariu, astfel că pârâta nu poate refuza plata către pârâtă a drepturilor salariale aferente acestei perioade.
Potrivit art. 40 alin.2 și art. 272 Codul muncii, angajatorul are obligația de a plăti angajatului toate drepturile salariale care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, iar sarcina probei sub aspectul plății acestor sume de bani revine angajatorului. Potrivit art. 168 alin.1 din Codul muncii, plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
S-a reținut de către prima instanță că pârâta nu a depus la dosar statele de plată semnate către reclamantă sau alte probe lipsite de echivoc privind plata către aceasta a salariului pentru luna ianuarie 2008 și a celor aferente lunilor iulie, august, septembrie și noiembrie 2006.
T. a mai reținut că, potrivit declarației martorului Man P. A., reclamanta lucra sâmbăta și duminica, chiar și până la ora 3 a.m., iar din dovezile de plată a drepturilor salariale cuvenite reclamantei nu rezultă că pârâta ar fi plătit reclamantei contravaloarea orelor suplimentare lucrate sâmbăta și duminica în perioada ianuarie 2006-31 martie 2008. De asemenea, pârâta nu a dovedit că ar fi plătit reclamantei indemnizația pentru concediul de odihnă neefectuat în perioada 2006 - 2008.
În ceea ce privește petitul privind obligarea pârâtei la plata unor daune morale, instanța a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi suferit vreun prejudiciu moral cauzat de atitudinea pârâtei de a nu îi plăti la timp anumite drepturi salariale.
S-a reținut ca fiind neîntemeiată și cererea reconvențională formulată de către pârâta-., întrucât reclamantei nu îi revenea, potrivit contractului individual de muncă al acesteia vreo obligație vizând verificarea mărfurilor aflate în stocul magazinului în sensul împiedicării degradării mărfurilor care nu au putut fi vândute, astfel că nu i se poate imputa degradarea normală a mărfurilor care nu au putut fi comercializate, prin expirarea termenului de valabilitate.
Astfel, s-a constatat că nici în copia listei de inventar de la fila 51 dosar de fond și nici în copia procesului-verbal din data de (...) (filele nr.52-53) nu se face vreo referire cu privire la atribuția de serviciu pe care reclamanta ar fi încălcat-o.
Pentru aceste considerente, în baza art. 40 alin.2, art. 272, art. 254 din
Codul muncii, instanța a admis excepția prescripției extinctive privind drepturile salariale aferente perioadei 1997 - (...), s-a admis în parte acțiunea formulată și precizată și s-a respins cererea reconvențională.
În temeiul art. 274 al. 1 Cod.proc.civilă, instanța a obligat pârâta, aflată în culpă procesuală, la plata sumei de 1.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocațial.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C. DE C. C., considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
1. În mod greșit prima instanță a obligat pârâta-recurentă la plata sumei de 650 lei, reprezentând drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2008, întrucât, potrivit art. 7 alin.2 lit. a.2 din Regulamentul intern:
"Salariații au în principal, următoarele drepturi: a) dreptul la salarizare pentru munca depusă: se vor utiliza următoarele forme de salarizare: ... a.2 pe baza de cote procentuale la volumul de desfacere - pentru personalul din unitățile de desfacere cu amănuntul și de alimentație publică ."
Se susține că reclamanta a fost salarizată conform acestui articol din
Regulamentul intern pe toată perioada în care a fost angajată la recurentă.
Prin urmare, pentru luna ianuarie 2008, salariul datorat era cel de 389
Ron, conform statului de plată aferent acestei luni, sumă calculată prin raportare la încasările realizate.
2. În ceea ce privește suma de 1.417 lei reprezentând diferență de drepturi salariale aferente lunilor iulie, august, septembrie și noiembrie 2006, se arată că această sumă nu este datorată de către recurentă pentru următoarele considerente:
Din cuprinsul statelor de plată aflate la dosarul cauzei, semnate de către reclamanta-intimată, rezultă fără putință de tăgadă că în luna septembrie 2006 aceasta nu a lucrat.
Totodată, pentru luna iulie 2006 reclamanta a fost remunerată conform contractului individual de muncă și R. intern la care s-a făcut trimitere anterior, acesteia revenindu-i suma de 125 Ron reprezentând salariu brut (1807
Ron×6,800) și suma de 105 Ron - indemnizație concediu de odihnă.
Se susține că reclamanta a încasat efectiv suma ce i se cuvenea pentru această lună, semnând statul de plată.
Recurenta mai arată că în luna august 2006 reclamantei i-a revenit un salariu în cuantum de 23 Ron, calculat proporțional cu realizările sale: 336 Ron
×6,800=23 Ron, încasând suma de 25 R.
În luna noiembrie 2006 salariul net al reclamantei calculat conform înțelegerii părților a fost de 126 Ron, încasat de către aceasta așa cum rezultă din cuprinsul statului de plată aferent acestei luni.
Având în vedere aceste considerente, s-a arătat că în mod nelegal a fost admisă cererea reclamantei, cu atât mai mult cu cât cuantumul solicitat de către aceasta de 1417 Ron nu a fost dovedit. Or, conform principiului de drept care presupune ca orice cerere formulată în instanță să fie dovedită, rec1amanta avea obligația să facă dovada susținerilor sale.
Se mai invocă faptul că în mod greșit instanța reține faptul că "pârâta nu a depus la dosar statele de plată semnare de către reclamantă sau alte probe lipsite de echivoc privind plata către aceasta a salariului ... " , întrucât statele de plată se află la dosarul cauzei. Considerentele hotărârii atacate sunt contradictorii, având în vedere faptul că în următorul alineat instanța reține că "din dovezile de plată a drepturilor salariale cuvenite reclamantei (f. 19-3-1, f. 62-69) nu rezultă că ... "
3.În ceea ce privește suma de 8752,06 lei reprezentând contravaloarea orelor suplimentare lucrate în zilele de sâmbătă și duminică în perioada ianuarie
2006-31 martie 2008, recurenta a arătat faptul că în mod nelegal instanța de fond a apreciat întemeiată solicitarea reclamantei.
Astfel, potrivit art.19 alin. 2 din Regulamentul intern: "salariații nu au voie să desfășoare activitate sâmbăta și duminica precum și în zilele libere legale decât numai în condițiile anunțării în scris a conducerii cooperativei și obținerii aprobării din partea conducerii privind desfășurarea activității în aceste zile".
În spetă, s-a arătat că nu a existat nicio solicitare scrisă din partea reclamantei de a desfășura activitate în zilele de sâmbătă și duminică, și nici o aprobare în acest sens din partea subscrisei. Reclamanta a fost remunerată procentual din încasări, însă, întrucât niciodată nu realiza plafonul stabilit, s-a apreciat că dacă aceasta a lucrat într-adevăr sâmbăta și duminica a făcut-o din proprie inițiativă și cu încălcarea dispozițiilor din Regulamentul intern potrivit cărora angajatul este obligat să respecte programul de lucru impus.
Prin urmare, recurenta consideră că nu poate fi obligată la plata contravalorii orelor suplimentare pentru zilele de week-end în care reclamanta susține că a lucrat. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada că reclamanta a lucrat în fiecare sâmbăta și duminica și nici câte ore lucra aceasta, martorul Man P. A. arătând doar că reclamanta lucra sâmbăta și duminica chiar și până la ora 3.
Oricum, se arată că este evident că sumele acordate de către instanța de fond pentru contravaloarea orelor suplimentare depășesc totalul salariului efectiv primit de către reclamantă în tot acest interval de timp.
Pentru toate aceste considerente, s-a apreciat că în mod nelegal s-a acordat reclamantei suma de 8752,06 lei reprezentând contravaloarea orelor suplimentare lucrate în zilele de sâmbătă și duminică în perioada ianuarie 2006-
31 martie 2008.
4. În ceea privește indemnizația pentru concediul de odihnă neefectuat pe perioada 2006-2008, s-a arătat că în mod nelegal instanța de fond a admis această solicitare.
Astfel, în considerentele sentinței atacate s-a reținut în mod eronat faptul că "pârâta nu a dovedit că ar fi plătit reclamantei indemnizația pentru concediile de odihnă în perioada 2006-2008".
Recurenta susține că la dosarul cauzei există statele de plată depuse de către aceasta din care rezultă fără putință de tăgadă faptul că reclamanta a beneficiat de concediu de odihna în perioada invocată, și mai mult, aceasta a fost remunerată în acest interval. Exemplificativ, s-a arătat că în luna iulie 2006 reclamanta a fost remunerată conform contractului individual de muncă și R. intern, primind indemnizația de concediu în sumă de 105 R.
Totodată, la dosarul cauzei există cererile scrise ale reclamantei prin care a solicitat recurentei acordarea concediului de odihna în perioada 2006-2008.
Cererile reclamantei au fost aprobate, reclamanta beneficiind de concediul de odihnă solicitat.
Se specifică faptul că din cuprinsul statelor de plata rezultă că în anul
2006 reclamanta a beneficiat, în afară de concediul pe luna iulie, de 3 zile de concediu în luna mai, pentru care a primit 57 Ron, de 2 zile de concediu de odihnă în luna aprilie, pentru care a primit 46 Ron, de 5 zile de concediu de odihnă în luna martie, pentru care a primit 95 Ron, de 5 zile de concediu în luna februarie, pentru care a primit 110 Ron, de 2 zile în luna ianuarie, pentru care a primit suma de 42 R.
În anul 2007 reclamanta a beneficiat de 5 zile de concediu în luna februarie, pentru care a primit suma de 134 ron, și de 14 zile în luna decembrie, pentru care a primit suma de 405 ron.
În anul 2008, reclamanta a beneficiat de 6 zile de concediu de odihnă în luna ianuarie, pentru care trebuia să primească suma de 186 ron, și de 8 zile de concediu de odihnă în luna februarie, pentru care a primit suma de 248 ron.
Pentru toate aceste considerente s-a arătat că și acest petit apare ca fiind nefondat.
4. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de către recurentă, se arată că în mod nelegal aceasta a fost respinsă.
Potrivit R. intern și fișei postului reclamantei îi revenea obligația de a verifica mărfurile aflate în stocul magazinului, aceasta având și funcția de gestionar. S-a arătat că este firesc să fie așa, deoarece recurenta putea fi amendată în situația în care s-ar fi efectuat un control de către autoritățile competente.
În drept, se invocă dispozițiile art. 3041 Cod.proc.civilă. În recurs, recurenta depune la dosar înscrisuri. Prin întâmpinarea formulată, intimata M. A. solicită respingerea recursului ca fiind nefondat. Analizând recursul formulat de pârâta C. DE C. C., prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale și convenționale aplicabile în cauză, se reține că acesta este în parte fondat, pentru următoarele considerente: Conform art.38 alin.1 din din Contractul Colectiv de M. la N. N. pe anii 2005-2006 și art.39 alin.1 din Contractul Colectiv de M. la N. N. pe anii 2007- 2010, formele de organizare a muncii și de salarizare ce se pot aplica sunturmătoarele: a) în regie sau după timp; b) în acord; c) pe bază de tarife sau cote procentuale din veniturile realizate; d) alte forme specifice unității. Conform art.258 din Codul muncii, art.242 din Codul muncii republicat, regulamentul intern cuprinde drepturile și obligațiile angajatorului și ale salariaților. Potrivit R. intern al C. de C. C., la C. I. D. și obligații ale salariaților, art.7 alin.2, se arată că salariații au în principal următoarele drepturi: a) dreptul la salarizare pentru munca depusă; se vor utiliza următoarele forme de salarizare: a.1.-în acord-pentru personalul de conducere, tehnic, economic și de specialitate și personalul auxiliar; a.2- pe bază de cote procentuale la volumul de desfacere- pentru personalul din unitățile de desfacere cu amănuntul și alimentație publică la programul celor doi indicatori. Conform procesului-verbal al Consiliului de administrație al C. de C. C. dindata de (...), s-a menționat că salarizarea personalului se face în funcție de realizări cu cotă procentuală stabilită prin documentație întocmită de conducerea cooperativei și aprobată de F. C., S. personal. Astfel cum rezultă din cartea de muncă depusă la dosar și celelalte înscrisuri depuse la dosar, reclamanta a lucrat în perioada 2006-2008, în calitate de lucrător gestionar la B. R., astfel încât, potrivit statelor de plată depuse la dosar, aceasta a fost salarizată lunar pe bază de cote procentuale la volumul de desfacere. Curtea reține astfel ca fiind lipsite de relevanță susținerile reclamantei- intimate potrivit cărora aceasta nu a avut cunoștință de prevederile R. intern, din moment ce, astfel cum rezultă din statele de plată depuse la filele nr.78-102 dosar de fond, rezultă că aceasta fost plătită lunar în această formă de salarizare și nu în regie-sau după timpul lucrat-, modul de calcul al drepturilor salariale fiind detaliat în aceste înscrisuri care, în marea lor majoritate, au fost semnate de către intimată. Pentru aceste motive, ce țin de forma de salarizare a reclamantei, se reține că în cauză nu erau aplicabile nici prevederile art.159 alin.2 din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contract individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară, întrucât aceasta nu a fost retribuită în raport cu orele de muncă prestate. Prin urmare, în mod greșit prima instanță a obligat recurenta-pârâtă la plata drepturilor salariale în sumă de suma de 1417 lei reprezentând diferență de drepturi salariale aferente lunilor iulie, august, septembrie și noiembrie 2006. Se reține că, astfel cum rezultă din statele de plată depuse la filele nr.80, 83, 84 dosar de fond, pentru lunile iulie, august și noiembrie 2006, aceasta a primit drepturile salariale ce i se cuveneau în forma de salarizare stabilită, semnând personal aceste documente ce atestau și calculul drepturilor salariale în cote procentuale, astfel încât în cauză se reține că angajatorul a probat plata legală a salariilor ce i se cuvin reclamantei pentru aceste luni, conform art.168 din Codul muncii republicat. În ceea ce privește luna septembrie 2006, se reține că prima instanță a obligat angajatorul la plata salariilor cuvenite, deși nu s-a probat în cauză prestarea muncii de către reclamantă în această perioadă (fila nr.82 dosar de fond) De asemenea, pentru motivele menționate anterior privind forma de salarizare stabilită în cazul reclamantei, care lucra în alimentație publică, se reține că în mod eronat a fost obligată pârâta-recurentă să plătească reclamantei și suma de 650 lei reprezentând drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2008, deși acesteia i se cuvenea un salariu aferent acestei luni, stabilit în cote procentuale, de 389 lei, conform statului de plată depus la fila nr.66 dosarul de fond. Având în vedere faptul că acest document justificativ privind plata salariilor nu apare ca fiind semnat de către reclamantă, se impunea obligarea reclamantei doar la plata sumei de 389 lei, reprezentând drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2008, în temeiul art.166 alin.1 din Codul muncii. Pentru considerentele anterioare privind plata drepturilor salariale lunare ale reclamantei în cote procentuale, în funcție de realizarea volumului de desfacere și nu în regie, după timpul lucrat, Curtea reține că în mod greșit prima instanță a obligat recurenta la plata sumei de 8752,06 lei reprezentând contravaloarea orelor suplimentare lucrate în perioada ianuarie 2006 - 31 martie 2008, în cauză nefiind probat faptul că angajatorul ar fi solicitat acesteia prestarea unei munci suplimentare, ci realizarea unui anumit volum de desfaceri. Se mai reține că, deși la dosarul cauzei s-au depus cereri de concediu de odihnă formulate de către reclamantă și state de plată ce probează plata de către angajator a unor drepturi bănești reprezentând indemnizație de concediu de odihnă, se reține că în mod corect prima instanță a obligat pârâta să plătească reclamantei compensația pentru concediul de odihnă neefectuat în perioada 2006 - 2008, întrucât recurenta nu a probat în cauză efectuarea întregii perioade de concediu la care era îndreptățită anual reclamanta, conform dispozițiilor legale și convenționale aplicabile. Astfel, conform art.140 din Codul muncii, salariaților li se garantează o durată minimă a concediului de odihnă anual de 20 de zile lucrătoare, iar conform art.56 alin.1 din Contractul Colectiv de M. la N. N. pe anii 2007-2010, salariații au dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă plătit, de minimum 21 de zile lucrătoare. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de către pârâta- reclamantă se reține că în mod eronat aceasta a fost respinsă, pentru următoarele considerente: Astfel cum rezultă din fișa postului depusă la fila nr.36 dosar recurs, reclamanta M. A., în calitate de gestionar, avea și obligația să cunoască și să aplice regulile de depozitare, păstrare, supraveghere și desfacere a mărfurilor primite în gestiune Curtea reține că în cauză, cu lista de inventariere din (...) privind gestiunea Bufet R. (fila nr.51 dosar de fond), semnată de intimată, recurenta a probat că i- a fost cauzat de către reclamanta-pârâtă un prejudiciu în sumă de 307,50 lei, reprezentând contravaloarea mărfii ce s-a constatat a fi degradată. În urma deciziei luate în ședința Consiliului de administrație din 31 decembrie 2007 s-a hotărât ca această marfă care expirase din 2002 și 2006 să fie imputată reclamantei, constatându-se lipsa de preocupare și neglijența în serviciu a gestionarei. De asemenea, astfel cum am menționat anterior, angajatorul a probat reclamanta, în calitate de gestionar, avea și obligații de depozitare, păstrare, supraveghere și desfacere a mărfurilor primite în gestiune. Se reține că, în practica judiciară, în interpretarea prevederilor art.24 din L. nr.22/1969, astfel cum au fost modificate prin L. nr.54/1994, s-a ajuns la concluzia că, în situația gestionarilor, culpa pentru gestionarea corectă a mărfurilor primite se prezumă. Această practică a fost consacrată prin decizia de îndrumare nr.1 din (...) a Plenului T. Suprem. Conform acestei prezumții relative de culpă în sarcina gestionarului, angajatorul are doar obligația de a dovedi calitatea de gestionar a salariatului și existența prejudiciului suferit, cu listele de inventariere întocmite în mod legal și procesul-verbal de inventariere, revenind salariatului sarcina de a proba că nu se face vinovat de producerea prejudiciului, pentru a răsturna această prezumție. În cauză, intimata nu a reușit cu probele pe care a înțeles să le administreze în cauză să răstoarne prezumția relativă de culpă, aceasta semnând de altfel fără obiecțiuni lista de inventariere depusă la dosar. Pentru toate aceste considerente, în temeiul disp.art.312 alin.2 Cod. proc.civilă, se va admite în parte recursul declarat de pârâta C. DE C. C. și se va modifica în parte sentința primei instanțe, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantei M. A. suma de 389 lei net reprezentând drepturi salariale aferente lunii ianuarie 2008 și sumele reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în perioada 2006-2008. Se vor respinge ca neîntemeiate cererile formulate de reclamantă având ca obiect restul pretențiilor de natură salarială. Se va admite cererea reconvențională formulată de pârâta C. DE C. C. în contradictoriu cu reclamanta M. A. și, în consecință, reclamanta va fi obligată să plătească pârâtei suma de 307,50 lei cu titlu de prejudiciu. Având în vedere soluția pronunțată în cauză privind pretențiile părților, se vor compensa, în temeiul art.276 Cod.proc.civilă, în întregime cheltuielile de judecată efectuate la judecarea cauzei în fond. Se vor menține restul dispozițiilor din sentința recurată care nu contravin prezentei decizii. În temeiul disp.art.274 Cod.proc.civilă, intimata M. A. va fi obligată să plătească recurentei suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs, în raport cu pretențiile încuviințate în cauză fiecărei părți. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite în parte recursul declarat de pârâta C. DE C. C., împotriva sentinței civile nr. 1608 din 16 februarie 2012 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...)*, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantei M. A. suma de 389 lei net reprezentând drepturi salariale aferente lunii ianuarie 2008 și sumele reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în perioada 2006-2008. Respinge ca neîntemeiate cererile formulate de reclamantă având ca obiect restul pretențiilor de natură salarială. Admite cererea reconvențională formulată de pârâta C. DE C. C. în contradictoriu cu reclamanta M. A. și, în consecință: Obligă reclamanta să plătească pârâtei suma de 307,50 lei cu titlu de prejudiciu. Compensează în întregime cheltuielile de judecată la fondul cauzei. Menține restul dispozițiilor din sentință. Obligă intimata M. A. să plătească recurentei suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 5 iunie 2012. PREȘEDINTE JUDECĂTORI I.-R. M. C. M. S.-C. B. GREFIER G. C. Red.CM/dact.MS 3 ex./(...) Jud.fond: I.Prelipceanu
| ← Decizia nr. 3035/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 3637/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
