Decizia nr. 4106/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
D. CIVILĂ Nr.4106/R/2012
Ședința publică din data de 2 octombrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta CURTEA DE APEL CLUJ și recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 2698 din 23 aprilie 2012 pronunțate de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...) privind și pe intimații reclamanți M. M., T. M., P. E., P. C. M., A. I. M., M. M., S. A. M., C. C., M. M., H. V., B. C., I. A., V. M., R. D., precum i pe intimații pârâți TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și C. N. PENTRU C. D., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 16 august
2012 Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. S. a înregistrat la dosar întâmpinare.
C. apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea recurenților și a intimatului prin întâmpinare, de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2698 din (...) pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...), a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. N. PENTRU C. D. B., excepție invocată din oficiu de către instanță.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a M.ui F. P., excepție invocată de acest pârât.
A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada (...)-(...), excepție invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, și în consecință s-a respins cererea reclamanților aferenta acestei perioade.
A fost admisă în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE
APEL CLUJ, TRIBUNALUL SĂLAJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI și în consecință au fost obligați pârâții să calculeze și să achite reclamanților diferența dintre indemnizația încasată efectiv și cea corespunzătoare procurorilor de la DNA și
DIICOT, începând cu data de (...) și până la data de (...) pentru perioada efectiv lucrată și a fost obligat pârâtul Tribunalul Sălaj să facă mențiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților.
A fost respinsă ca nedovedita cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecata.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În privința excepției calității procesuale pasive a pârâtului C. N. pentru C. D., instanță reține ca între acesta și reclamanți nu exista raporturi de serviciu și nici nu are atribuțiuni în asigurarea fondurilor necesare plății drepturilor solicitate de reclamanți.
Potrivit Legii nr.500/2002 și a H.G nr.208/2005 și a H.G nr.386/2007, M.
E. și F. coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, însă întrucât între reclamanți și acest pârât nu există raporturi de serviciu, nu se poate considera că Ministerul Finanțelor Publice are calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.
Referitor la prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților pe perioada (...) - (...), instanța a reținut că cererea reclamanților a fost depusă la data de (...), astfel încât pentru această perioadă operează termenul general de prescripție de 3 ani.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut în esență că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de C. muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform D. 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în
Jurnalul Oficial al Comunităților E.pene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza O. nr.2., aceștia fiind și personalul auxiliar de specialitate și conex.
Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin. 1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției N.e A. și celor din cadrul Direcției de I. a I. de C.
O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din L. nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția „sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M.ui J., Școlii N.e de G. și I. N. de C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din L. nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza O. nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza O. nr. 2., pentru funcții diferite.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr. 2., acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din D., a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din L. nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani
(potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr.2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul D. și D. funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din O. nr.43/2002 și art.4 alin.3 din L. nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de C. și J.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că D. și D. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din O. nr.43/2002 și art.1 din L. nr.508/2004.
Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor D. și D. la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din L. nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din D. și D. are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de D. și D.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. și D. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din D. și D.
În acest sens, se rețin dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin D. nr. V., cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 4 din legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor „. și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procesele judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte C. deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă";.
Așadar, toți magistrații, indiferent de activitatea concretă desfășurată, au obligația să înfăptuiască justiția, să-și îmbunătățească performanțele profesionale în vederea creșterii eficienței activității instanțelor și parchetelor și a încrederii publice în puterea judecătorească.
Prevederile din O. nr.2. privind salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. cărora li se aplică indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalți magistrați au un caracter discriminatoriu și nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim
(diferit de cel al activității desfășurate de toți magistrații) și nu se poate susține că aceste prevederi cuprind metode adecvate și necesare.
Tot astfel, nu se poate, legal și moral, susține că procurorii din cadrul D. și
D. își asumă un risc mai mare decât judecătorii sau procurorii, care, în fond, înfăptuiesc justiția prin hotărârile pe care le pronunță.
S.ul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din C. muncii) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului demuncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din O. nr.
137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin decretul nr.212/1974; art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C. art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.74/1999); art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din L. nr.53/2003; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
S. invocate totodată și prevederile art. 2 al.1 și ale alin.3 din art.2 din O.G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza O. nr.2. și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii D. și D.
Mai sunt invocate dispozițiile art. 2 pct.1 și art.29 pct.2 din Declarația
Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din C. nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc., ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza O. nr.2. are aceeași calificare.
Este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 E., sunt supuși unor presiuni și pericole „mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000
E., un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii D.
Potrivit art. 6 alin. 2 din C. muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Față de aceste considerente, s-a constatat incidența dispozițiilor art. 27 alin.
1 din O.G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 C. muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O. nr.
27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integraledespăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din C. civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță în speță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar „inter pares";, deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și instanței, care este obligată să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr. 12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 C. muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară raportat la dispozițiile art. 295 din C. muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile C. muncii, art. 1039 Cod civil, art. 44, art. 35 și art. 36 din L. nr. 304/2004, raportate la cele ale O. nr. 177/2002 și O. nr. 2..
În temeiul art. 1 și 3 din Decretul nr. 92/1976 instanța a obligat pârâtul Tribunalul Sălaj sa facă mențiunile cuvenite în carnetele de munca ale reclamanților.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 și 1084 din C. civil și art. 161 alin. 4 din C. muncii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții CURTEA DE APEL CLUJ
și MINISTERUL JUSTIȚIEI.
Prin recursul declarat de pârâta CURTEA DE APEL CLUJ s-a solicitatmodificarea hotărârii în sensul respingerii în întregime a acțiunii.
În motivarea recursului pârâta a arătat în esență că sunt străine de natura pricinii considerentele sentinței iar admiterea acțiunii s-a făcut cu aplicarea greșită a legii.
Instanța a reținut că reclamanții sunt personal auxiliar de specialitate și că ei sunt salarizați în temeiul O. nr. 2.. Or, salarizarea reclamanților, în perioada pentru care s-au solicitat drepturile, se supunea O. nr. 8., iar nu O. nr. 2., care se referă la magistrați.
În continuare, considerentele sentinței se referă doar la categoriile de funcții salarizate în baza O. nr. 2., conchizând este discriminatorie asimilarea salarizării procurorilor D. și D. cu salarizarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizare în baza O. nr. 2..
Deși amplu motivată, situația de discriminare este fundamentată pe o ipoteză greșită. Astfel, reclamanții sunt personal auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor, și nu magistrați salarizați potrivit O. nr. 2.. Întreaga comparație a situațiilor ce a condus la concluzia existenței unei discriminări se referă la specificul muncii judecător-procuror, ar reclamanții din cauză sunt personal auxiliar al instanțelor.
Or, este evident că nici măcar între procurorii și personalul auxiliar din cadrul unui parchet nu există o atare similitudine încât diferențierile salariale să poată fi catalogate drept discriminări, fiecare categorie având atribuții specifice și responsabilități care justifică diferențierile salariale.
În perioada pentru care au fost solicitate drepturile prin acțiune (anul 2009, anterior lunii noiembrie) conform art. 3 alin.(7) din O. nr. 8., salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de la D. N. A. și dela D. de I. a I. de C. O. și T. sunt cu 10% mai mari decât cele stabilite potrivit prevederilor alin. (4).
Din dispozițiile Legii nr. 508/2004, rezultă că D. este o structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În același sens, sunt și dispozițiile art. l alin. 1 și 2 din O. nr. 43/2002, în forma în care este în vigoare în prezent, potrivit cărora D. N. A. se înființează ca structură cu personalitate juridică, în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin reorganizarea P. N. A.
Reclamanții erau deci salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilea în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiau. Câtă vreme art. 3 alin.(7) statuează in terminis că salariile personalului auxiliar de la D. și D. erau cu 10% mai mari decât altele, nu este cazul a specula asupra locului D. și D. în ierarhia judiciară, pentru a justifica vreo concluzie conform căreia date fiind atribuțiile acestor structuri, stabilirea unui asemenea adaos ar fi sau nu justificată. Admiterea pretențiilor reclamanților ar însemna deci o adăugare la lege, în flagrantă contradicție cu deciziile Curții Constituționale conform cărora este în dezacord cu legea fundamentală înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu numai prin prisma calității de personal auxiliar de specialitate, întrucât criteriul este prea general. Același art. 3 din O.G, nr. 8. stabilește adaosuri similare în funcție de nivelul instanței/parchetului și pentru personalul auxiliar de la tribunale și parchetele de pe lângă ele și pentru cel de la curțile de apel. S. de văzut și atribuțiile de serviciu ale diferitelor categorii de grefieri, care sunt diferențiate atât din punctul de vedere al funcției, și din punctul de vedere al reglementărilor privind organizarea judiciară, cu incidență în ceea ce privește condițiile pentru ocuparea unei anumite funcții, conținutul concret al atribuțiilor de serviciu și complexitatea acestora.
Instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situații deosebite, nu contra vine principiului constituțional „pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală";, deoarece acesta vizează doar excluderea oricărei discriminări în materia stabilirii sau modificării salariilor categoriilor de personal care au același fel al muncii, aceleași cerințe și condiții de muncă și aceleași atribuții de serviciu, nu și identitatea de tratament juridic.
În drept, invocă dispozițiile art. 312 alin.(l) și (3) raportat la art. 304 pct. 7 și
9 C.pr.civ.
Prin recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI B., s-a solicitat în baza art.304 pct.4, coroborat cu art.312 C.pr.civ. casarea sentinței și trimiterea cauzei primei instanțe în sensul dispozițiilor art.304 pct.7 și 9, cu respingerea în totalitate a pretențiilor reclamanților.
În motivare s-a rătat că instanța de fond nu a avut în vedere H. CJUE pronunțată în Cauza C-310/10 prin care a fost respinsă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare solicitată de C. de A. B. în dosarul nr. 5569.(...) și motivată de faptul că un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul D. și D. nu intră în domeniul de aplicare al D. 2. a C. din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al D. 2000/78/CE a C. din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Astfel, art. 19 din Tratatul privind funcționarea UE reglementează competențele UE în materia politicilor anti-discriminare și nu menționează, printre criteriile de discriminare, categoria socio-profesională sau locul de muncă.
Totodată, instanța de fond a omis să ia în considerare deciziile nr.818/(...) ale Curții Constituționale prin care s-a statuat că „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și ale art. 27 alin. (1) din O. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, și sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative";.
În aceste condiții, sentința s-a dat cu depășirea limitelor puterii judecătorești și arogarea atribuțiilor de legiferare, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut la art. 304 pct. 4 C.proc.civ.
AI doilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod proc.civ., când (...) hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Astfel, deși reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate, fiind așadar salarizați în temeiul O. nr. 8., instanța de fond și-a motivat hotărârea pe dispozițiile O. nr. 2., privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. Soluția primei instanțe este nelegală și prin prisma motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., sens în care se invocă decizia nr.5730/(...), prin care instanța supremă a reținut că, în raport de dispozițiile art.11 alin.1 din OUG nr.2.
și de dispozițiile art.1 alin.1 și 2 din O. nr.43/2002, D. și D. sunt structuri cu personalitate distinctă, iar procurorii din cadrul acestor structuri sunt salarizați potrivit anexei la O. nr.2., iar în stabilirea indemnizațiilor acestora se are în vedere criteriul naturii cauzelor pe care le instrumentează și anume combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, precum și a corupției.
În conformitate cu jurisprudența CEDO se poate observa că, salarizarea procurorilor D. și D. a avut în vedere respectarea raportului de proporționalitate necesar între mijloacele folosite și scopul urmărit prin adoptarea acesteia.
Salarizarea reclamanților a fost reglementată în perioada de referință prin L. nr. 5. și prin O. nr. 8..
Potrivit art. 3 alin. 7 din același act normativ, „(7) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de la D. N. A. și de la D. de I. a I. de C. O. și T. sunt cu 10% mai mari decât cele stabilite potrivit prevederilor alin. (4)";.
Reclamanții nu pot susține că sunt discriminați în raport cu personalul la care se referea art. 28 alin. 5 din O. nr. 43/2002 și la care se referă art.3 alin.7 din O. nr.8., întrucât, așa cum s-a statuat și de către Curtea Constituțională prin deciziile pronunțate, principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situații diferite.
Totodată, prin H. nr.160 din 10 iulie 2007 a Colegiului Director al C. N. pentru C. D., pronunțată ca urmare a memoriului personalului auxiliar din cadrul
Judecătorie Sinaia, care invoca discriminarea în raport cu personalul similar de la
D. și D., s-a hotărât, cu unanimitate, că „faptele sesizate nu au caracter discriminatoriu";.
În același sens, H. Nr. 641 din (...).
Din examinarea cuprinsului Ordonanței Guvernului nr.137/2000 rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative; exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinareasoluțiilor legislative alese de către legiuitor. Această critică este susținută și a fost recunoscută și prin decizia nr.821 din 3 iulie 2008 a Curții Constituționale.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 16 august 2012 pârâta D. G. A F. P.
A J. S. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamanți.
În motivare pârâtul arată că instanța de fond, în mod corect, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.ui F. P., reținând corect că între reclamant și acest pârât nu există raporturi specifice legislației muncii. Acest minister nu poate fi ordonator principal de credite pentru ministere sau alte instituții centrale care la rândul lor sunt tot ordonatori principali, potrivit art. 3 alin. (2) din H. Guvernului nr. 208/2005, art. 28 din L. nr. 500/2002. Se mai invocă art. 3 alin. 1 pct. 2 din H.G. nr. 34/2009, art. 4 alin. (1) și (2), art. 15 alin.
(1) și (3) din L. nr. 500/2002, art. 2 și 3 din OG nr. 22/2002.
Pe fond, se arată că legiuitorul a stabilit un criteriu unic, obiectiv, pentru determinarea beneficiarilor acestor sporuri salariale și anume, natura activității prestate. Principiul egalității de tratament nu exclude soluții diferite pentru situații diferite, justificate pe baza unor criterii raționale și obiective.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, C. reține următoarele:
Recursurile sunt fondate și urmează a fi admise, cu consecința casării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În cest sens, se remarcă faptul că, așa cum corect semnalează recurenții, deși reclamantele au calitatea de personal auxiliar, prin sentința pronunțată este comparată situația acestora cu cea a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, concluzionându-se în sensul existenței unei discriminări directe între reclamante și acești procurori, sens în care s-a admis acțiunea pentru plata despăgubirilor constând din diferența dintre indemnizația încasată de reclamante și cea corespunzătoare procurorilor din cadrul DNA și DIICOT.
Procedându-se astfel, nu a fost practic cercetat fondul cauei, devenind incident art. 312 alin. 1, 3 și 5 C.proc.civ., impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare pentru asigurarea dublului grad de jurisdicție.
Nu se poate considera că prin compararea situației reclamantelor cu cea a unei categorii profesionale cu care nu există puncte de similitudine care să justifice comparația s-ar fi asigurat cercetarea fondului, oportună fiind cercetarea temeiniciei acțiunii prin raportare la situația personalului auxiliar din cadrul DNA
și DIICOT, la care de altfel reclamantele fac trimitere prin cererea introductivă de instanță. Or, nu există nici un considerent al primei instanțe sub acest aspect.
Este neîndoios că, deși din motivarea acțiunii, se poate considera că reclamantele solicită a se compara situația lor salarială atât cu cea a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, cât și cu cea a personalului auxiliar din cadrul acestor instituții, în fapt, singura interpretare eficientă și logică a acțiunii este în sensul cercetării cauzei din perspectiva comparației între personalul auxiliar din cadrul acestor instituții și reclamante, întrucât doar în această ipoteză există premise pentru o eventuală admitere a acțiunii, anume, cea a existenței unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile. Or în mod evident, nu se poate solicita un regim similar de salarizare între personalul auxiliar din cadrul unei instanțe judecătorești și procurorii DNA și DIICOT, după cum nu se poate solicita o salarizare egală între magistrați și personalul auxiliar al instanțelor, neexistând o suficientă similitudine de situații care să justifice demararea oricărui alt demers ulterior de comparare și fiind evident că activitatea desfășurată, răspunderea acesteia sunt diferite între personalul auxiliar al instanțelor și magistrați.
Sub acest aspect, în temeiul art. 129 alin. 4 C.proc.civ., tribunalul trebuia să clarifice temeiul juridic și situația în fapt invocată în motivarea acțiunii, pentru a asigura cercetarea pricinii din perspectiva cauzei reale a speței.
În concluzie, constatând că practic lipsește cercetarea fondului cauzei prin raportare la litigiul cu care reclamantele au investit instanța, anume, având ca și cauză situația de discriminare între acestea și personalului auxiliar din cadrul DNA și D. de I. a I. de C. O. și T. , văzând dispozițiile art. 312 alin. 1, 3 și 5
C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursurile declarate de pârâții C. de A. C. și Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 2698 din (...) pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...) pe care o casează în tot și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 octombrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
I. T. D. C. G. G.-L. T.
Red.I.T./S.M.
2 ex.............. Jud.fond. C. N. C.
N. N.
GREFIER,
| ← Decizia nr. 1094/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 1915/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
