Decizia nr. 5076/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr.5076/R/2012
Ședința publică din data de 11 decembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T.
JUDECĂTOR: I.A T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâta
S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA împotriva sentinței civile nr. 3721 din 18 iunie
2012 pronunțate de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...) privind și pe intimații reclamanți B. I., B. A., B. A., B. F. A., C. A., C. V., C. A., C. C., C. C. I., F. C. F., L.
C., M. M. Ș., O. D., R. C., S. G. V., S. I. și T. M. V., având ca obiect drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor s-a consemnat în încheierea ședinței publice din data de 27 noiembrie 2012, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 4 decembrie
2012, aceste încheieri făcând parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3721 din 18 iunie 2012 pronunțate de Tribunalul Sălajîn dosar nr. (...) au fost respinse excepțiile prescripției dreptului la acțiune și ainadmisibilității cererii, excepții invocate de parata.
Cererea formulata de reclamantul C. C. a fost disjunsă și formează un nou dosar cu termen de judecata la data de (...).
S-a admis acțiunea formulată de B. I., B. A., B. F. A., C. A., C. V., C. A., C. C. I., F. C. F., L. C., O. D., R. C., S. G. V., S. I. și T. M. V., în contradictoriu cu pârâta S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA și în consecința parata a fost obligată sa plătească fiecărui reclamant salariul suplimentar pentru anii 2008-2010, ajutorul material de P. și C. pentru anii 2009, 2010, prima de Z. F. pentru anii 2009,
2010, sume asupra cărora se va aplica rata inflației și dobânda legala de la data scadentei și pana la data plății efective.
S-a admis în parte cererea reclamantului C. A. și în consecință parata a fost obligată sa plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anii 2008-
2010, proporțional cu perioada lucrata, ajutorul material de P. pentru anii 2009-
2010, ajutorul material de C. pentru anul 2009, prima de Z. F. pentru anul 2009, sume asupra cărora se va aplica rata inflației și dobânda legala de la data scadentei și pana la data plății efective.
S-a respins ca nefondata cererea reclamantului C. A. privind obligarea pârâtei sa plătească reclamantului ajutorul material de C. si prima de Z. F. pentru anul 2010, sume asupra cărora sa se aplice rata inflației și dobânda legala de la data scadentei și pana la data plătii efective.
S-a admis în parte cererea reclamantului M. M. Ș. și în consecință pârâta a fost obligată să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anul 2008,suma asupra căreia se va aplica rata inflației și dobânda legala de la data scadentei și pana la data plătii efective.
S-a respins ca nefondata cererea reclamantului M. M. Ș. privind obligarea paratei să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anii 2009-2010, ajutorul material de P. și C. pentru anii 2009, 2010, prima de Z. F. pentru anii
2009, 2010, sume asupra cărora sa se aplice rata inflației și dobânda legala de la data scadentei și pana la data plătii efective.
A fost respinsă cererea reclamanților privind obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
P. a hotărî astfel prima instanță a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților este nefondată pentru următoarele condiderente:
Legea nr.168/1999 și C. muncii actual utilizează terminologia „conflict de muncă";, după caz, „ de drepturi"; și „de interese";.
Obiectul cererii din speță îl formează drepturile bănești de natură salarială și se aplică în cauză ca atare, disp. art. 268 lit. c din C. muncii, care prevede ca termen de formulare a acțiunii 3 ani.
A., întrucât drepturile bănești solicitate sunt o componentă a salariului, care conform art. 160 C. muncii se compune din salariul de bază., indemnizații, sporuri precum și alte adaosuri.
Ori câtă vreme, salariul suplimentar, primele de P. și C. și premiul de Z. C. sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă și salariul se plătește în temeiul contractului individual de muncă, acesta este supus prescripției de 3 ani prev. de art.268 lit. c din C. muncii.
Excepția inadmisibilității acțiunii pe motiv că nu s-a făcut procedura prealabilă de sesizare a comisiei mixte patronat - sindicate a fost nefondată, C. colectiv de muncă neprevăzând această procedură prealabilă pentru ca părțile să se poată adresa instanței.
În ceea ce privește fondul cauzei instanța a reținut că în conformitate cu disp. art. 64 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități pe anii 2009-2010 pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. S. suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii C.ui de A., luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Prin noțiunea de „. se înțelege, profitul societății sau plusul de valoare care depășește cheltuielile societății. Pârâta nu se poate apăra, că nu a obținut, pentru că în urma activității ce a desfășurat-o a obținut venituri. În acest text din CCM, s-a aratat modalitatea constituirii fondului de plată a salariului suplimentar, dar din ansamblul articolului, nu a rezultat că această plată este condiționată de existența profitului, astfel că apărarea pârâtei, în sensul că nu dispune de fondurile necesare achitării drepturilor solicitate, nu au putut fi avute în vedere, întrucât o asemenea împrejurare nu o exonerează de obligația stabilită în sarcina sa prin contractele colective de munca, contracte care dau naștere la drepturi și obligații în sarcina părților care le-au semnat, deci inclusiv în sarcina pârâtei, care are obligația să asigure fondurile necesare pentru respectare tuturor obligațiilor asumate și stabilite în sarcina lor.
C. colectiv de muncă valabil pe anii 2009-2010 prevede la art. 30 alin. 3 că la nivel de unitate al 13-lea salar, care este același cu noțiunea de salar suplimentar așa cum rezultă din prevederile art. 30, lit. a din C. colectiv demuncă, se stabilesc în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat în acest sens de către comisia prioritară din unitatea respectivă.
Plata acestor drepturi se cuvine așadar pentru perioada solicitata, însă fiind condiționată de neaplicarea vreunei sancțiuni salariatului așa cum rezultă din criteriile de condiționare, iar acest drept se acordă, conform criteriilor stabilite, doar angajaților pentru munca prestată ireproșabil în cursul anului calendaristic.
Potrivit art. 64 din C. C. de M. pentru anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, cu ocazia Zilei Ceferiștilor și a sărbătorilor de P. și C., se acordă salariaților câte un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I se salarizare.
Pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a plăti aceste sume de bani angajaților, iar apărările pârâtei nu pot fi reținute.
Conform deciziei nr. IB/154/(...) a reclamantului M. M. Ș. acestuia i-a încetat contractul individual de munca începând cu data de (...), iar in conformitate cu decizia de concediere colectiva nr. 1540/(...) reclamantului C. A. i-a încetat contractul de munca începând cu data de (...).
Prin urmare, acestor reclamanți li s-a acordat drepturile salariale solicitate doar în proporție de perioada în care au prestat activitate pentru societatea parata.
Prin sentința civila nr. 3721 din ședința publica din data de 18 iunie 2012 instanța, conform art. 167 din C. M., a disjuns cauza privind pe defunctul C. C. și a dispus formarea unui nou dosar având termen de judecata 2 iulie 2012.
Întrucât pârâta nu au căzut în pretențiuni, instanța a respins cererea reclamantului pentru obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. N. DE T. F. DE M. „. M.
SA solicitând admiterea recursului, iar pe fondul cauzei respingerea cererii dechemare în judecată.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că potrivit art.304.pct. 6 Cod
Procedură Civilă, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate dacă instanța a acordat mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
Instanța de fond, prin dispozitivul hotărârii atacate "Admite în parte reclamantului C. A. și în consecință obligă pârâta să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anii 2008-2010, proporțional cu perioada lucrată, material de P. pentru anii 2009-2010, ajutorul material de C. pentru anul 2009, prima de Z. F. pentru anul 2009, sume asupra cărora se va aplica rata inflației dobânda legală de la data scadenței și până la data plăți efective.
Arătă că reclamanții prin tabelul nominal depus o dată cu, cererea de chemare în judecată au indicat sumele pe care le solicită pentru fiecare capăt de cerere și pentru fiecare dintre aceștia în parte.
Este criticabilă soluția instanței de fond care obligă C. M. la plata către reclamantul C. A. a salariului suplimentar pe anul 2010 și a ajutorului material de P. pe anul 2010 deși acesta nu a solicitat niciodată plata acestor drepturi.
Învederează că din analiza tabelului anexat cererii de chemare în judecată, prin care s-au precizat drepturile și sumele pe care reclamanții au înțeles să le solicite, rezultă că reclamantul C. A. nu a solicitat plata retroactivă a salariului suplimentar pe anul 2010 și a ajutorului material de P. pe anul 2010.
Mai mult decât atât, contractul individual de muncă al reclamantului C. A. a încetat la data de (...), iar P.le a fost sărbătorit la data (...), dată la care reclamantul nu mai era salariatul C. M..
A., față de cele mai sus arătate este evident că instanța de fond, prin dispozitivul sentinței, a acordat mai mult decât s-a cerut.
II. În temeiul art. 304 pct. 8 Cod Procedură Civilă, modificarea hotărârii se poate cere pentru motive de nelegalitate când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
În mod greșit instanța de fond a considerat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 268 alin.1 lit. c din C. M. republicat, asimilând plata unor ajutoare bănești ca fiind de natură salarială.
Drepturile solicitate sunt drepturi patrimoniale ce izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă, iar incidente în această situație sunt prevederile art. 263 alin. (1) lit. e) din C. muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă " în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia".
Faptul că drepturile solicitate sunt rezultatul unor clauze ale contractului colectiv de muncă ce nu pot fi asimilate drepturilor salariale este dovedită chiar de includerea lor în capitolul din CCM referitor la protecția salariatului (capitolul VI - Protecția salariaților) și nu la salarizare (capitolul II - S.ul de salarizare).
Or față de situația de fapt mai sus prezentată, din care rezultă intenția părților cu privire la încadrarea acestui tip de venit, consideră că instanța de fond în mod greșit a schimbat această încadrare.
Referitor la asimilarea de către instanța de fond a ajutoarelor materiale prevăzute la art. 64 din CCM cu drepturi salariale, învederează că salariul, ca element esențial al contractului individual de muncă, reprezintă un raport între efortul depus și câștigul obținut ca determinare a utilității muncii, iar dacă aceste sume s-ar asimila veniturilor salariale, în conformitate cu art. 159 alin. 1 din C. M. republicat, ele ar trebuie să reprezinte contraprestația muncii de puse de salariat în baza contractului individual de muncă (bazat pe principiul reciprocității și echivalenței prestațiilor),or, acestea nu fac obiectul contractelor individuale de muncă.
A. având în vedere că dreptul de natură salarială este definit ca fiind răsplata muncii depuse în cadrul subordonării salariatului de către angajator, iar definiția acestor drepturi trebuie să reiasă din elementele contractului individual de muncă, consideră că în acest caz obligarea societății recurente la plata unor drepturi ce nu au caracter salarial, precum și lipsa unui raport just de proporționalitate între prestația angajatului și veniturile încasate de acesta, nu poate fi decât o sarcină excesivă impusă angajatorului care este de natură a-i afecta esența dreptului de proprietate, încălcându-se astfel art. 44 din Constituția României.
Deci, pe considerentul că drepturile de natură salarială izvorăsc numai din contractele individuale de muncă, drepturile solicitate în prezenta cauză ce au ca temei contractul colectiv de muncă nu trebuie confundate cu drepturi de natură salarială, astfel încât să se aplice prescripția de 3 ani.
Referindu-se la salariul și implicit la drepturile salariale, arătă că art.166, alin 1 din C. muncii republicat prevede : "salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz, "
Deci, salariul se plătește lunar în bani pentru activitatea prestată de angajat în temeiul contractului individual de muncă.
Or, față de cele mai sus arătate, drepturile solicitate nu se achită pentru activitatea prestată în baza contractului individual de muncă și nici nu au caracter lunar, ci anual, evident că nu pot fi considerate un adaos al salariului de bază și cu atât mai puțin drept salarial.
A. teză este confirmată și de faptul că acordarea acestora este condiționată de conduita reclamanților dar și de existenta unei hotărâri a C.ui de A., or salariul nu este supus nici unei condiții de acest gen.
A., drepturile salariale au la bază, exclusiv munca depusă de salariați, ori prin contractele colective de muncă se acordă drepturi bănești, dar nu în temeiul muncii prestate, ci doar exclusiv în baza altor drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
Exemplificând, arătă că acestea pot viza: stimularea salariaților pentru a rămâne cât mai mult în cadrul unității, pentru cointeresarea respectării disciplinei muncii sau pentru maximizarea profitului, alte condiții ce vizează în general politici de personal și care în general pot reprezenta orice alte propuneri ce emană de la părți în cadrul negocierii contractului colectiv de muncă.
A. interpretare reiese și din prevederile art. 229, alin. 1 din C. M. republicat, și anume: "C. colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum si alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă. "
Se observă că termenul de salarizare se referă la acele drepturi salariale efectuate în baza muncii depuse (deci a contractului individual de muncă), și pentru care termenul de prescripție este de 3 ani; iar termenul si alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă sunt acele drepturi bănești pentru care temeiul de drept rezidă din raporturile de muncă, dar care sunt prevăzute în concret și efectiv în cuprinsul contractului colectiv de muncă. Acesta din urmă se prescriu în termenul de 6 luni.
A., dreptul salarial este dat de măsura prestației muncii și se plătește numai cu respectarea singurei condiții, de a fi fost prestată munca și nu în baza altor criterii ce pot fi: sociale, organizatorice, pentru maximizarea profitului sau pentru cointeresarea materială/disciplinară a salariaților.
Deci, drepturile bănești pretinse de reclamanți nu au caracter salarial, întrucât nici bonusul (premiul) nici stimulentele nu se includ între elementele componente ale salariului prevăzute de arte 160 C. M. republicat, ele urmând a fi plătite nu ca o contra prestație a muncii depuse de angajat în baza contractului individual de muncă, ci în temeiul unor clauze din CCM la nivel de unitate.
(Decizia civilă nr. 5. Curtea de A. B.).
Referindu-se la prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din C. M., subliniem intenția legiuitorului de a prevede un termen distinct de prescripție pentru clauzele negociate în contractul colectiv de muncă, față de termenul general de 3 ani, și care este mult mai mic decât în privința drepturilor salariale, deoarece aceste drepturi prevăzute în contractele colective de muncă nu se acordă ca și compensație pentru obținerea vreunui profit suplimentar, adus de către salariați, ci efectiv se stabilesc prin negociere. A., legiuitorul pentru a nu destabiliza financiar angajatorul, a prevăzut ca întinderea drepturilor prevăzute în CCM să poată fi solicitate într-un domeniu mai scurt de prescripție, și anume de 6 luni
A interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 283 (l) lit. e - din C. muncii republicat - sunt golite de conținut și inaplicabile dacă se admite că termenul de
3 ani ar fi aplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești .
De asemenea, este criticabilă soluția instanței de fond care constatând că prezentei cauze îi este aplicabil termenul de 3 ani prevăzut de arte 268 (1), lit. c din C. M., admite cererea reclamanților și pentru capătul de cerere ce priveșteacordarea salariului suplimentar pe anul 2008, deși acțiunea a fost înregistrată pe rolul T. S. la data de (...) .
În conformitate cu prevederile art. 30 din C. C. de M., conform căruia "P. munca desfășurată în cursul unui an calendaristic după expirarea acestuia ... ", dată scadentă în ceea ce privește acordarea salariului suplimentar este 01 ianuarie a anului următor. A., este evident că instanța, analizând excepția prescrierii dreptului material la acțiune trebuia să analizeze atât data când drepturile solicitate au devenit scadente cât și data când s-a împlinit termenul de prescripție.
Ori, în speță, instanța de fond analizând superficial susținerile părților și înscrisurile depuse la dosar a reținut doar data scadenței drepturilor.
III. Conform arte 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă modificarea hotărârii se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu Încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Instanța de fond respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, fără a avea însă în vedere prevederile art. 229 alin.4 din C. M., potrivit cărora contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Or, dacă CCM aplicabile constituie legea părților, trebuia avut în vedere că obligația sesizării comisiei mixte patronat - sindicate, ca o procedură prealabila în soluționarea conflictelor de muncă, este prevăzută atât în CCM la nivel de unitate ( art. 107), cât și în CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar
2006/2008, valabil până în anul 2010 (art. 117).
Fiind o procedură specială si expres prevăzută de C. C. de trebuie respectată și pusă în practică înaintea introducerii cererii, după principiul de drept pacta sunt servanda în temeiul art. 969 Cod civil, având avantajul soluționării pe cale amiabilă și în același timp duce la degrevarea instanțelor de judecată cu cereri inutile.
IV. Instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la acordarea ajutoarelor de P., C. și Z. F. pentru anii 2009- 2010, precum și a S.ui suplimentar pentru anul 2010. a) Cu privire la ajutoarele materiale de P., C. și Z. F. pentru anii 2009 și
2010, potrivit arte 64 alin. 1 și 2 din C. C. de M. pe anul 2. drepturile pe care le solicită Sindicatul Tracționiștilor din Depoul C.-Napoca - NU se acordă pentru anii menționați.
A., pentru anul 2009 părțile au convenit și au menționat în CCM ca prevederile contractuale prevăzute la art. 64, alin. 1 și 2 să nu se aplice.
Prin actul adițional înregistrat la A. N. P. P. S.- A. pentru P. S. a Municipiului B. cu nr. 1713/(...), părțile au prelungit și modificat CCM 2., precizând că:.
"A. 64 se modifică și va avea următorul conținut.
Ajutoarele material menționate mai sus nu se acordă pentru anul 2010.
- pentru Z. F. se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de C. de administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
P. pentru Z. F. nu se acordă pentru anu12010. " b) În ceea ce privește capătul de cerere referitor la S. suplimentar pentru anul 2010, arătă că părțile au convenit prin actul adițional nr. 1713/(...), act prin care s-a prelungit și modificat CCM 2., ca acesta să nu se acorde, precizând următoarele:
" A. 30 (1) se modifică și va avea următorul conținut.
P. munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
S. suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010. "
Subliniază că aceste modificări nu au un caracter unilateral, ci reprezintă voința părților.
De asemenea, în conformitate cu prevederilor art. 977 cod civil interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar contractul colectiv de muncă, indiferent de nivelul la care este încheiat are forța unei legi între părțile contractante și este important ca acest act să fie interpretat prin prisma termenilor în care a fost redactat, deoarece aceștia sunt cei care pun în evidență voința reală a părților.
Prin Deciziile nr. 194/2004 și nr. 35112006 pronunțate de Curtea
Constituțională s-a statuat că "atunci când obiectul recursului îl constituie o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, art. 3041 din același cod lasă instanței de recurs posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, altfel spus și dincolo de limitele amintite. Recursul constituie, în această ipoteză, o cale de atac cu caracter devolutiv, în care, ca și în cazul apelului, instanța de recurs judecă însăși cauza atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece doar hotărârea pronunțată de prima instanță, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 din C. de procedură civilă." A. că, solicită analizarea legalității și temeiniciei pentru toate aspectele fondului cauzei și respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru cele arătate mai sus, completate de următoarele considerente: 1) Referindu-se la salariul suplimentar, menționează că prin CCM la nivel C. M. pentru anii 2008-2010, este prevăzută doar posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, iar în acest sens chiar instanța de fond în motivarea sentinței reține că : " potrivit art. 30 alin 1 din aceste contracte colective de muncă -pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic după expirarea acestuia personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv"; (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar. Deci, părțile au reglementat cadrul în care s-ar putea achita astfel de drepturi, făcând-se trimiteri la posibilitatea primirii unui salariu suplimentar chiar și în cazul desfășurării unei munci ireproșabile (criterii ce sunt prevăzute de anexa 6), dar și la sursa fondurilor din care s-ar putea plăti acest salariu. Or, după cum rezultă din cuprinsul textelor expuse mai sus, convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea (și nu obligativitatea) acordării unui salariu suplimentar (alin. 1, la alin.3), specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar. A. 30 alin. 3 din C. C. de M. al S. C. M. SA prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate. Deci, posibilitatea acordării acestui "salariu suplimentar" derivă în principal de posibilitățile financiare ale angajatorului și este condiționată de conduita salariaților într-un an calendaristic anterior. Este criticabilă soluția instanței de fond care obligă societatea la plata cătrereclamanți a salariului suplimentar deși în motivarea sentinței recurate reține următoarele: "C. C. de M. valabil pe anii 2008-2010 prevede la art. 30 alin. 3 că la nivel de unitate al 13-lea salariu, care este același cu noțiunea de salariu suplimentar, se stabilesc în funcție de posibilități ... ", iar "prin noțiunea de venituri se înțelege profitul societății sau plusul de valoare care depășește cheltuielile societății." (pagina 3 din sentință) Or, așa cum a arătat și prin întâmpinare pentru anii 2008, 2009 și 2010, veniturile C. M. nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, anii fiscali fiind încheiați în pierdere. Mai mult, prin actul adițional nr. 1713/(...) părțile au fost de acord ca pentru anul 2010 salariul suplimentar să nu se acordă. 2) Cu privire la ajutoarele materiale de P. și C. și P. de Z. F. pentru anii 2009 și 2010 arătă că: Ajutoarele materiale prevăzut de art. 64, alin. 1 și 2 din C. C. de M., potrivit căruia " ... cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare ", iar "pentru Z. F. se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de C. de administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare ", sunt condiționate de conduita reclamanților, dar și de existenta unei hotărâri a C.ui de A., care este necesară și obligatorie pentru acordarea acestuia. A., prin acordul părților, în contractul colectiv de muncă s-a instituit un mecanism prin care să se poată acorda ajutoarele materiale prevăzute de art. 64 alin. 1 și 2. P. ca aceste sume de bani să poată fi acordate trebuiau să fie parcurse o serie de etape. O. deciziei C.ui de A., decizie care se ia cu consultarea reprezentanților sindicatelor, vizează tocmai constatarea îndeplinirii condițiilor cumulative pentru a se putea acorda o recompensă materială. Deci, aceste ajutoare urmau să se acorde, doar în baza unei hotărâri a C.ui de A., în cazul în care situația financiara a societății permitea acest lucru. De asemenea, aceste ajutoare sunt incluse în capitolul din CCM referitor la protecția salariatului (capitolul VI - Protecția salariaților) și nu la salarizare (capitolul II - S.ul de salarizare). Drepturile solicitate de către reclamanți în prezenta cauză nu sunt stabilite de părți în contractul individual de muncă, reprezentând în fapt doar ajutoare ce sunt condiționate de posibilitățile angajatorului, fondul necesar acestora fiind constitui te: "din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare-recalificare a personalului, " conform art. 20 din C.ui colectiv de M. 3) Față de cele mai sus arătate, învederează că în lipsa posibilităților financiare societatea nu poate să asigure sprijinul suplimentar al veniturilor salariaților în afara clauzelor obligatorii ale contractelor individuale de muncă prin care se stabilesc drepturile și obligațiile ambelor părți, inclusiv drepturile salariale ale angajatului. Mai mult, S. N. de T. F. de M. "C. M." - SA este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M.ui T.urilor și unul agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. În aplicarea acestor prevederi legale,recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008, 2009 și 2010, aprobate prin hotărâri de guvern, iar veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din aloca ții bugetare. Datorită situației financiare dificile pe care a traversat-o C. M. SA, înregistrând o scădere masivă și progresivă a prestațiilor de transport, pentruechilibrarea situației economice a societății și a încadrării în limitele stabilite de bugetul de venituri și cheltuieli aprobat prin hotărâre de guvern, s-a hotărât, împreună cu reprezentanții salariaților, renunțarea la acordarea ajutoarelor materiale angajaților, societatea fiind interesată în susținerea salariilor angajaților săi și evitarea concedierilor colective. Învederează că factorii economici reprezintă fundalul obiectiv pe care se grefează, sub aspect juridic, negocierea colectivă sau individuală. A. nu se poate ignora în momentul stabilirii unor drepturi pentru salariați nivelul productivității muncii și situația economică a angajatorului. Traversează momente ale economiei în care societatea depune eforturi pentru păstrarea locurilor de muncă și rezistența față de concurența în domeniu. În concluzie, solicităm să admiterea recursului, modificați sentinței recurate și reținând cauza spre judecare, pe fondul cauzei, respingerea cererii formulate ca neîntemeiată. În drept, a invocat art. 304 pct. 6, 8 și 9 și 3041 Cod proc. civ., art. 969, 977 și următoarele Cod Civil, prevederile L. 53/2003 - C. M., L. 54/2003, Legea 13011996, C. C.e de M. ale S. C. M. SA valabile în perioada 2009- 2010. Intimații reclamanți B. I., B. A., B. A., B. F. A., C. A., C. V., C. A., C. C., C. C. I., F. C. F., L. C., M. M. Ș., O. D., R. C., S. G. V., S. I. și T. M. V., au formulatîntâmpinare prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul de a nu obliga pârâta la plata către reclamantul C. A. a salariului suplimentar pentru anul 2010 și ajutorul material de P. pentru anul 2010 și menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței atacate ca fiind temeinice și legale. Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate încererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele: Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 C. muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că „nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";. Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) C. muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate. A. 268 alin. 1 lit. e) C. muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) C. muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când sereferă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă. Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 C. muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 C. muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor C.ui muncii. Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuțiipe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din C. C. De M. la nivel de G. de unități din T.ul F. pe anii 2006-2010, prelungit până la data de (...), pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";. În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative. Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010, prima pentru Z. F. pentru anii 2009-2010, prima de P. pentru anul 2010 și prima de C. pentru anul 2090) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță). În același sens sunt prevederile art. 38 C. muncii, conform cărora „salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. O. tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. A. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a seinterpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează. Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate. În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități. Este inexactă susținerea recurentei cum că potrivit prevederilor fostului art. 247 și art. 37 C. muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. Aceste texte nu cuprind o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 C. muncii indica simplu (anterior abrogării prin dispozițiile L. nr. 4.) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. A. 37 statuează și în prezent principiul negocierii, fără limitarea indicată de recurentă. Este inconsistent și argumentul extras din dispozițiile legale privind imperativul înregistrării contractelor colective de muncă încheiate la D. de muncă și protecție socială, care verifică îndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a contractelor, de unde se deduce legalitatea și imperativul aplicării dispozițiilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul C. M.. Cu alte cuvinte, se invocă în apărare faptul că reclamanții cer acordarea unor drepturi suplimentare a căror acordare a fost suspendată la nivel de unitate, punând în acest fel în discuție valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Or, această apărare nu este eficientă, drepturile salariale neputând fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. A. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 aveau valoare de principiu în dreptul muncii, raportat la perioada în care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tindeau a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflecta ordinea publică în domeniul pe care îl reglementa. Recurenta mai susține că acordarea ajutoarelor materiale de P. și crăciun, precum și premierea de Z. F. pentru anii 2009 și 2010 ar fi condiționate de existența unei hotărâri a consiliului de administrație. A. apărare este însă nefondată, o citire atentă a textului invocat revelând faptul că dreptul la plata acestor drepturi a fost stabilit prin contract, nedepinzând de o condiție ulterioară, aceea a aprobării sale de către consiliul de administrație. A. 64 alin.1 și 2 este o dispoziție ce permite consiliului să stabilească, în urma negocierilor cu sindicatul, doar cuantumul, nu și existența acestui drept, prevăzând totodată și un cuantum minimal ala cestuia. Ca atare, nici într-un caz nu se poate reține că s-ar putea bloca acordarea acestui drept prin voința unilaterală a angajatorului acordarea acestui drept,atât existența acestuia, cât și cuantumul său minimal fiind deja stabilite prin contract. Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă derecurente din dispozițiile art. 229 alin.(4) C. M. (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii. Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. A. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare. Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege. A. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O. nr. 79/2008, respectiv O. nr. 7., situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale. Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc. În plus, din economia O. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta „spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că „fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă. În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 229 din C. muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate. Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului. Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în C. muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236). Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în C. colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi. P. ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA, împotriva decizie civile nr. 3721 din (...) a T. S. pe care o modifică în parte în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar aferent anului 2010 și a ajutorului material de P. pentru anul 2010 în favoarea reclamantului CA. Menține celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin prezentei decizii. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din (...). PREȘEDINTE JUDECĂTORI G.-L. T. I.A T. D. C. G. GREFIER N. N. Red.D.C.G./dact.V.R. 2ex./(...) Jud.fond P. R.a M.lena
| ← Decizia nr. 741/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 3784/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
