Decizia civilă nr. 1046/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1046/R/2013
Ședința publică din data de 5 martie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D.
C.
G.
JUDECĂTOR: G.
-L.
T.
GREFIER: N.
N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâtele
S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA B. și S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA - S. T. C. împotriva sentinței civile nr. 1904/F din 31 octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul Bistrița- Năsăud în dosar nr._, privind și pe intimații reclamanți SA -A., A. N., N. V., B. I., G. G., P. S. -M., S. O., G. N G.
, C. L., M. R. -C., C. A., T. L. -M., I. Ș., G. G. ,
SS, S. R. E., M. I. I., C. V., S. D. -L., P. V. ,
C. O., G. B., C. F. și L. I. -M., având ca obiect drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 26 februarie 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1904/F din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției invocate de pârâta S. N. de T.
F. de M. "C. M. "; SA - S. T., în nume propriu și în calitate de reprezentant al Societății Naționale de T. F. de M. "C. M. "; B. .
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu, pentru plata diferenței dintre prima de vacanță aferentă anului 2009 cuvenită prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei și cea efectiv încasată prin luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 570 lei în privința reclamanților A. N., N. V., B. I., P. S. M., G. G.
, C. L., M. R. C., G. G., S. Ș., S. R. E., S. D.
L., C. O., G. B., C. F. și C. A. și în consecință, a fost respins acest petit formulat de acești reclamanți.
A fost admisă în parte acțiunea reclamanților SA A., A. N., N. V., B. I., G. G., P. S. M., S. O., G. G., C.
L., M. R. C., C. A., T. L. M., I. Ș., G. G., S.
Ș.
, S.
R.
E., M.
I. I.
, C.
V., S. D. L., P. V., C. O.
, G.
B.
, C.
F., L.
I.
M.
împotriva pârâtelor și în consecință au
fost obligate pârâtele la plata, actualizată cu indicele inflației, în favoarea
reclamanților a diferenței de salariu dintre salariul de bază minim brut negociat de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi și salariul de bază minim brut acordat reclamanților, de 570 lei, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, pentru perioada iunie 2009 - martie 2010;
au fost obligate pârâtele la plata, actualizată cu indicele inflației, în favoarea reclamanților SA A., G. G., S. O., T. L. M.
, M. I. I., C. V., L. I. M., P. V. a diferențelor între sumele efectiv primite cu titlu de prime pentru: Crăciun, salariu suplimentar aferente anului 2009, primă de vacanță pe anul 2009 și sumele rezultate în urma recalculării salariului de bază prin luarea în calcul a valorii de 700 lei;
au fost obligate pârâtele la plata, actualizată cu indicele inflației, în favoarea reclamantului C. F. a diferențelor între sumele efectiv primite cu titlu de salariu suplimentar aferent anului 2009 și sumele rezultate în urma recalculării salariului de bază prin luarea în calcul a valorii de 700 lei;
au fost obligate pârâtele la plata, actualizată cu indicele inflației, în favoarea reclamantului I. Ș. a diferențelor între sumele efectiv primite cu titlu de primă de vacanță aferentă anului 2009 și sumele rezultate în urma recalculării salariului de bază prin luarea în calcul a valorii de 700 lei;
au fost obligate pârâtele la plata actualizată cu indicele inflației, în favoarea reclamanților A. N., N. V., B. I., P. S. M., G. G.
, C. L., M. R. C., C. A., G. G., SS, S. R. E.
, S. D. L., G. B. a diferențelor între sumele efectiv primite cu titlu de primă pentru Crăciun și salariu suplimentar, ambele aferente anului 2009 și sumele rezultate în urma recalculării salariului de bază prin luarea în calcul a valorii de 700 lei;
a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanților I. Ș., C. O. și C. F. de obligare a pârâtelor la plata, actualizată cu indicele inflației, a diferențelor dintre sumele efectiv primite cu titlu de primă de Crăciun pe anul 2009 și sumele rezultate în urma recalculării salariului prin luarea în calcul a valorii de 700 lei;
a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanților I. Ș. și C. O. de obligare a pârâtelor la plata, actualizată cu indicele inflației, a diferențelor dintre sumele efectiv primite cu titlu de salariu suplimentar pe anul 2009 și sumele rezultate în urma recalculării salariului prin luarea în calcul a valorii de 700 lei;
a fost respinsă ca neîntemeiată cererea tuturor reclamanților de obligare a pârâtelor la plata, actualizată cu indicele inflației, a diferențelor între sumele efectiv primite cu titlu de salariu suplimentar aferent anului 2010, proporțional cu perioada lucrată, și sumele rezultate în urma recalculării salariului prin luarea în calcul a valorii de 700 lei;
au fost obligate pârâtele să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamanților în privința drepturilor recunoscute prin prezenta hotărâre respingând cererea în privința pretențiilor nerecunoscute prin prezenta sentință.
Au fost obligate pârâtele să plătească, în solidar, suma totală de 3.264,2 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat justificat cu chitanța nr. 272/2012, astfel: reclamantului C. O. suma de 100 lei; reclamanților I. Ș. și C. F. suma de 116,6 lei pentru fiecare; reclamanților A. N., N. V., B. I., P. S. M., G. G., C.
L., M. R. C., G. G., S. Ș., S. R. E., S. D. L. ,
G. B., C. A. suma de 133,2 lei pentru fiecare; reclamanților SA A., G. G., S. O., T. L. M., M. I. I., C. V., L.
I. M., P. V. suma de 150 lei pentru fiecare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că e
xcepția autorității de lucru judecat se impune a fi rezolvată prioritar față de excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât admiterea acesteia împiedică instanța sesizată să mai desfășoare vreo activitate procesuală cu privire la dreptul reclamat.
Această excepție nu este întemeiată, întrucât reclamanții nu solicită drepturi recunoscute deja printr-o hotărâre judecătorească, nici drepturi solicitate în instanță și neacordate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Ca atare, lipsește identitatea de obiect.
Nu a putut fi reținută nici excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii.
Obiectul acțiunii îl constituie plata diferențelor de salariu dintre salariul de bază minim brut negociat de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi și salariu de bază minim brut acordat reclamanților, de 570 lei, prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, pentru perioada iunie 2009 - martie 2010, precum și plata diferențelor dintre prima de Crăciun, salariul suplimentar, prima de vacanță încasate ținându-se seama de valoarea salariului de bază minim but de 570 lei și cele cuvenite prin luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 700 lei.
Conform art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă.
Rezultă că diferențele de salariu solicitate, precum și diferențele cuvenite cu titlu de salariu suplimentar, primă de Crăciun, primă de vacanță, reprezintă venituri asimilate salariilor, astfel că sunt supuse prescripției de 3 ani, prevăzută de art. 268 alin. 1 lit. c.
Conform art. 229 alin. (1) din Codul muncii, republicat, prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă".
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 268 alin.
(1) lit. a) - d) din Codul muncii, republicat, a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile pârâtelor, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, tribunalul a apreciat că în speță toate drepturile solicitate se încadrează în categoria
"drepturilor salariale"; și termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat.
Dreptul la acțiunea pentru plata diferenței de salariu, solicitată pentru perioada iunie 2009 - martie 2010, a început să curgă pentru fiecare lună în parte de la data la care se plătește salariul aferent lunii anterioare, astfel că raportat la momentul introducerii acțiunii, cererea s-a formulat în termenul legal.
Salariul suplimentar
se acordă, conform art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, după expirarea anului calendaristic, astfel încât, raportat la data introducerii acțiunii -_ - dreptul la acțiune pentru plata diferenței aferente anului 2009 și anului 2010 nu este prescris.
Dreptul la plata a primei de Crăciun curge de la data sărbătoririi Crăciunului sau cel mai târziu de la data plății salariului aferent lunii decembrie în care s-a sărbătorit Crăciunul (adică din luna ianuarie a anului următor), astfel că dreptul la acțiune pentru plata diferenței dintre prima de Crăciun aferentă anului 2009 nu este prescris.
Prima de vacanță
se acordă la plecarea în concediu, astfel că termenul de prescripție curge de la data plății salariului aferent lunii în care s-a efectuat concediul, acesta fiind momentul la care se cunoaște că nu s-a plătit dreptul.
Potrivit actelor justificative depuse la dosar de pârâta S. N. de T.
F. de M. "C. M. "; SA - S. T., privind datele la care reclamanții au încasat prima de vacanță pe anul 2009, și raportat la data introducerii acțiunii, 31 mai 2012, dreptul la acțiune pentru plata diferenței dintre prima de vacanță aferentă anului 2009 este prescris numai în privința reclamanților arătați în dispozitiv, acțiunea fiind introdusă în termen în privința celorlalți reclamanți.
Conform art. 6 alin. 4 din Noul Cod Civil, fiind vorba de o prescripție începută și neîmplinită la data intrării în vigoare a legii noi - 1 octombrie 2011 - aceasta este supusă în întregime dispozițiilor legale sub care au început să curgă, adică prevederilor Decretului nr. 167/1958, conform cărora prescripția poate fi invocată și din oficiu.
Analizând fondul pretențiilor, tribunalul a reținut că reclamanții au fost angajații pârâtelor până la data concedierii acestora, indicată pentru fiecare în parte.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din contratul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Conform literei b a art. 41 alin. 3, părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct.
(1) din contractul colectiv de muncă nr. 722/2008.
Potrivit art. 132 alin. 3 și 4 din Legea nr. 62/2011, republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile. Aceleași prevederi se regăseau și în art. 8 alin. 2 și 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, în vigoare la data nașterii dreptului pretins.
Prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități s-a stabilit valoarea salariului de bază minim brut negociat de 570 lei față de salariul de bază minim brut negociat prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, de 700 lei.
Prin urmare, dat fiind faptul că are prioritate în aplicare contractul colectiv de muncă la nivel superior, ce cuprinde dispoziții mai favorabile pentru salariat,
tribunalul constată că reclamanții sunt îndreptățiți în baza contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 la un salariu de bază minim brut negociat de 700 lei pe perioada iunie 2009 - martie 2010, în care a fost în vigoare și s-a aplicat acest contract, care ulterior a încetat la data de 31 ianuarie 2011.
Ca atare, pârâtele sunt obligate să achite reclamanților diferența dintre salariul de bază minim brut efectiv achitat și salariul de bază minim brut cuvenit de 700 lei pe perioada mai sus amintită.
Întrucât salariul suplimentar recunoscut în favoarea reclamanților prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități (art. 30) și contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009/2010 (art. 30) se raportează la salariul de încadrare, prima de vacanță se raportează la salariul de bază (art. 50 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009/2010), iar prima de Crăciun se raportează la salariul stabilit la nivelul clasei I de salarizare (art. 71 contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, art. 64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009/2010), de 570 lei conform actului adițional din_, urmare a recunoașterii îndreptățirii reclamanților la plata unui salariu de bază minim negociat de 700 lei și implicit la plata diferențelor dintre salariul de bază minim brut negociat efectiv plătit și cel cuvenit de 700 lei, reclamanții au dreptul și la plata diferențelor dintre sumele primite efectiv cu titlu de asemenea prime (calculate prin luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 570 lei) și cele cuvenite prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut de 700 lei.
Așa cum rezultă din cuprinsul tabelului depus la dosar, toți reclamanții cu excepția reclamanților I. Ș., C. O. și C. F. au beneficiat pe anul 2009 de sume cu titlu de primă de Crăciun. De asemenea, toți reclamanții, în afara reclamanților I. Ș. și C. O. au beneficiat de salariu suplimentar aferent anului 2009, astfel încât aceștia sunt îndreptățiți la plata diferențelor, conform celor ce preced.
Din adresa nr. 154/2012 a pârâtei S. N. de T. F. de M.
"C. M. "; S. T. rezultă că în favoarea reclamanților I. Ș. și C. O. nu s-a recunoscut dreptul la prima de Crăciun pe anul 2009 și la salariul suplimentar aferent anului 2009, iar în favoarea reclamantului C. F. nu s-a recunoscut dreptul la prima de Crăciun pe anul 2009, astfel încât aceștia nu sunt îndreptățiți la plata diferențelor bănești reclamante cu acest titlu. Hotărârea judecătorească pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr._, invocată de reclamanți, nu are relevanță în cauză, întrucât privește salariul suplimentar pe anii 2006, 2007 și 2008.
S-a mai reținut că pentru anul 2010, în privința reclamanților nu s-a făcut dovada că s-ar fi recunoscut, benevol sau prin hotărâre judecătorească, dreptul la plata salariului suplimentar, din adresa nr. 154/2012 a pârâtei S. N. de T. F. de M. "C. M. "; S. T. rezultând că nu există vreo hotărâre judecătorească prin care să se recunoască în favoarea reclamanților dreptul la plata salariului suplimentar pe anul 2010.
Reclamanții au sesizat instanța cu o cerere de plată a diferențelor între sumele efectiv primite și cele care li s-ar fi cuvenit prin luarea în calcul a salariului de bază minim brut negociat de 700 lei, astfel că revenea reclamanților obligația de a proba plata efectivă a drepturilor a căror diferențe le pretind.
Nu a putu fi reținută apărarea pârâtei S. "C. M. "; SA - S. T., în sensul că plata diferențelor nu este justificată, deoarece în prealabil este necesară urmarea unei proceduri ce implică o analiză și o aprobare din partea consiliului de administrație, iar sumele nu sunt cuprinse în buget.
Pârâta nu a respectat prevederile art. 41 alin. 3 lit. b din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, care obliga părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate să ia ca
bază de pornire
în negociere valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi de 700 lei, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) al contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi.
Conform art. 24 alin. 4 din Statutul pârâtei, aprobat prin HG nr. 582/1998, drepturile și obligațiile salariaților se stabilesc prin contractul colectiv
de muncă
.
Potrivit art. 229 alin. 4 Codul muncii, republicată, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților (prevederea se regăsea în art. 236 alin. 4 din Codul muncii în vigoare la data nașterii dreptului).
Executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți potrivit art. 148 alin. 1 din Legea nr. 62/2011, republicată (prevedere cuprinsă și în art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată, în vigoare la data nașterii drepturilor), iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării, conform art. 133 alin. 1 lit. b, c din Legea nr. 62/2011 republicată (prevedere existentă și în art. 11 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 republicată, act normativ în vigoare la data nașterii dreptului).
Sumele recunoscute prin prezenta hotărâre suportă riscul devalorizării, astfel că debitorul obligației este ținut la repararea în totalitate a prejudiciului și se impune obligarea sa la plata actualizată cu indicele inflației a sumelor cuvenite, începând cu data scadenței fiecărei obligații și până la data plății.
Întrucât drepturile recunoscute prin hotărâre privesc o perioadă în care era în vigoare Decretul nr. 92/1976, abrogat numai cu începere din 1 ianuarie 2011, tribunalul a dispus obligarea pârâtelor să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamanților în privința drepturilor recunoscute, respingând cererea în privința pretențiilor nerecunoscute prin prezenta sentință.
În baza art. 274, 276 C.pr.civ., ținând seama de limitele în care s-a admis acțiunea, de faptul că pretențiile fiecărui reclamant sunt proprii, de interesul comun al pârâtelor și de legătura dintre acestea, tribunalul a obligat pârâtele să plătească în solidar suma totală de 3.264,2 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat justificat cu chitanța nr. 272/2012, conform dispozitivului.
S-a avut în vedere că onorariul total achitat a fost de 4.800 lei, că reclamanții au investit instanța în total 4 cereri, că potrivit chitanței justificative de plată a onorariului de avocat (verso) onorariul achitat de fiecare reclamant a fost de 200 lei, astfel că pentru fiecare cerere formulată s-a luat în calcul un onorariu achitat de 50 lei (200 lei: 4 cereri = 50 lei/cerere).
În baza art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a solicitat votul consultativ al asistenților judiciari, care au exprimat aceeași opinie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat pârâta S. "C. M. "; SA B.
, solicitând modificarea în parte a sentinței și respingerea acțiunii.
În motivare s-a arătat, în esență, că se critică respingerea excepției privind prescripția dreptului la acțiune, întrucât sunt incidente dispozițiile art. 268 alin 1 lit. e din Codul Muncii.
Dreptul solicitat este prevăzut în CCM la nivel de Ramura T. uri pe anii 2008-2010, iar toate clauzele acestuia sunt supuse termenului de 6 luni.
Pe fondul cauzei, se arată că în perioada pentru care se solicită diferența de salariu, C. M. SA a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2009,2010 și 2011 ale căror prevederi sunt obligatorii pentru parți, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților.
La negocieri, reprezentanții salariaților au cunoscut prevederile CCM la nivel de ramură și grup de unități feroviare, ca și posibilitățile financiare, maxime, ale societăților din calea ferată și, de comun acord, recunoscând buna credință a patronatelor semnatare, au finalizat negocierile.
Potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților";, deci se pot respecta clauzele doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 înregistrat sub nr. 722/03/_ și-a încetat valabilitatea la_, încât orice pretenții în temeiul acestui contract pe anul 2011 sunt lipsite de temei juridic.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, art. 37 din Codul Muncii dispune: "drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă";.
Or, la nivel de unitate, prin contract colectiv de muncă, în Anexa nr. 1 s-a stabilit de către părți nivelul clasei 1 de salarizare.
Potrivit art. 268 alin. (1) lit. d) Codul Muncii: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia";.
Raporturile dintre părți sunt stabilite în urma negocierii prin intermediul contractului colectiv de muncă, fiind de natură contractuală.
Veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2007-2010 veniturile nu au asigurat nici acoperirea tuturor cheltuielilor, încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
S. C. M. S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea
ui T. urilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. În aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008-2010 aprobate prin H.G. 532/2008, H.G. 28/2010 și H.G. nr. 311/2010.
Aceleași federații sindicale care au semnat CCM la nivel de Ramura T. uri, au negociat și semnat și CCM la nivel de S. C. M. SA.
Salariul minim brut a fost pentru suma de 570 lei, iar majorarea acestuia urmând sa se facă prin introducerea sporurilor în salariul de baza.
Întrucât sporurile nu au fost incluse în salar, reclamanții nu au suferit nici un prejudiciu, suma sporurilor acordate în conformitate cu anexa nr.5 din CCM la nivel de unitate (neprevăzute în CCM Ramura T. uri) fiind mai mare decât diferența între drepturile salariale calculate în funcție de salariul minim de 700 lei și cel de 570 lei.
Perioada pentru care reclamanții solicita acordarea acestor diferențe coincide cu perioada în care salariile bugetarilor au fost micșorate cu 25%. În plus, este de notorietate criza economica, ce a dus la reducerea considerabila a transporturilor pe calea ferata, la intrarea în șomaj tehnic, reorganizarea și restructurarea societății și efectuarea de concedieri colective masive (peste 10.000 de salariați), în scopul eficientizării și echilibrării financiare.
Acordarea acestor diferențe nu ar face altceva decât să pună în pericol însăși existența societății.
Potrivit art. 24. alin. (2) și (3) din Legea nr.130/1996 "Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competente";, "În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective";.
Ori, reclamanții nu au solicitat vreunei instanțe judecătorești, pe perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate, obligarea C. M. de a modifica vreo clauză prevăzută în CCM, astfel că prevederile CCM la nivel de unitate au fost aplicabile pe perioada de valabilitate a acestuia.
Caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern). Potrivit art. 12 (1) din Legea 130/1996 "Contracte colective de munca se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale";. Acest text de lege se aplică și salariaților din unitățile în care statul este acționar unic, conform principiului de drept "Ubi eadem est ratio, eadem solutia esse debet";. Fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin Hotărâre de Guvern.
Aceste argument sunt susținute și de art.2 (1) din H.G. nr. 28/2010 și H.G. nr. 311/2010: "Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea M. ui T. urilor și Infrastructurii";.
Prin CCM 2009/2010, încheiat la nivelul C. M., părțile, pentru a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate prin hotărâri de guvern, au stabilit ca sistem de referință valoarea de 570 de lei pentru clasa 1 de salarizare, fără a se încălca astfel dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 1051/2008 conform cărora "Pentru personalul din sectorul bugetar, nivelul salariului de baza, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de baza minim brut pe țara garantat în plata prevăzut la art. 1 și 2";. La nivelul societății nu exista meserii și funcții care au ca încadrare clasa 1 de salarizare.
În plus, prin aplicarea prevederilor CCM la nivel de ramură ar însemna ca salariații să aibă venituri mult mai mici, întrucât acest contract nu prevede clasele de salarizare și aplicarea unor coeficienți de ierarhizare.
Soluția privind actualizarea acestor sume cu rata inflației este criticabila, în condițiile în care nu s-au precizat sumele actualizate.
La fel, și dispoziția privind modificarea înregistrărilor din carnetele de muncă, întrucât acestea au fost predate titularilor, disponibilizați în anul 2011.
Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, aducând în motivare, în esență, aceleași considerente pe care le-a expus tribunalul în soluționarea cauzei.
S-a mai precizat că nu se poate accepta o apărare în sensul ca ar avea prioritate CCM la nivel de unitate în detrimentul celui la nivel de ramura, atâta timp cât cel la nivel de unitate trebuie încheiat în conformitate cu cel superior, nefiind cu putința să se restrângă ori să se anihileze prin semnarea unui CCM la nivel de unitate drepturile deja câștigate printr-un CCM la nivel superior.
Se invocă dispozițiile art. 37, art. 38, art. 236 alin. (4), art. 238 Codul
muncii și art. 7 alin 2, art. 8, art. 24 alin. (1) și art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, art. 41 alin 5 din Constituția României și jurisprudența Curții Constituționale, anume deciziile nr. 380/2004, nr. 294/2007, art. 133 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Susținerile recurentei în sensul ca nu a înregistrat profit, ci pierderi nu pot avea vreo influenta asupra recunoașterii acestor drepturi salariale prevăzute în
CCM la nivel de Ramura și nu o exonerează de plata lor, respectiv răspunderea executării obligațiilor contractuale.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri nr. 722/_, arată că după cum reiese din anexa nr. 5, recurenta figurează expres la pct. 2 drept una dintre unitățile la care acest contract se aplică. Ca atare, nu se poate nega aplicabilitatea acestuia la nivelul SNTPM "C.F.R. M. "; S.A.
Drepturile negociate colectiv și stabilite prin contractele colective de muncă au caracter minimal, potrivit art. 238 alin. 2 din Codul muncii, contractele individuale de muncă neputând conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, cu atât mai mult cu cât este vorba de un CCM superior.
În ceea ce privește obligativitatea respectării bugetului de venituri și cheltuieli, arată că tocmai recurenta este cea care întocmește acest buget de venituri și cheltuieli, după cum reiese clar din art. 13 alin. (1) din Hotărârea 528/1998.
Prin H.G. nr. 28/2010, Guvernul României a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli al S. "C.F.R. M. "; S.A., buget pe care însăși recurenta l-a întocmit și l-a dat spre aprobare.
Recurenta subliniază că prin bugetele aprobate prin hotărâri de Guvern, nu i s-a permis creșterea nivelului salariului minim la nivelul celui prevăzut în contractul colectiv pe ramura. Practic își invocă propria culpă de a nu fi negociat bugetul de venituri și cheltuieli cu respectarea dispozițiilor contractului colectiv de munca aplicabil, cel la nivel de ramura, deoarece nu rezulta de nicăieri din actele depuse la dosarul cauzei ca ar fi încercat măcar să includă în acest buget dispozițiile referitoare la salarizare din CCM nr. 722/2008.
Toate condițiile impuse de art. 6 alin. (1) și art. 7 din O.U.G. nr. 79/2008 nu se aplica în ceea ce o privește pe recurenta, deoarece la art. 7 alin. (7) se arată: "prevederile art. 6 alin. (2), (3) și (8) și ale art. 7 alin. (1) se aplică începând cu faza de elaborare a bugetelor de venituri și cheltuieli aferente anului 2012";.
Se invocă, în raport de prevederile art. 969 alin. (1) Cod civil, principiul forței obligatorii a contractului și faptul că, în materie, clauzele fiecărui contract de munca au valoare normativa; ele alcătuiesc un "drept al muncii"; propriu celor care îl încheie.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este întemeiat și urmează a fi admis ca atare, cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate.
Nefondat este motivul de recurs prin care se critică respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care, cum corect reține tribunalul, drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 155 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Or, potrivit art. 166 alin. 1 și art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când
se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
În schimb, în ce privește motivele de recurs vizând fondul pretențiilor, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, astfel:
Reclamanții-intimați se prevalează în cauză, iar tribunalul a admis acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008- 2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă că reclamanții nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și respectiv, la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamanții nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul al salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază
minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamanții intimați nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din motivele de recurs formulate și nu a fost contestat de către reclamanți faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi. În același sens, s-a răspuns adresei instanței, cu precizarea că dacă s-ar aplica exclusiv prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ar rezulta un salariu de bază mai mic pentru fiecare dintre salariații reprezentați în cauză.
Concluzia este că negocierea la nivel de grup de unități a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamanții intimați, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s-a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al
dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Așa fiind, Curtea apreciază superfluă cercetarea celorlalte motive de recurs și a apărărilor aferente acestora, recursul conturându-se ca întemeiat pentru considerentele dezvoltate în cele ce preced.
Văzând și prevederile art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F.
DE M.
"C.
M. "; SA B. împotriva sentinței civile nr. 1904/F din _
a
Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._ pe care o modifică în parte în sensul că respinge în tot acțiunea formulată de reclamanții SA - A., A. N., N. V., B. I., G. G., P. S. -M., S. O.
, G. N G., C. L., M. R. -C., C. A., T. L. -M., I. Ș. ,
G. G., SS, S. R. E., M. I. I., C. V., S. D. -L.
, P. V., C. O., G. B., C. F. și L. I. -M. în contradictoriu cu pârâtele S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA B. și S.
DE T. F. DE M. "C. M. "; SA - S. T. C. . Menține dispozițiile sentinței privind soluționarea excepțiilor. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 5 martie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I. T. D.
C.
G.
G.
-L.
T.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. G. C. F.
GREFIER,
N. N.
