Decizia civilă nr. 1166/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 1166/R/2013
Ședința publică din data de 13 martie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTORI: S. -C. B.
I. -R. M.
G.: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. "DS T. "; S.R.L.
B. M. împotriva sentinței civile nr. 1776 din 6 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr._, privind și pe reclamantul C. G.
, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta reclamantului intimat av. Ban Ș. ia, lipsă fiind reprezentantul pârâtei recurente și reclamantul intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei, după care
Instanța solicită reprezentantei reclamantului intimat să precizeze dacă a fost încheiat un contract individual de muncă între pârâta-recurentă și reclamantul-intimat.
Reprezentantul reclamantului-intimat arată că a fost încheiat un contract pe care îl prezintă instanței în original.
Instanța lasă cauza la a doua strigare pentru a da posibilitatea reprezentantei reclamantului intimat să facă o copie după contractul de muncă prezentat pentru a fi depus la dosar.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal se prezintă reprezentanta reclamantului-intimat av.Ban Ș. ia, lipsă fiind reprezentantul pârâtei recurente și reclamantul-intimat.
Reprezentanta reclamantului-intimat depune la dosar contractul individual de muncă încheiat între părți, în copie. La solicitarea instanței precizează în
legătură cu deconturile depuse la dosar faptul că exemplarele primite nu sunt certificate pentru conformitate astfel că nu pot fi luate în considerare. Între părți s-a convenit plata unei diurne, iar deconturile dovedesc plata diurnei pentru zilele în care era plecat în străinătate, conform contractului de muncă la nivel național, diferit pentru fiecare țară. Sumele menționate în lei reprezintă cheltuieli. Salariul convenit prin contractul individual de muncă nu a fost plătit, reclamantul semnând doar pentru primirea diurnei.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului intimat solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, arătând că instanța de fond corect a reținut că angajatorul nu a făcut dovada plății salariului în nici un fel. Nici în ceea ce privește zilele de concediu pârâta recurentă nu a dovedit faptul că reclamantul le-ar fi efectuat, neexistând nici o cerere făcută de acesta în acest sens. Solicită cheltuieli de judecată conform chitanței de la dosar.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A,
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5397/100/_, reclamantul C. G. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. "DS T. "; S.R.L. solicitând instanței obligarea acesteia la plata drepturilor salariale restante și neachitate aferente perioadei_ -_, respectiv suma de 1050 lei brut lunar, conform contractului individual de muncă și la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat pentru perioada de muncă prestată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei conform contractului individual de muncă în perioada_ -_ și că acest contract de muncă se pare că a încetat prin acordul părților, deși nu a semnat o cerere în acest sens.
Reclamantul a mai susținut că pârâta nu i-a achitat salariul pe toată perioada lucrată, nu i-a permis efectuarea concediului de odihnă și nici nu a fost remunerat pentru acesta.
În drept, s-au invocat prevederile art.159 și următoarele Codul muncii,
H.G. 518/1995 actualizată.
Pârâta S.C. "DS T. "; S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, arătând că este neverosimil ca un angajat să lucreze 1 an și 2 luni fără să primească salariu și să solicite chiar încetarea raportului de muncă, fără a solicita și plata drepturilor salariale.
Angajatorul a mai susținut că plata drepturilor bănești rezultă din deconturile bănești pe care le depune în probațiune.
În dovedire, părțile depun la dosar înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.1776 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosarul nr._
, a fost admisă cererea formulată de reclamantul C. G. împotriva pârâtei S.C. "DS T. "; S.R.L. B. M. și, în consecință, a fost obligată pârâtă să-i plătească reclamantului drepturile salariale nete cuvenite pentru perioada_ -_, raportat la salariul brut lunar de 1050 lei și suma netă reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în perioada_ -_ .
A fost obligată pârâtă să-i plătească reclamantului suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Conform recunoașterii din întâmpinare, coroborată cu conținutul adeverinței nr.5 din_, reclamantul a fost angajatul pârâtei S.C. "DS T. ";
S.R.L. pe postul de șofer, cu un salariu de bază brut lunar de 1050 lei, începând de la data de_ și până la data de_, când raportul de muncă a încetat prin acordul părților.
Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat obligarea angajatorului său la plata salariilor pentru întreaga perioadă în care a prestat activitate în baza raportului de muncă menționat, pretinzând că aceste drepturi bănești nu i-au fost niciodată achitate.
Potrivit art. 272 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare, iar conform art. 168 Codul muncii, plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente
justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Pârâta nu a dovedit plata către reclamant a salariilor pentru perioada _
-_, deconturile depuse la dosar în acest scop constituind dovada achitării sumelor cu titlu de diurnă și a decontării altor cheltuieli efectuate de reclamant în executarea sarcinilor de serviciu, așa cum reiese fără echivoc din cuprinsul formularelor.
Ca urmare, în temeiul art. 40 al. 2 lit. c Codul muncii coroborat cu art. 166 al. 1 Codul muncii, instanța a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclaman- tului drepturile salariale nete cuvenite pentru perioada_ -_, raportat la salariul brut lunar de 1050 lei.
În ce privește compensarea concediului neefectuat pe anii 2011 și 2012, instanța a reținut următoarele׃
În conformitate cu dispozițiile art.146 alin. 4 Codul muncii, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
Reclamantul a pretins că în toată perioada desfășurării raportului de muncă dintre părți nu a efectuat nici o zi de concediu de odihnă, iar pârâta căreia îi revenea sarcina probei, nu a dovedit nici contrariul și nici plata sumei reprezentând compensarea în bani a zilelor de concediu, în condițiile în care contractul individual de muncă a încetat la_ .
Ca urmare, în baza art. art.146 alin. 4 Codul muncii, prima instanță a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantului suma reprezentând compensarea în bani concediu de odihnă neefectuate aferent perioadei lucrate, raportat la salariul lunar negociat, de 1050 lei și la prevederile art. 150 Codul muncii.
În baza art. 274 al. 1 și 3 Cod procedură civilă, prima instanță, reținând culpa procesuală a pârâtei, a obligat-o să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, însă apreciind că onorariul de 1500 lei este nepotrivit de mare pentru munca prestată de avocat: redactarea unei cereri de chemare în judecată succinte, prezența la două termene de judecată și expunerea unor concluzii sintetice raportat la probele administrate exclusiv de pârâtă, a obligat-o pe aceasta la plata unui onorariu micșorat la 500 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.C. "DS T. "; S.
, considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
Prin hotărârea recurată, angajatorul a fost obligat să plătească reclamantului drepturile salariale restante, întrucât acesta nu ar fi prezentat statele de plata semnate de către reclamant.
Recurentul consideră însă că, salariul fiind confidențial, nu era obligatorie semnarea statului de plata.
Mai mult, se arată că drepturile bănești erau plătite la finele fiecărei curse efectuate pe baza deconturilor bănești semnate de către reclamant. În aceste deconturi era cuprinsa diurna legala pentru cursa efectuata, cheltuielile efectuate în cursă și salariul pe perioada zilelor respective corespunzător mediei zilnice de
33.20 lei /zi (4.15 lei/ora).
Recurenta mai arată că aceste deconturi sunt semnate de către reclamant, societatea depunând doar câteva asemenea înscrisuri în fața instanței de fond, din perioade diferite, dar la prezentul recurs anexează deconturile pe toata perioada în care reclamantul a solicitat obligarea sa la plata drepturilor salariale..
În ceea ce privește plata sumei reprezentând compensarea în bani a concediului de odihna neefectuat de către reclamant, societatea recurentă arată ca acesta a efectuat concediul de odihna într-adevăr fracționat în perioada sărbătorilor de iarna a anului 2011 și o alta parte, cu ocazia sărbătorilor de Paste, deoarece în acesta perioada nu există curse externe ,fiind restricții de circulație pentru mașinile de tonaj.
În situația în care nu este luată în considerare aceasta situație, societatea este de acord să-i mai achite odata suma aferenta concediului de odihna efectuat de către reclamant.
Se mai arată că nu este posibil ca un salariat să muncească un an și doua luni fără să-i fie achitate drepturile bănești lunare.
Prin întâmpinarea formulată, reclamantul-intimat C. G.
a solicitat respingerea recursului ca fiind nefundat.
Analizând recursul formulat de pârâta S.C. "DS T. "; S.R.L., în temeiul disp.art.3041Cod.proc.civilă, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, se reține că acesta este nefondat
, pentru următoarele considerente:
Cu toate că reclamantul solicită prin prezenta acțiune plata drepturilor salariale ce i se cuveneau pentru perioada_ -_, în temeiul raporturilor de muncă existente între părți, iar disp.art.157 alin.1 din Codul muncii în vigoare la data stabilirii drepturilor salariale prevedeau că salariile se stabilesc prin negocieri individuale și/sau colective între angajator și salariați sau reprezentanți ai acestora, nici reclamantul nu a depus la dosar, nici prima instanță nu a solicitat părților depunerea contractului individual de muncă pe care îl consideră
în cauză ca fiind în cauză izvor de drepturi și obligații.
Acest contract individual de muncă a fost solicitat de către instanța de control judiciar, fiind depus la filele nr.57-58 dosar recurs, iar din cuprinsul acestuia rezultă într-adevăr părțile au negociat, pentru munca prestată de către reclamant în cadrul societății un salariu de bază brut lunar de 1050 lei.
Încetarea raporturilor de muncă dintre părți a avut loc în temeiul deciziei nr.5 din_, care, nu a fost contestată de către angajat în termenul legal.
Potrivit art.154 din Codul muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă și reprezintă un element esențial al acestui contract (art.10 din Cod). De asemenea, conform art.163 alin.1 din Codul muncii (168 din Codul muncii republicat):"Plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit";.
Se reține că deconturile depuse la dosar în recurs (filele nr.18-53) cuprind diurna legala pentru cursa efectuata, cheltuielile efectuate de către salariat, însă din mențiunile acestora nu rezultă plata salariului brut de 1050 lei, pentru fiecare lună în care reclamantul a avut calitate de angajat, astfel cum acesta a fost negociat între părți.
Mai precis, în lipsa unor mențiuni exprese în aceste înscrisuri, care să ateste plata unor asemenea sume de bani lunare către angajat, cu titlu de drepturi salariale, aceste deconturi nu pot fi considerate ca fiind documente justificative a plății salariului, în sensul disp.art.163 alin.1 din Codul muncii.
De altfel, art.15 lit.d) din Convenția nr.95/1949 a O.I .M. privind protecția
salariului, ratificată de țara noastră încă din anul 1973, prevede că l
egislația care aplică dispozițiile prezentei convenții trebuie să prevadă, în toate cazurile în care este necesar, ținere a de state de salar ii, într -o formă și potrivit unei metod e
corespunzătoare.
Prin urmare, Curtea reține că reclamantului i se cuvine, pentru perioada în care a prestat muncă în favoarea recurentei un salariu brut lunar de 1050 lei, la plata căruia societatea în mod corect a fost obligată, întrucât aceasta nu a dovedit, potrivit disp.art.163 și 287 din Codul muncii, că și-ar fi îndeplinit această obligație legală.
Se mai reține că în cauză a fost dovedit că reclamantul a avut, în perioada_ -_, raporturi juridice de muncă cu societatea recurentă, în sensul art.10 din Codul muncii, respectiv a desfășurat o activitate dependentă, astfel cum aceasta a fost definită prin art.7 pct.2 și 2.1 din Codul fiscal, modificat prin
O.U.G. nr. 82/2010.
Trebuie însă avut în vedere și faptul că, potrivit disp.art.2.2 din Codul fiscal,
"În cazul reconsiderării unei activități ca activitate dependentă, impozitul pe venit
și contribuțiile sociale obligatorii, stab ilite potrivit legii, vor fi recalculate și virate,
fiind datorate solida r de către plătitorul și beneficiarul de v enit
. În acest caz se aplică regulile de determinare a impozitului pentru veniturile din salarii realizate în afara funcției de bază.";
Astfel, deși societatea susține că nu este posibil ca un salariat să muncească un an și doua luni fără să-i fie achitate drepturile bănești lunare, se reține că obligațiile de a întocmi lunar state de plată, de plăti în temeiul acestora drepturile salariale angajaților, și, în consecință, de a vira impozitele și contribuțiile sociale obligatorii aferente acestor drepturi, revenea angajatorului.
Având în vedere disp.art.2.2 din Codul fiscal, nici salariatul nu ar trebui însă să accepte să presteze muncă fără să-i fie plătite în mod legal, lunar, drepturile salariale negociate, contribuind, practic, la eludarea dispozițiilor fiscale, ce prevăd virarea lunară a impozitul pe salarii și a contribuțiilor sociale obligatorii.
În ceea ce privește drepturile salariale negociate pentru perioada_ -_, în mod corect prima instanță a reținut că angajatorul are obligația de a-l dezdăuna pe angajat.
Cât privește motivele de recurs privind drepturile salariatului la concediu de odihnă, se reține că, având în vedere scopul major avut în vedere de către legiuitor în reglementarea normelor de muncă, a timpului de muncă și a celui de odihnă, precum și a concediului de odihnă, respectiv asigurarea sănătății în muncă a salariaților, aceștia sunt îndreptățiți să beneficieze de drepturile fundamentale stabilite prin dispoziții legale, fără posibilitatea, pentru angajator, de a deroga în permanență de la acestea, sub pretextul specificului activității desfășurate.
Îndreptățirea salariaților la efectuarea concediului de odihnă este un drept fundamental al salariaților, conform art.41 alin.2 din Constituție, dar și obligație esențială a angajatorului, care are îndatorirea de a asigura salariaților beneficiul efectiv al acestei perioade de odihnă, în cadrul obligației generale de asigurare a sănătății și securității în muncă a angajaților.
Se mai reține că, potrivit art.141, 143 din Codul muncii, în forma în vigoare la momentul pronunțării soluției în fond- art.146, 148 din Codul muncii republicat - angajatorul este cel obligat să acorde concediul tuturor salariaților, să efectueze programări colective, cu consultarea sindicatelor sau a reprezentanților salariaților, sau programări individuale, cu consultarea salariatului, acesta având astfel îndatorirea de a asigura exercițiul efectiv al
dreptului la concediu de odihnă de către salariați
, neputându-se imputa angajaților faptul că aceștia nu ar fi formulat cereri în acest sens, întrucât legislația în vigoare nu impune a astfel de obligație acestora.
De altfel, acesta este și raționamentul pentru care, prin art.141 din Codul
muncii, legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării în fiecare an a concediului
de odihnă
, doar excepțional fiind permisă efectuarea acestuia în anul următor.
Alineatul 3 al acelui ași articol preved e c ă angajatorul este o bligat să acorde
concediul, până la sfârșitul anului următor, tuturor salariaților care într -un an
calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul .
Î n același sens sunt și prevederile potri vit cărora acordarea unei sume de
bani drept compensație pentru concediul de odihnă neefectuat este permisă doar
în cazul încetării contractului individual de muncă, astfel cum prevede alineatul
4 al aceluiași articol.
În acest sens, și disp.art.7 alin.1 din Directiva 2003/88/CE
privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, prevede că statele membre iau
măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual
plătit de cel puțin patru săptămâni,
potrivit condițiilor de obținere și de acordare prevăzute de legislațiile și/sau practicile naționale.
Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că perioada minim ă de concediu
anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație în bani decât în cazul încetării
raportului de muncă.
Faptul că legiuitorul, deși statuase în mod general, prin art.38 alin.1 din Codul muncii, că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege și că orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate, a considerat necesar ca, prin disp.art.139 alin.2 din Codul muncii, să
prevadă că dreptul l a concediul de odih nă anual nu poate f orma ob iectul vreunei
cesiuni, renunțări s au limitări,
demonstrează tocmai importanța pe care acesta a acordat-o respectării întocmai a drepturilor salariaților la beneficiul anual al perioadei de odihnă.
Deși sarcina probei îi incumbă în cau ză, potrivit disp.art .287 din Codul
muncii -272 din Codul muncii republicat-angajatorul nu a dovedit în cauză
întocmirea unor programări colective sau individuale în vederea efectuării
concediului de odihnă, luarea măsurilor pentru acordarea efectivă a concediului
de odihnă și plata corespunzătoare a acestuia.
Dispozițiile imperative e numerate anter ior fac ca vătă mar ea suferită de
către salariat în sit uația nerespectării întocmai a celor reglementate în domeniu
să fie prezumată, astfel încât angajatorul este ținut să repare prejudiciul suferit
de către acesta, în temeiul disp.art .269 din Codul muncii-art.253 din Codul
muncii republicat.
Pentru aceste motive, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod.proc.civilă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. "DS T. "; S.R.L. și se va menține sentința pronunțată de către prima instanță.
În temeiul disp.art.274 Cod.proc.civilă, recurenta, aflată în culpă procesuală, va fi obligată să plătească intimatului C. G. suma de 500 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat plătit apărătorului ales, apreciind asupra cheltuielilor de judecată necesare și utile prezentei cauze ce se impun a fi puse în sarcina părții adverse.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. "DS T. "; S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1776 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Obligă pe recurentă să plătească intimatului C. G. suma de 500 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 13 martie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECATORI,
C.
M.
S.
-C.
B.
I. -R.
M.
G. ,
G. C.
Red. C.M.;
Tehnored.: C.M./S.M.;
2 ex./_ ;
Jud.fond: Tribunalul Maramureș: G. Brîndușa.
