Decizia civilă nr. 1308/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1308/R/2013
Ședința publică din data de 26 martie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T.
G.: N. N.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâta S. N. DE
T. F. DE C. C. C. SA împotriva sentinței civile nr. 19 din_, respectiv împotriva sentinței civile nr. 1639 din_, pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosar nr._, privind și pe intimatul reclamant S. L. ȘI I. AL M. F. D. R. DE LS M., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile sunt declarate în termen legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 5 martie 2013 a fost înregistrată la dosar întâmpinare formulată de reclamantul intimat.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea recurentei din memoriul de recurs, ca și pe aceea a reclamantului intimat din întâmpinare, de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1636 din 26 octombrie 2012 pronunțată în dosarul nr._ al T. ui Maramureș
s-au respins ca neîntemeiate excepțiile prescrierii dreptului la acțiune invocate de pârâtă; s-a admis în parte acțiunea civilă formulată și completată de S. L. și I. al M. F. din R. de
LS M. în numele membrilor săi Benta S. Darius, Bocicorec L., Boiciuc M., Borca Pătru, C. S., Coman I., Cosa G., Cuciureanu N.
G., Dubiuc V., Galben I., Glavatchi S. L., Gubini G., Hotico I., Hrin N., Levay Eugen, Lupșac V., Lupsac Volodea, Michnea Petru, M. Petru, Mircea Dragoș, N. Grigore, Neamț C., O. z V., Peter V., Plaier Tiberiu, P. V. III, P. V. IV, Rahovan M., R. neac Ș. L., Sacaloș N., Tomșa I., Turc I., Urdaș Ș., Harini D. Ivan și Vida Ș. împotriva pârâtei
N. de T. F. de C. "C. C. "; S.A. B. reprezentată prin S. R. de T. F. de C. C. și în consecință: a fost obligată pârâta S. N. de T. F. de C. "C. C. "; S.A. B. să plătească fiecărui reclamant ajutorul material de Crăciun, pentru anul 2009, echivalentul unui salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare; ajutorul material de Paște pentru anul 2010, echivalentul unui salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, premiul pentru "Ziua F. ului (Ceferistului)"; aferent
anului 2010 și dobânda legală aferentă acestor sume calculată începând cu data promovării acțiunii, respectiv_ și până la plata efectivă.
A fost obligată pârâta S. N. de T. F. de C. "C. C. ";
B. să plătească membrilor de sindicat Benta S. Darius, Bocicorec L.
, Boiciuc M., Borca Pătru, Cosa G., Cuciureanu N. G., Dubiuc V., Galben I., Glavatchi S. L., Gubini G., Hotico I., Hrin N., Levay Eugen, Lupșac V., Lupsac Volodea, Michnea Petru, M. Petru, Mircea Dragoș, N. Grigore, Neamț C., O. z V., Peter V., Plaier Tiberiu, P. V. III, P. V. IV, Rahovan M., R. neac Ș. L., Sacaloș N., Tomșa I., Turc I.
, Urdaș Ș., Harini D. Ivan și Vida Ș. salariul suplimentar aferent anului 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie 2010 și dobânda legală aferentă acestor sume calculată începând cu data promovării acțiunii, respectiv_ și până la plata efectivă.
S-a respins cererea reclamanților C. S., Coman I., Hotico I., Levay Eugen, Lupsac Volodea Neamț C. și Turc I. de obligare a pârâtei la plata salariului suplimentar aferent anului 2010 și a dobânzii aferente acestuia, ca nefondată.
S-a respins cererea reclamanților având obiect obligarea pârâtei la plata sumelor ce reprezintă actualizarea drepturilor acordate, în funcție de rata inflației, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a reținut că este nefondată, reținând în acest sens că,
în raport de prevederile art. 283 alin.
(1) lit. c și e și alineat 2 din Codul muncii, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 aplicabile litigiului în speță și ale art. 236 alin.(1) din Codul muncii, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, tribunalul a apreciat că, în speță, toate aceste drepturi se încadrează în categoria "drepturilor salariale"; și termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin.
(1) lit. e) din Codul muncii.
Referitor la salariul suplimentar (aferent fiecărui an), instanța a reținut că din cuprinsul art.32 alin.1 din contractul colectiv de muncă ce reglementează
"salariul suplimentar";, dată fiind terminologia uzitată, coroborat cu împrejurarea că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu suplimentar se constituie din cadrul fondului de salarii (art.32 alin.3), s-a putut concluziona că sumele cerute prin acțiune au fost calificate de contractanți ca având caracter salarial astfel că, în speță, sunt incidente dispozițiile art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii și termenul în care se poate solicita astfel de drepturi este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. În cauză, acest termen a fost respectat întrucât în același contract colectiv de muncă se prevede că salariul suplimentar se primește după expirarea anului calendaristic în care a fost prestată munca de salariat.
Prin urmare, pentru anul 2010, termenul începe să curgă la începutul anului 2011 și se împlinește la începutul anului 2014.
Cu privire la acordarea ajutorului material pentru Paști aferent anului 2010, a ajutorului material pentru Crăciun aferent anului 2009 și a premiului pentru "Ziua F. ului"; pentru anul 2010 excepția prescripției dreptului la acțiune este de asemenea neîntemeiată.
Cele trei categorii de drepturi se încadrează în categoria de adaosuri la salariul de bază, ce intră în componența noțiunii de salariu (art.155 Codul muncii), motiv pentru care tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit. c Codul muncii astfel că prezentul conflict este un conflict de drepturi, ivit între reclamanți și pârâtă, prin care cei dintâi urmăresc valorificarea unui interes personal și nu unul colectiv al tuturor salariaților din unitate, așa încât dreptul material la acțiune nu este susceptibil a fi prescris în termenul de 6 luni stipulat în art.283 alin.1 lit. e din Codul munci și acțiunea poate fi formulată în termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului. Cererea introductivă și precizarea de acțiune s-au formulat înlăuntrul termenelor de trei ani care încep să curgă de la scadența fiecărui drept.
Pe fondul cauzei, T. a reținut că
membrii de sindicat reprezentați în cauză au fost în perioada vizată în litigiu, 2009-2011, angajați ai S. N. de T. F. de C. "C. C. "; S.A. B. - S. R. de T. F. de C. C. .
Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 este aplicabil și la nivelul unității pârâte, S. N. de T. F. de C. "C. C. "; S.A. B., conform art. 4 de la data înregistrării, respectiv_, pentru o durată de 24 de luni (f.22-25).
Prin actul adițional nr. 370/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la 48 de luni de la data înregistrării, ceea ce are semnificația că produce efecte de la_ până la_ (f.26).
La nivel de unitate S. C. C. s-a încheiat Contractul colectiv de muncă pentru anul 2009-2010, înregistrat sub nr.1/2450/4 iunie 2009 (f.16) în vigoare începând cu data de 4 iunie 2009 și ulterior s-a înregistrat actul adițional nr.1708/_ la contractul colectiv de muncă pentru anul 2009-2010 (f.20), care a prelungit valabilitatea acestuia pe încă un an, începând cu 21 aprilie 2010. Dreptul salariaților pârâtei la acordarea salariului suplimentar, a ajutorului pentru Paști și Crăciun și a premiului pentru Ziua ceferistului (feroviarului) este prevăzut atât în CCM la nivel de unitate, cât și în CCM încheiat la nivel de grup
de unități din transportul feroviar.
Într-adevăr, prin actele adiționale la Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate părțile au convenit că prevederile art. 32 al.1 și 2 și art. 69 lit. a și b din contractul colectiv nu se aplică în anul 2010, ci doar începând cu 01 ianuarie 2011.
Însă, instanța a apreciat că pentru drepturile solicitate pentru anul 2010 în cauză este aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar (menționat anterior), întrucât printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior nu se poate deroga de la dispozițiile contractului colectiv de muncă superior în sensul diminuării drepturilor recunoscute de acesta în favoarea salariaților, conform prevederilor exprese ale art.238 alin.1 Codul muncii și art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996 (dispoziții care deși în prezent sunt abrogate, guvernează raporturile juridice dintre părți). De asemenea, stabilirea aplicabilității contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior are ca efect înlăturarea prevederilor sub nivelul minimal cuprinse în contractele colective la nivel inferior.
Astfel, art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 precizează că: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
De asemenea, art. 30 alin. 3 precizează că :" D. veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului pentru salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";.
D. modul de formulare neechivoc și nesupus altei condiții decât desfășurarea ireproșabilă a activității rezultă caracterul pur și simplu al acestui drept pretins prin acțiune, precum și obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
Pentru aceste motive, având în vedere că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie tocmai prin reținerea unui procent de 10% din cadrul fondului de salarii realizat lunar, s-a reținut că dispozițiile invocate de către pârâtă pentru a justifica lipsa fondurilor necesare plății drepturilor salariale ce fac obiectul prezentei acțiuni nu pot prezenta relevanță în speță.
Instanța a reținut că la punctul 2 din Anexa 6 la Contractul colectiv de muncă (f18) sunt menționate expres situațiile în care salariații nu au dreptul la salariul suplimentar (cei cărora, în cursul anului încheiat li s-a aplicat sancțiunile prevăzute în Anexă). per a contrario, toți salariații care nu se regăsesc în situațiile menționate la punctul 2 din Anexa 6 au dreptul la acordarea unui salariu suplimentar pentru munca prestată în cursul anului calendaristic.
În speță, pârâta a învederat că în cursul anului calendaristic 2010 membrii de sindicat C. S., Coman I., Hotico I., Levay Eugen, Lupsac Volodea Neamț
C. și Turc I. au fost sancționați disciplinar cu una dintre sancțiunile prevăzute în anexa 6 și a depus în probațiune deciziile de sancționare (f.43-58), iar reclamantul a recunoscut că acestor membrii nu li se cuvine salariul suplimentar pe anul 2010.
Referitor la acordarea ajutoarelor materiale de Paști, Crăciun și Ziua F. ului instanța a constatat că aceasta este reglementată de art. 71 din CCM la nivel de grup de unități ca un drept al salariaților neafectat de alte condiții decât cele prevăzute expres în norma citată, nefiind o vocație a salariatului.
Față de aceste considerente, în baza dispozițiilor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv a celui superior, la nivel de grup de unități, incidente pentru perioada anilor 2009-2010 T. a admis în parte cererea reclamantului conform dispozitivului sentinței.
Instanța a obligat pârâta la plata dobânzii legale de la data formulării cererii de chemare în judecată în temeiul art.161 alin.4 din Codul muncii coroborat cu art.1088 cod civil și cu prevederile OG.9/2000.
Totodată, instanța a respins cererea reclamanților C. S., Coman I., Hotico I., Levay Eugen, Lupsac Volodea Neamț C. și Turc I. de obligare a pârâtei la plata salariului suplimentar aferent anului 2010 și a dobânzii aferente acestuia, ca nefondată, având în vedere că au fost sancționați disciplinar în cursul anului 2010.
Instanța a respins cererea reclamanților având obiect obligarea pârâtei la plata sumelor ce reprezintă actualizarea drepturilor acordate, în funcție de rata inflației, ca neîntemeiată, întrucât vizează tot acoperirea prejudiciului suportat de salariați, iar aceasta nu se poate realiza, potrivit art.161 alin.4 din Codul muncii coroborat cu art.1088 Cod civil și cu prevederile OG.9/2000, decât prin încasarea dobânzii legale.
Prin sentința civilă nr. 19 din_ pronunțată de Tribunalul Maramureș în același dosar a fost
admisă cererea de completare a hotărârii formulată de reclamantul S. L. și I. al M. F. din R. de LS
M., în numele membrilor săi: Benta S. Darius, Bocicorec L., Boiciuc M.
, Borca Pătru, C. S., Coman I., Cosa G., Cuciureanu N. G., Dubiuc V., Galben I., Glavatchi S. L., Gubini G., Hotico I., Hrin N.
, Levay Eugen, Lupșac V., Lupsac Volodea, Michnea Petru, M. Petru, Mircea Dragoș, N. Grigore, Neamț C., O. z V., Peter V., Plaier Tiberiu, P.
V. III, P. V. IV, Rahovan M., R. neac Ș. L., Sacaloș N., Tomșa I., Turc I., Urdaș Ș., Harini D. Ivan și Vida Ș. în contradictoriu cu pârâta S.
N.
de T.
F.
de C.
"C. C. "; S.A. B.
reprezentată prin S.
R.
de T.
F.
de C.
C., și în consecință:
A fost completată sentința civilă nr. 1636 din_ pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr._ în sensul că: a fost obligată pe pârâta S. N. de T. F. de C. "C. C. "; S.A. B., reprezentată prin S. R. de T. F. de C. C., să plătească reclamantului S. L. și I. al M. F. din R. de LS
M. suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, însă prin sentința a cărei completare s-a solicitat, instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată, astfel că, în temeiul art. 281² Cod procedură civilă, T. a admis cererea reclamantului de completare a hotărârii.
În privința modului de soluționare a capătului de cerere, instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 1636 din_ pronunțată în dosar nr._ acțiunea reclamantului formulată și completată a fost admisă doar în parte, fiind respins capătul de cerere formulat în numele membrilor de sindicat C. S., Coman I., Hotico I., Levay Eugen, Lupsac Volodea, Neamț C. și Turc I. având ca obiect salariul suplimentar aferent anului 2010 și dobânda aferentă acestuia, precum și cel referitor la actualizarea drepturilor acordate, în funcție de rata inflației.
Ca urmare, în temeiul art. 276 Cod procedură civilă, T. a obligat pârâta să plătească reclamantului S. L. și I. al M. F. din
R. de LS M. suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional cu pretențiile reclamantului ce au fost admise.
Cheltuielile de judecată suportate de reclamant, constând în onorariu avocațial, au fost dovedite cu chitanța nr. 5 din_ (f.69 dosar).
Împotriva acestor hotărâri a formulat recurs pârâta S. N. DE T.
DE C. C. C. SA B. .
Prin recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 1636 din 26 octombrie 2012 recurenta a solicitat
modificarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca neîntemeiata.
În motivarea recursului recurenta a arătat următoarele:
În mod gresit instanta a respins exceptia prescripției dreptului la actiune fata de solicitarea reclamanților de a se acorda salariul suplimentar pentru anul 2010, recurenta învederând faptul ca solicitarile reclamanților isi au izvorul in contractul colectiv de munca, nefiind un drept prevazut in contractul individual de munca al salariatului reclamant. De asemenea, acesta reprezinta o recompensa acordata de angajator salariatilor, ca urmare a îndeplinirii ireproșabile a obligatiilor de serviciu de catre acestia, iar dreptul de a acorda o recompensa apartine exclusiv angajatorului, fiind o disponibilitate acestuia si nu o obligatie.
Desi in contractul colectiv de munca se foloseste notiunea de salariu suplimentar, acest drept nu poate fi asimilat salariului, deoarece nu se acorda lunar si nu este prevazut in contractul individual de munca.
Avand in vedere natura juridica diferita a drepturilor salariale, pe de o parte, si cea a "salariului suplimentar" pe de alta parte, solicită a se constata ca obiectul actiunii nu consta in plata unor drepturi salariale, ci in obligarea pârâtei la respectarea unor clauze din CCM si, pe cale de consecinta, suntem in prezenta unui conflict de drepturi, caz in care sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1, lit. e din Codul muncii republicat.
Dreptul la actiune in cazul nerespectarii prevederilor art. 30 (1) din CCM s- a nascut la data de_, iar fata de data introducerii actiunii, si raportat la prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii republicat, solicită admiterea exceptiei prescriptiei dreptului la actiune al reclamantei/reclamantului privind acordarea salariului suplimentar pentru anul 2010.
Recurenta mai invocă faptul că în mod gresit instanta a respins exceptia prescrierii dreptului la actiune cu privire la acordarea ajutorului material de Craciun pentru anul 2009, de Paste pentru anul 2010 si a Zilei F. ului pentru anul 2010., arătând, de asemenea, că solicitarile reclamantilor isi au izvorul in contractul colectiv de munca, iar ajutoarele materiale, deși sunt drepturi patrimoniale, nu sunt drepturi de natura salariala, ci drepturi stabilite prin clauzele contractului colectiv de munca, cu regim juridic distinct.
Recurenta face trimitere la prevederile art. 159 si 160 din Codul muncii republicat și subliniază că Ajutorul de Paste, de Craciun si Ziua F. ului se acorda cu o ocazie prestabilita, in temeiul unei prevederi a contractului colectiv de munca si nu se acorda lunar, in raport de munca prestata, așa cum se acorda drepturile salariale.
Astfel, în opinia recurentei, obiectul acțiunii nu consta in plata unor drepturi salariale, ci in obligarea acesteia la respectarea unei clauze din CCM si, pe cale de consecinta suntem in prezenta unui conflict de drepturi, care se prescrie, in raport de prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii republicat, in termen de 6 luni.
In concluzie, având in vedere ca dreptul de a cere acordarea ajutoarelor menționate s-a născut la data de_ ,_ și_, consideră ca dreptul material la actiune pentru aceste drepturi este prescris.
Recurenta critică sentința și în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii in sensul acordării salariului suplimentar pentru anul 2010, ajutorul material de Crăciun pentru anul 2009, ajutorul material de Paste pentru anul 2010 si Ziua F. ului pentru anul 2010, apreciind că hotărârea este data cu aplicarea greșită a legii, sens în care invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Recurenta arată că prima instanta nu a retinut apararile formulate de aceasta prin care a arătat ca nu a avut venituri pentru constituirea fondului pentru acordarea drepturilor banesti solicitate si ca acestea pot fi acordate doar în concordanță cu prevederile legale care reglementează fundamentarea fondului de salariu.
Astfel, potrivit principiului că nimeni nu se poate obliga la ceva ce este imposibil, pârâta nu se putea obliga să acorde aceste drepturi materiale pentru că nu avea fonduri pentru acordarea acestora, si, chiar daca si-ar fi asumat această obligație, ea se putea executa numai dacă existau fondurile necesare pentru acordarea acestor drepturi. Dar câtă vreme S. C. C. SA lucrează în pierdere, această clauză contractuală este imposibil de executat.
Recurenta invocă și prevederile art.12 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de munca, republicată, considerând că acest text se aplica prin analogie si salariatilor din unitatile în care statul este actionar majoritar,
cum este S. C. C. SA, unitati pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobata prin hotarare de guvern, dispoziție prevăzută de O.U.G. nr.79/2008.
Este important de reținut ca prin O.U.G. nr.79/2008 s-a prevăzut obligativitatea aprobării prin act normativ a bugetului de venituri si cheltuieli al societatilor cu capital majoritar de stat, respectiv și pentru pârâtă.
Potrivit art.236 alin.(4) din Codul Muncii, "contractul colectiv de munca încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților."
D. acest text rezulta ca un contract colectiv de munca poate fi izvor de drepturi si obligatii numai daca se inscrie in limitele legii, in caz contrar clauzele negociate neproducand efecte juridice. Caracterul de norma conventionala a contractului colectiv de munca face ca acesta sa devina inaplicabil in situatia in care vine in contradictie cu un act normativ, ori negocierea de drepturi banesti, asa cum este salariul, fara ca acestea sa poata fi sustinuta din bugetul aprobat prin H.G, la nivel superior societatii, nu naste obligatia de plata.
Apreciază că atâta timp cât instanta a admis contrariu, acest lucru echivalează cu a admite ca partile unui contract colectiv de munca pot negocia drepturi de natura salariala fara nici un fel de limita, ca lege a partilor, avand eficienta chiar cu incalcarea legii.
Prin urmare, clauzele din contractul colectiv de munca la nivel de grup de unitati din transporturi ce prevedeau aceste drepturi nu pot avea eficienta decat in masura in care fondul de salarii al S. C. C. SA este suficient pentru plata acestor sume, obligatia de plata luand nastere doar in conditiile existentei surselor de venit care se aproba prin actele normative emise pentru aprobarea acestora.
Recurenta precizează că la nivel de societate, in anul 2009 si 2010 sindicatele reprezentative si administratia S. "C. C. " S.A. au renegociat clauzele prevazute la art. 32 al. 1 si art. 69 din CCM la nivel de societate, in acest sens incheind Actul Aditional la CCM nr. 2450/_ si Actul Aditional la CCM nr. 1708/_, valabil pana la data de_ .
Astfel, potrivit Actului Aditional nr. 2450/_, art. 69 din CCM s-a modificat in sensul ca in anul 2009 nu se acorda salariatilor ajutorul material de Paste si Craciun si nici premierea pentru Ziua ceferistilor, iar potrivit Actului Aditional nr. 1708/_ la CCM incheiat la nivel de societate, prevederile art.
32 si 69 din CCM nu se aplica in anul 2010, respectiv nu se acorda salariul suplimentar, ajutorul material de Paste si Craciun si nici premierea pentru Ziua ceferistilor.
Suspendarea acordarii drepturilor banesti reprezentand salariu suplimentar, premieri si ajutoare materiale este in concordanta cu situatia financiara la nivelul societatii, care, la sfarsitul anului 2009 a inregistrat o pierdere cumulata in valoare de 535.423,74 mii lei.
De asemenea, negocierea si neacordarea acestor drepturi materiale este in concordanta cu prevederile art. 153 din Legea nr. 62/2011.
Chiar daca in acelasi timp coexistau mai multe contracte colective de munca, cel la nivel de ramura si cel la nivel de societate, in care existau si se regaseau aceleasi prevederi ce acordau salariul suplimentar, ajutoare materiale de Paste, Craciun si Ziua ceferistului, recurenta consideră ca trebuie data eficienta contractului colectiv de munca la nivel de societate, deoarece reprezinta vointa partilor si, mai mult, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 247 din Codul Muncii, motivat de faptul că prevederile contractului colectiv de muncă incheiat la nivel superior (CCM la nivel de grup de unități) se pot aplica numai în absenta contractelor colective de muncă inferioare încheiate la nivel de societate.
Recurenta mai arată faptul că acordarea drepturilor banesti solicitate se putea realiza doar sub conditia ca societatea sa fi avut venituri pentru constituirea fondului necesar acordarii acestora.
In concluzie, salariul suplimentar pentru muncă ireproșabilă se acordă, sub condiția ca societatea să fi avut în anul 2010 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu.
Precizează faptul că această condiție, respectiv constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar din veniturile realizate, nu a putut fi îndeplinită de pârâtă, deoarece, fiind o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea M. ui T. urilor și Infrastructurii și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr. 79/2001 și prevederilor
O.U.G. nr. 79/2008, avea obligația respectării prevederilor din aceste acte normative conform cărora indicele câștigului salarial mediu nu poate fi mai mare decât indicele productivității muncii, calculat în unități fizice sau după caz, în unități valorice în condiții comparabile, în funcție de specificul activității ... ".
Cu privire la veniturile realizate, un alt factor care a condus la neconstituirea fondului pentru acordarea salariului suplimentar a fost nerealizarea de profit, pe anul 2010 societatea înregistrând pierderi.
- Referitor la salariul suplimentar se mai arată că prevederea de la art. 30
(1) din Contractul Colectiv de munca la nivel de grup de unitati din transportul feroviar a fost reluata si la art. 32 alin 1 din Contractul Colectiv de munca încheiat la nivel de societate, valabil pentru anul 2007 - 2008, modificat si completat prin actele aditionale inregistrate la DMPS B. sub nr. 1753/_ valabil pana la data de_, Act Aditional nr. 437/_ valabil pana la _
, Act Aditional la CCM nr. 2450/_ si Actul Aditional la CCM nr. 1708/_
, valabil pana la data de_ .
Recurenta mai învederează faptul că atât in anul 2009, cat si in anul 2010 Sindicatele reprezentative la nivel de societate si administrația S. "C. C. "
au renegociat clauza prevazuta la art. 32 al. 1 din CCM la nivel de societate. Potrivit Actului aditional nr. 2450/_ si Actului Aditional nr. 1708/_ la CCM incheiat la nivel de societate, "art. 32- (1) si (2) se modifica si va avea urmatorul continut: pentru munca desfasurata in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, personalul societatii va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
,,[ ... ] Aceste prevederi nu se aplica in anul 2010, urmând a se aplica începând cu 01 ianuarie 2011".
In concluzie, voința partilor a fost ca aceste drepturi sa nu se acorde pentru anii 2009 si 2010, urmând a fi acordate începând cu 2011. Chiar daca in același timp existau in vigoare mai multe contracte colective de munca, cel la nivel de ramura si cel la nivel de societate, in care existau aceleași prevederi ce acordau salariul suplimentar, recurenta consideră ca trebuie data eficienta contractului colectiv de munca la nivel de societate, deoarece reprezintă voința părților si, mai mult, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 247 din Codul Muncii, motivat de faptul că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel superior (CCM la nivel de grup de unități) se pot aplica numai în absenta contractelor colective de muncă inferioare (CCM la nivel de societate).
În drept, recurenta își întemeiază recursul pe prevederile Codului muncii republicat, Contractul Colectiv de munca încheiat la nivel de societate, modificat si completat prin actele adiționale înregistrate la DMPS B. sub nr. 2450/_ si nr. 1708/_, valabil pana la data de_ .
Prin recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 19/_ recurenta a solicitat modificarea sentinței în sensul diminuării onorariului avocațial admis.
În motivarea recursului se arată că la soluționarea cererii de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1636/2012 pârâta recurentă nu a fost citată și nu și-a putut formulat poziția procesuală cu privire la acest aspect.
Consideră că onorariul avocațial solicitat de reclamant și admis de instanța de fond este nejustificat de mare față de complexitatea redusă a cauzei și lucrările din dosar astfel încât, în temeiul prevederilor art. 274 alin. 3 cod proc. civ. solicită instanței de recurs cenzurarea acestora și diminuarea lor.
În drept, recurenta a invocat art. 3041cod proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul reclamant a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată,
apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel constată că recursurile sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
În ce privește recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1636 din_ Curtea reține următoarele:
- Criticile formulate de recurentă referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate.
Astfel, Curtea reține că pretențiile solicitate prin acțiune constituie drepturi salariale negociate, care își au izvorul în Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități.
Potrivit dispozițiilor art.160 din Codul muncii republicat, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Prin drept salarial nu se înțelege doar salariul de bază, ci, așa cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 159 și urm. din Codul muncii, acesta semnifică și indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri care sunt exprimate în bani și reprezintă o contraprestație a muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, natura salarială nefiind dată doar strict de denumirea convenită de părți, ci de natura drepturilor, care în final guvernează regimul juridic aplicabil.
D. colo de denumirea dată de părți prin contractul colectiv de muncă, drepturilor respective, un drept bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial.
Art.268 alin.1 lit. c din Codul muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c)în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
De asemenea, conform disp.art.171 din Codul muncii, dreptul la acțiune privind drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Curtea mai reține că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996, aplicabil în perioada de referință, prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii (în forma în vigoare în perioada respectivă.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile
părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 268 alin.
(1) lit. a)-d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile recurentelor, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurentă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat.
- În ce privește fondul cauzei Curtea reține că în mod temeinic și legal a considerat instanța de fond că cererile reclamanților privind acordarea salariului suplimentar pentru anul 2010, a ajutoarelor materiale de Crăciun pentru anul 2009 și Paști 2010 si a premierii pentru Ziua F. ului 2010 (respectiv, pentru fiecare dintre reclamanții în privința cărora a fost admisă acțiunea) sunt întemeiate.
Astfel, în ceea ce privește salariul suplimentar, în mod corect a apreciat instanța de fond că acordarea acestor drepturi salariale constituie o obligație, și nu o facultate a angajatorului, contractul colectiv de muncă precizând în mod expres cum și din ce fonduri se plătesc aceste drepturi.
Îndreptățirea reclamanților la a beneficia de acordarea salariului suplimentar pentru anul 2010 rezultă din prevederile art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006
- 2008, înregistrat sub nr. 2836/2006, aplicabil și pârâtei, contract ale cărui clauze, prin prisma art. 3 alin. 1, produc efecte față de toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. 1 din acest contract "pentru munca ireproșabila desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
Or, în cuprinsul acestui contract colectiv de muncă, pe care se întemeiază reclamanții, dreptul la plata salariului suplimentar nu este condiționat în sensul arătat de recurentă, ci prevăzut ca un drept neafectat de altă condiție decât aceea
de a fi fost prestată o muncă ireproșabilă. Or, sub acest din urmă aspect nu au fost formulate apărări de către pârâta recurentă.
De asemenea, art. 30 alin. 3 precizează că :" D. veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului pentru salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";. D. modul de formulare neechivoc și nesupus vreunei condiții rezultă așadar în mod evident obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
Referitor la premiul de Ziua F. ului și ajutoarele materiale de Paști și Crăciun, Curtea reține că în mod corect a constatat instanța de fond că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea acestor drepturi în baza art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din T. ul feroviar pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/_, a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr. 370/_, fiind valabil astfel 48 de luni de la data înregistrării, aplicabil și pârâtelor.
Potrivit art. 71 din acest din contract colectiv de muncă, cu ocazia sărbătorilor de Paște și de Crăciun se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar "pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administrație la nivelul clasei 1 de salarizare";.
Contractul colectiv de muncă ce constituie temeiul acordării drepturilor respective nu cuprinde nici o mențiune de natură să conducă la concluzia că acordarea acestora ar fi una condiționată, stipulând în mod expres îndreptățirea salariaților de a beneficia de aceste drepturi cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Raportat la motivul de recurs prin care se invocă încheierea la nivel de societate, în anul 2009 si 2010, a unor acte adiționale, nr. 2450/_ și nr. 1708/_, prin care sindicatele reprezentative și patronatul au renegociat clauzele prevăzute la art. 32 al. 1 și art. 69 din CCM la nivel de societate, statuând că drepturile prevăzute de acest din urmă articol nu se acordă în anii 2009 și 2010, respectiv că prevederile art. 32 alin. 1 nu se aplică în anul 2010, Curtea reține că nu poate fi acceptată susținerea recurentei potrivit căreia se aplică prioritar prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, fiind incidente sub acest raport prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data scadenței drepturilor, în condițiile în care doar prin Legea nr. 62/2011 a fost abrogată această lege), conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități.
Nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că potrivit prevederilor fostului art. 247 Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. Acest text nu cuprinde o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 Codul muncii prevedea (anterior abrogării prin dispozițiile Legii nr. 40/2011) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Curtea apreciază ca fiind nefondate și motivele din recursul pârâtei ce vizează calitatea acesteia de societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. ui T. urilor și Infrastructurii și de agent economic monitorizat în baza prevederilor O.U.G. nr.79/2008.
Faptul monitorizării recurentei nu este de natură a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de muncă valabile, neputându-se reține în temeiul actului normativ invocat existența unei situații de exonerare de răspundere contractuală a angajatorului.
Aspectul invocat de recurentă în sensul că avea obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aprobat prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008 nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din contractul colectiv de muncă, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans.
În egală măsură, se reține că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art.
12 din Legea nr. 130/1996, care sunt incidente doar în cazul salariaților instituțiilor bugetare, pârâta recurentă nefiind o atare instituție, ci o societate pe acțiuni, neavând relevanță în raport de forma sa de organizare, persoana acționarului majoritar.
O societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurentele nici nu susțin acest lucru, ci invocă aplicabilitatea în cazul lor a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentelor, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (respectiv, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată
prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurentele își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans.
În plus, din economia acestui act normativ, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";.
Curtea mai reține că aspectele invocate de către recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot fi reținute ca justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale, asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
În ce privește recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 19 din_
Curtea constată că primul motiv de recurs, prin care se invocă de către recurentă faptul că nu a fost citată pentru termenul când s-a soluționat cererea de completare dispozitiv, este nefondat întrucât potrivit dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 110 din dosarul tribunalului aceasta a fost citată pentru termenul din data de_, citația fiind predată la serviciul de registratură la data de 28 decembrie 2012.
Sub aspectul motivului de recurs vizând cuantumului cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta recurentă prin sentința menționată Curtea notează că art. 274 alin.(3) C.pr.civ. permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită.
În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
În același sens s-a pronunțat constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa, când, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006, cauza C. contra România, Hotărârea din 26 mai 2005).
În cauză se constată că reclamantul a făcut dovada achitării unui onorariu de avocat în cuantum de 1500 lei (conform chitanței depuse la fila 69 dosar fond), iar instanța de fond a procedat la acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului, reprezentând onorariu de avocat parțial, prin raportare doar la faptul că o parte din pretențiile acestuia, respectiv pretențiile formulate în numele membrilor de sindicat C. S., Coman I., Hotico I., Levay Eugen, Lupsac
Volodea, Neamț C. și Turc I. având ca obiect salariul suplimentar aferent anului 2010 și dobânda aferentă acestuia, precum și cel referitor la actualizarea drepturilor acordate, în funcție de rata inflației au fost respinse.
Curtea apreciază că, în raport de valoarea obiectului pricinii (rezultând din faptul că acțiunea a fost formulată în numele unui număr de 35 de salariați și din acordarea mai multor drepturi salariale, respectiv a salariului suplimentar pentru anul 2010 pentru o parte din salariații reprezentați, a ajutoarelor materiale de Crăciun pentru anul 2009 și Paști 2010 și a premierii pentru Ziua F. ului 2010) și având în vedere și munca îndeplinită de avocat, apare ca fiind rezonabil un cuantum al onorariului de avocat de 1000 lei, la plata căruia a fost obligată pârâta căzută în pretenții, astfel încât în cauză nu se impunea a se face aplicarea și a prevederilor art. 274 alin.(3) în ceea ce privește onorariul avocatului reclamantului.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 cod proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041cod proc. civ., Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtă.
În temeiul dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă, recurenta, ca parte căzută în pretenții, va fi obligată la plata către intimatul reclamant a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, justificat prin chitanța depusă la dosar (fila 20).
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta S. N. DE T.
F. DE C. "C. C. "; SA B. împotriva sentinței civile nr. 1636 din _
, respectiv împotriva sentinței civile nr. 19 din_ ale T. ui Maramureș pronunțate în dosar nr._, pe care le menține.
Obligă pe numita recurentă să plătească intimatului S. L. și I. AL M. F. din R. de LS -M. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 martie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. G. -L. T. I. T.
G. ,
N. N.
Red. G.L.T./M.N./2 ex./_
Jud.fond-Brîndușa G.
