Decizia civilă nr. 2350/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 2350/R/2013
Ședința publică din data de 15 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. -R. M. JUDECĂTORI: C. M.
S. -C. B.
G.: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul Ș. A. și de către pârâta SC A. C. S. împotriva sentinței civile nr. 291 din 22 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr._, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul recurent, lipsă fiind reprezentantul pârâtei recurente.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
Reclamantul recurent arată că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamantul recurent solicită admiterea recursului și obligarea pârâtei să prezinte acte doveditoare în baza cărora i-a fost desfăcut contractul de muncă. Arată că a contestat decizia de desfacere a contractului de muncă. Referitor la consemnările din încheierea de ședință din_ cum că a precizat că nu
înțelege să atace această decizie, arată că nu a înțeles solicitarea instanței. Cu privire la recursul pârâtei solicită respingerea lui motivat pe faptul că nu a semnat nici un stat de plată, nu a primit nici un fluturaș, nu a semnat nici un proces-verbal și nu i s-a întocmit fișa postului.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 291 din 22 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._
s-a admis acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul Ș. A. în contradictoriu cu pârâta SC A. C. S. .
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite acestuia pentru perioada 15.05 -_, calculate la nivelul salariului minim pe economie.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 397 lei sumă netă, reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, corespunzător unei perioade de 11 luni lucrate.
S-a luat act că reclamantul renunță la judecarea capătului inițial de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea garanției în cuantum de un salariu.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamantul a avut calitatea de angajat al pârâtei, în baza contractului individual de muncă
înregistrat sub nr. 5/2011, încheiat pe durată nedeterminată începând cu data de_, reclamantul fiind angajat pe post de paznic cu normă întreagă de 8 ore/zi, 40 de ore/săptămână, cu un salariu de bază brut lunar de 670 lei, având dreptul la un număr de 20 de zile de concediu de odihnă pe an.
Contractul de muncă a încetat la data de_, aplicându-se sancțiunea desfacerii disciplinare a raportului de muncă.
S-au reținut dispozițiile art. 168 și 272 Codul muncii.
Cum pârâta nu a făcut dovada achitării salariului corespunzător muncii prestate de reclamant pentru perioada 15.05 -_, cererea acestuia a fost apreciată întemeiată sub aspectul plății salariului calculat prin raportare la salariul de 670 lei, conform înscrierii din contractul individual de muncă.
Potrivit dispozițiilor art. 146 alin. 4 Codul muncii, la încetarea contractului individual de muncă, este permisă compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat. Având în vedere că nu s-a făcut dovada de către pârâtă că a acordat reclamantului concediul de odihnă la care acesta era îndreptățit potrivit perioadei lucrate și nici nu s-a făcut dovada că i s-ar fi compensat în bani concediul neefectuat, instanța a apreciat întemeiat și acest capăt de cerere, suma datorată concediului aferent pentru 11 luni lucrate fiind de 397 lei, sumă indicată de pârâtă în adresa depusă la fila 27 din dosar, calculul nefiind contestat de către reclamant.
În ce privește restituirea garanției constituite în sarcina reclamantului, cu ocazia concluziilor pe fond, reclamantul a declarat că înțelege să renunțe la judecarea acestui capăt de cerere.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Ș. A. și pârâta SC A. C. S. .
Reclamantul Ș. A.
a solicitat ca pârâta să facă dovada desfacerii contractului de muncă și dovada semnării statului de plată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul a arătat că administratorul societății i-a desfăcut contractul de muncă ilegal și fără să respecte legea.
A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei, 50 lei pentru o zi pierdută plus transportul pentru 6 zile.
Pârâta SC A. C. S.
a solicitat casarea în întregime a hotărârii atacate și pe cale de consecința, rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii reclamantei SC A. C. S. și rejudecarea cauzei în prima instanța.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că potrivit documentelor anexate și recunoscute de reclamant, lunar a primit în mână suma de 600 RON, ori conform contractului de muncă trebuia să primească mai puțin, a încasat bani iulie 2011-iunie 2012 suma de 6300 RON, avea dreptul la suma de 5573 RON, a încasat în plus suma de 727 RON.
S-a invocat folosirea abuzivă a telefonului prejudiciu 173.48 RON, dispariția din firmă a unui troliu electric prejudiciu 650 RON, furt armaturi metalice în suma de 100 RON, a dispărut gardul ce împrejmuia perimetrul firmei prejudiciu1000 RON, curent electric consumat cu reșou improvizat în plus față de consumul normal 1696,94ron, a locuit, cu acordul recurentei, cca. 3(trei) luni în firma prejudiciu 400 RON.
Prejudiciul constatat este în suma de 4747,42 RON.
Menționează că nici unui muncitor din firmă nu i-a fost reținută vreo garanție din salariu, plățile salariale s-au efectuat de regulă în 15 și 30 ale lunii în curs.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererile de recurs, Curtea reține următoarele:
Recursul reclamantului este nefondat.
2
Prin demersul judiciar promovat în fața instanței de fond, reclamantul nu a solicitat anularea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă. Astfel, potrivit mențiunilor consemnate în încheierea de ședință întocmită la termenul de judecată din data de 19 octombrie 2012, reclamantul a arătat că "nu înțelege să atace decizia prin care i s-a desfăcut contractul individual de muncă";.
Ca atare, criticile formulate în cererea de recurs cu privire la modalitatea încetării contractului de muncă al reclamantului, nu sunt de natură a conduce la modificarea soluției adoptate, deoarece tribunalul nu a fost cu investit cu o cerere sub acest aspect.
Se constată a fi nefondat și motivul de recurs referitor la omisiunea obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant pe parcursul derulării litigiului în fața primei instanțe în cuantum de 100 lei pentru fiecare termen de judecată, constând în contravaloarea transportului și a zilei de lucru.
Într-adevăr, potrivit art. 274 C.proc.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, însă ca orice pretenție aceasta trebuie dovedită.
Astfel, se constată că reclamantul nu a depus la dosar dovezi privind efectuarea unor cheltuieli cu transportul pentru prezența la sediul instanței (bilete de călătorie, chitanțe de achiziționare combustibil etc.), dar nici dovezi cu privire la salariul pe care nu l-a putut realiza prin neprezentarea la locul de muncă, motiv pentru care Curtea apreciază că în mod just nu au fost acordate reclamantului cheltuielile de judecată solicitate la fondul cauzei.
Recursul pârâtei este nefondat.
Cu privire la soluția primei instanțe de obligare a pârâtei la plata diferențelor salariale, prin recursul său societatea a susținut că reclamantul a primit lunar suma de 600 lei, deși contractului de muncă trebuia să primească mai puțin, precum și faptul că în perioada iulie 2011 - iunie 2012 a încasat în plus suma de 727 lei.
Curtea reține că obligația principală a angajatorului este aceea de plată a salariului, și anume a contraprestației pentru munca îndeplinită de salariat.
Din cuprinsul art. 168 alin. 1 Codul muncii, reiese că "plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit".
Sarcina probei în acest sens revine angajatorului potrivit art. 272 Codul muncii, care cuprinde o reglementare expresă în acest sens, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Așadar, deși încunoștințată prin adrese repetate la termenele de judecată în fața instanței de fond, societatea pârâtă nu a înțeles să-și formuleze apărarea și să depună acte doveditoare cu privire la plata salariilor restante pe perioada mai
- iunie 2012, astfel că în mod corect prima instanță a analizat și dat eficiență probatoriului administrat în cauză de reclamant și a admis pretențiile sale, obligând recurenta pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia, aceasta avea obligația de plata a salariului aferent conform art. 154 și 161 Codul muncii.
Într-adevăr, recurenta a depus la dosarul cauzei state de plată aferente lunilor mai și iunie 2012, care însă nu erau semnate de către salariat, astfel încât acestea nu confirmă plata salariilor pretins a fi achitate.
Prin recursul promovat, societatea pârâtă a solicitat casarea sentinței și
"admiterea acțiunii reclamantei";, sens în care a invocat existența unui prejudiciu în cuantum total de 4.747,42 lei.
Însă, Curtea constată că deși societatea pârâtă a invocat existența unui prejudiciu în fața primei instanțe, aceasta nu a formulat o cerere de obligarea a pârâtului la repararea acestuia, respectiv nu a formulat o cerere reconvențională
3
care să conțină toate elementele unei cereri de chemare în judecată, cu toate că i s-a solicitat să către tribunal să precizeze dacă înțelege să formuleze o atare cerere.
Art. 119 C.proc.civ. reglementează dreptul pârâtului de a formula cerere reconvențională dacă are pretenții în legătură cu cererea reclamantului.
Însă, potrivit art. 119 alin. 2 C.proc.civ., cererea reconvențională trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, respectiv cele menționate în cuprinsul art. 112 C.proc.civ.
Ca atare, în lipsa unei cereri reconvenționale formulată în mod neechivoc, în mod corect instanța de fond nu a obligat pe reclamant la efectuarea unei prestații față de pârâtă, motiv pentru care nu se impune casarea hotărârii recurate, astfel cum s-a solicitat prin cererea de recurs.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondate recursurile declarate, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul Ș. A. și de către pârâta SC A. C. S. Baia M. împotriva sentinței civile nr. 291 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I. -R. M. C. M. S. -C. B.
G.
G. C.
Red. S.C.B.
Dact. V.R./2ex. _
Jud. fond: C. V.
4
