Decizia civilă nr. 2529/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 2529/R/2013
Ședința publică din data de 22 mai 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
A. -T. N.
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
M. -C. V.
GREFIER:
M. -L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul UNIUNEA JUDEȚEANĂ A SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT B. -NĂSĂUD în
numele și pentru membrul de sindicat J. M. -F., împotriva sentinței civile nr. 142/F din 15 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr._, privind și pe pârâții G. Ș. "S. M. " B., C. LOCAL B., I. P. M. B., având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25%.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin memoriul de recurs, reclamanta a solicitat judecarea cauzei in conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 142/F din 15 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr._ s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții C. local al municipiului B. și a P. municipiului B. și, în consecință respinge acțiunea formulată împotriva acestor pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul/ta J. M.
F. , reprezentat de UNIUNEA JUDEȚEANĂ A SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT B. -NĂSĂUD, împotriva pârâtei G. S. "S. M. "; B. .
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut:
Analizând prioritar,
în condițiile art.137 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și Primarul municipiului B. tribunalul a găsit-o fondată, motiv pentru care a fost admisă.
Unitatea de învățământ angajatoare căreia îi incumbă plata drepturilor salariale cuvenite personalului didactic este o unitate de învățământ special, a cărei finanțare se asigură conform art. 167 alin. 19 din Legea nr. 84/1995, republicată (lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată) respectiv art. 106, art. 110 alin. 3 din Legea nr. 1/2011 din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat prin bugetele locale ale consiliilor județene.
În același timp, potrivit art. 167 alin. 21 din Legea nr. 84/1995 republicată
(art.111 din Legea nr. 1/2011), consiliul județean alocă prin hotărâri proprii fonduri din cote defalcate din impozitul pe venit la dispoziția acestora, în vederea
finanțării unităților de învățământ preuniversitar de stat.
Prin urmare, consiliul județean este entitatea căruia unitatea de învățământ îi înaintează proiectul de buget întocmit, cu identificarea tuturor categoriilor de venituri și cheltuieli, însoțit de notele de fundamentare, calitate în care aprobă prin hotărâre proiectul de buget.
Având în vedere faptul că finanțarea unității de învățământ chemată în judecată nu se asigură prin bugetul local, pârâții C. local al municipiului B. și Primarul municipiului B. nu justifică legitimare procesuală pasivă astfel că se impune admiterea excepției invocate și în consecință va respinge acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâților C. local al municipiului B. și Primarul municipiului B. ca fiind promovată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Analizând actele și lucrările dosarului
, tribunalul a reținut că în anul școlar 2009-2010, reclamantul/ta a funcționat în cadrul unității școlare chemate în judecată, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar și a intrat în concediu de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25%, în temeiul prevederilor Legii nr. 118/2010.
O asemenea măsură a fost contestată, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010, în care reclamantul s-a aflat în concediu de odihnă, acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, Legea nr. 118/2010 nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25 % statuată prin art.1 din Legea 118/2010 este aplicabilă și indemnizației de concediu, desigur, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, chiar dacă art.1 din lege nu face referire expresă la indemnizația de concediu.
Întrucât diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu data de 3 iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august, trebuia diminuată cu 25% în baza Legii nr. 118/2010 și o asemenea diminuare opera și în situația în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile
înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 250/1992, republicată.
Din adeverința depusă la dosar, reiese că prevederile Legii nr. 118/2010 s- au aplicat în privința reclamantului/tei cu începere din 3 iulie 2010, în mod legal, reclamantul /ta nefiind îndreptățit la plata diferențelor bănești solicitate, când încă nu erau în vigoare prevederile Legii nr. 118/2010.
Prin urmare, sub acest aspect, acțiunea nu este întemeiată.
Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 fac referire nu numai la salarii, ci și la alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază se reține că aceasta reprezintă un drept salarial.
Acțiunea este neîntemeiată din perspectiva reglementărilor europene invocate.
Existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei/ului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant/a, ceea ce nu este cazul întrucât Legea nr. 118/2010 s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
Convenția europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Măsura reducerii salariilor și implicit a indemnizației pentru concediul de odihnă, a fost făcută în baza unei legi, nr.118/2010, astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
Tribunalul a reținut că, în speță, nu s-a încălcat dreptul la respectarea bunului recunoscut și ocrotit de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în cazul de față, însă, așa cum s-a arătat mai sus, constituie bun doar dreptul la salariu conferit prin lege, iar nu și întinderea concretă a cuantumului acestuia, care poate evolua în funcție de lege, pentru că, admițând o interpretare contrară, ar însemna că mărimea salariului odată stabilită, aceasta nu mai poate fi modificată, nici redusă, dar nici majorată, interpretare care nu este în spiritul jurisprudenței constante a CEDO.
Prin urmare, o "speranță legitimă "; a reclamantei/ului cu privire la dreptul de a încasa un anumit cuantum al salariului nu poate fi reținută.
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat de mai multe ori că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
În sensul celor anterior reținute de tribunal s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în ședința din 17 octombrie 2011, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 20/2011 având ca obiect soluționarea unui recurs în
interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a pronunțat Decizia nr. 20, în sensul că a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere niciunuia dintre drepturile invocate de către reclamant/ă, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 3251/1998, art. 7 din HG nr. 250/1992, republicată, și ținând seama de jurisprudența Curții europene mai sus arătată, va respinge acțiunea formulată împotriva pârâtului G. Ș. "S. M. "; B. .
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud, în numele și pentru membrul de sindicat, reclamanta/ul J. M. F. solicitând modificarea sentinței, ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, cu consecința admiterii acțiunii reclamantei/ului , astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, iar pentru personalul didactic auxiliar și nedidactic acordarea concediului de odihnă este reglementată atât de prevederile art. 145 din Codul Muncii și ale Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național, Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învățământ, cât și de cele ale Hotărârii de Guvern nr. 250/1992.
Reclamanta/ul a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Arată recurenta/ul că indemnizația de concediu cuvenită cadrelor didactice a fost diminuată cu un procent de 25%, aplicându-se în mod abuziv prevederile Legii nr. 118/2010, contrar art.15 alin.(2) din Constituția României, republicata, art. 1 din Codul civil
În acest sens consideră nelegal faptul că indemnizația, indiferent care ar fi fost modul de calcul, a fost diminuata cu 25%.
S-au invocat prevederile art. 145 din Legea nr. 54/2003 - Codul Muncii, și Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învățământ 2007 - 2008, înregistrat la M.M.F.E.S. cu nr. 596/_, aplicabil si in anul 2009 tuturor salariaților din țară.
Pârâții au amânat în mod nejustificat plata indemnizației după momentul începerii efective a perioadei de concediu. Deși data plecării în concediul de odihnă este în fapt anterioară datei de 3 iulie 2010, plata indemnizației de concediu s-a făcut ulterior începerii efectuării concediului, cu nerespectarea termenului de cel puțin 10 zile anterior plecării în concediu negociat prin Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învățământ.
În consecință, ca urmare a nerespectării termenului imperativ de plată a indemnizației de concediu și prin interpretarea greșită a legii, pârâții au diminuat
cu 25% cuantumul indemnizației, aplicând în mod nejustificat prevederile art. 1 din Legea nr. 118/2010.
Susține recurenta/ul că diminuarea cu 25 % a indemnizației a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
La momentul la care această indemnizație ar fi trebuit calculată în mod corect, respectiv cu 10 zile înaintea plecării în concediu, sau cel puțin cu 5 zile potrivit actelor normative in vigoare, salariile personalului din învățământ erau cele stabilite de prevederile art. 30 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, fiind "înghețate" la nivelul lunii decembrie 2009.
Mai mult, la data la care ar fi trebuit plătită indemnizația de concediu, respectiv înainte de plecarea în concediu, Legea nr. 118/2010 nici măcar nu exista din punct de vedere tehnic, ea fiind publicată în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 441 abia în data de_ și intrând în vigoare abia de la data de_ .
Recurenta/ul a mai arătat că art. 1 din Legea nr. 118/2010 dispune diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/ indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010.
Or aceste două acte normative nu cuprind prevederi referitoare la indemnizațiile de concediu de odihnă sau la cuantumul acestora. În acest sens art. 48 alin. 2 din Legea nr. 330/2009 stabilește expres că "prevederile din actele normative referitoare la detașare, delegare și mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanță, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea și locuința rămân în vigoare".
A mai susținut recurenta/ul că sunt încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, întrucât noțiunea de "bun" îmbracă, în situația de față, natura unui drept patrimonial, respectiv "orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică" (cauza Buchen contra Cehiei). Dreptul la indemnizație pentru concediul de odihnă al salariaților este afectat în mod grav de măsura diminuării cu 25% a veniturilor.
Întrucât dreptul la această indemnizație al salariaților constituie un drept de proprietate în sensul Convenției și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acesteia prin diminuarea menționată mai sus. echivalează cu o expropriere. Practica exproprierii sau a anulării parțiale a dreptului la salariu cu efect definitiv, reprezintă violarea principiilor fundamentale și contravine măsurilor de acordare a asistentei financiare convenite cu Comisia Europeană.
Mai mult decât atât, a fost încălcată și "speranța legitimă" a celor menționați mai sus, întrucât prin măsura dispusă prin actul contestat dreptul lor la o coerență și siguranță legislativă, în baza căreia să-și poată valorifica, păstra și apăra drepturile, devine iluzoriu.
Recursul nu a fost întemeiat în drept, însă procedând la analizarea lui, curtea constată că motivele invocate se încadrează în disp. art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în consecință, în baza art. 304 pct. 9 și 312 alin. 1 Cod proc. civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Astfel cum a reținut și instanța de fond, prin Decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 822 din 21 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, a statuat, cu caracter obligatoriu, conform art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., că:
"dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în
vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.";
Instanța supremă a statuat în sensul că "Chiar dacă art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu conține o referire expresă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului din învățământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil.
Indemnizația de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate și s-a primit salariu.";
De asemenea, s-a avut în vedere și faptul că prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Sub aspectul criticilor formulate în recurs din perspectiva reglementărilor europene Curtea de Apel mai reține și faptul că prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. Mihăieș împotriva României
(cererea nr. 44232/11) și A. Gavril Senteș împotriva României
(cererea nr. 44605/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu au fost
încălcate de către Statul român dispozițiile articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar cu modificările și completările ulterioare.
În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că, în speța respectivă, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de
interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
În raport de aceste dezlegări și statuări obligatorii, instanța de recurs va înlătura criticile reclamantei/ului referitoare la: încălcarea dreptului de proprietate prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea principiului neretroactivității legii și modul de calcul al indemnizației de concediu de odihnă în cuantumul nediminuat după data de 3 iulie 2010.
Întrucât în mod corect prima instanță a admis acțiunea reclamantei/ului, în privința obligării pârâtei la plata indemnizației de concediu nediminuată pentru zilele de 1 și 2 iulie 2010, iar în privința celorlalte pretenții acțiunea este nefondată, diminuarea cu 25% a indemnizației făcându-se cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010, curtea constată că sentința tribunalului este legală și temeinică.
Pentru aceste considerente, văzând și disp. art. 312 alin. 1 Cod proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de UNIUNEA JUDEȚEANĂ A SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT B. în numele și pentru membra/ul de sindicat, reclamanta/ul J. M. F. împotriva sentinței civile nr. 142/F din 15 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 22 mai 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
GREFIER
A. -T. N.
T.
D.
M.
C. V. M.
L.T.
Red. GC dact. A.T.N. 2 ex/7.0.
Jud. primă instanță: C. I.
