Decizia civilă nr. 2799/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _ Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 2799/R/2013
Ședința publică din 24 mai 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A. -A. P. JUDECĂTORI: C. -M. CONȚ
I. -D. C. GREFIER: A. -A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta UNIUNEA JUDE- ȚEANĂ A SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT B. - NĂSĂUD în numele
și pentru membra de sindicat F. C. , împotriva sentinței civile nr. 128/F/_ a Tribunalului B. -Năsăud, pronunțată în dosar nr. _ , privind și pe pârâții intimați G. Ș. L.
(devenit LICEUL TEHNOLOGIC L. ), C. LOCAL L. și I. P. L.
, având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25 %.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă nimeni. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanta Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. - Năsăud a fost introdus în termen legal, a fost motivat, a fost comunicat intimaților și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în baza art. 15 lit. a din Legea nr. 146/1997.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că prin memoriul de recurs (f. 7 din dosar), reclamanta recurentă a solicitat judecarea cauzei și în lipsa reprezentantului său de la dezbateri, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
De asemenea, Curtea constată că la data de_, a fost înregistrată la dosar o întâmpinare, în 3 exemplare, care a fost formulată și expediată prin poștă de către chematul în garanție intimat M. E., C., T. și S., prin care se solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a M. ui E. ,
C., T. și S., iar pe fondul cauzei solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată și, totodată, solicită judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.pr.civ..
Curtea reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 128/F/_ , pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr. _ , s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul/a F. C. , reprezentată de Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud, împotriva pârâților GRUP Ș. L. (devenit LICEUL TEHNOLOGIC L. ), C. LOCAL L. și PRIMARUL
COMUNEI L. și, în consecință:
A fost obligat pârâtul GRUP Ș. L. (devenit LICEUL TEHNOLOGIC L.
) să calculeze indemnizația pentru concediul de odihnă efectuat anterior datei de_, fără aplicarea diminuării de 25%, prevăzută prin Legea nr. 118/2010 și să plătească reclamantului/tei diferența dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată, respectiv pentru 1 și 2 iulie 2010.
Au fost obligați pârâții C. Local L. și Primarul L. să aprobe, respectiv să aloce unității școlare fondurile necesare pentru plata diferenței de indemnizație anterior menționată.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. .
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Primarul comunei L. și C. local al comunei L. împotriva chematului în garanție
M. E., C., T. și S. B., ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Primarul comunei L. și C. local al comunei L. împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice B., reprezentat prin Direcția Generală a F.
P. B. -Năsăud.
S-au respins ca neîntemeiate celelalte pretenții formulate. Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței următoarele
:
"În anul școlar 2009-2010, reclamantul/a a funcționat în cadrul unității școlare chemate în judecată, pe postul de profesor, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar și a intrat în concediu de odihnă anterior datei de 1 iulie 2010, indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25%, în temeiul prevederilor Legii nr. 118/2010.
O asemenea măsură a fost contestată, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010, în care reclamantul/a s-a aflat în concediu de odihnă, acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, Legea nr. 118/2010 nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, aplicabilă din data de
3 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din Legea nr. 128/1997, act normativ în
vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin Legea nr. 1/2011.
În aplicarea prevederilor art. 103 din Legea nr.128/1997, s-a emis Ordinul nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ.
În anexa 1 pct. 21 și 22 din Ordinul nr. 3251/1998 se reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, stabilindu-se că, pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă și această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 250/1992, republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare.
Prin urmare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 145 din Codul muncii, care nu sunt astfel incidente.
În baza reglementărilor speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamantului/ei coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august și, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%, iar diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 1 iulie 2010.
Astfel, pentru luna iulie 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă, indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. Aceeași modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25 % statuată prin art.1 din Legea 118/2010 este aplicabilă și indemnizației în discuție, desigur, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, chiar dacă art.1 din lege nu face referire expresă la indemnizația de concediu.
Întrucât diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu data de 3 iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august, trebuia diminuată cu 25%, în baza Legii nr. 118/2010 și o asemenea diminuare opera și în situația în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 250/1992, republicată.
Chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010, se plătea indemnizația de concediu în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizarea plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Numai că, din adresa depusă de către unitatea școlară, la dosar rezultă că prevederile Legii nr. 118/2010 s-au aplicat în privința reclamantului/ei cu începere din 1 iulie 2010, în mod nelegal, reclamantul/a fiind îndreptățit/ă la plata diferențelor bănești dintre suma cuvenită acesteia în baza contractului individual de muncă și cea efectiv încasată pentru zilele de 1 și 2 iulie 2010, când încă nu erau în vigoare prevederile Legii nr. 118/2010.
Prin urmare, acțiunea este întemeiată doar în parte.
Tribunalul reține că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 fac referire nu numai la salarii, ci și la alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază se reține că aceasta reprezintă un drept salarial.
Acțiunea este neîntemeiată din perspectiva reglementărilor europene invocate de reclamantă.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 118/2010, măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului, în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat, astfel că pârâtul angajator a procedat la diminuarea indemnizației reclamantului cu 25%, măsură contestată în prezenta cauză.
Dispozițiile Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/_ și nr. 874/_ constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului/ei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantului/ei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale cuvenite pe perioada concediului de odihnă constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din Legea nr. 118/2010, s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a
Guvernului, măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salarial și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a indemnizației de concediu de odihnă care ce calculează în raport de salariu constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Pentru respectarea prevederilor Convenției trebuie observat că, referitor la regula aplicabilă art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute in vedere următoarele aspecte: dacă reclamanta are un "bun"; în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un "just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Noțiunea de "bun"; utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un "bun"; care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o "speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât Legea nr. 118/2010 s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
Convenția europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Măsura reducerii salariilor și implicit a indemnizației pentru concediul de odihnă, a fost făcută în baza unei legi, nr.118/2010, astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
În ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea Legii nr.118/2010 s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. Acesta a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv.
Tribunalul reține că, în speță, nu s-a încălcat dreptul la respectarea bunului recunoscut și ocrotit de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în cazul de față, însă, așa cum s-a arătat mai sus, constituie bun doar dreptul la salariu conferit prin lege, iar nu și întinderea concretă a cuantumului acestuia, care poate evolua în funcție de lege, pentru că, admițând o interpretare contrară, ar însemna că mărimea salariului odată stabilită, aceasta nu mai poate fi modificată, nici redusă, dar nici majorată, interpretare care nu este în spiritul jurisprudenței constante a CEDO.
Prin urmare, o "speranță legitimă"; a reclamantului/ei cu privire la dreptul de a încasa un anumit cuantum al salariului nu poate fi reținută.
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat de mai multe ori că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
În considerarea celor menționate mai sus, instanța apreciază că măsura luată a avut un scop legitim, fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care
poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece reclamantul/a nu a fost lipsit/ă în totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
În sensul celor anterior reținute de tribunal s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a fost chemată să realizeze interpretarea unitară a dispozițiilor art.1 din Legea nr.118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.150(fost art. 145) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată,art.103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, și art.7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, referitor la cuantumul indemnizației de concediu aferent anului școlar 2009-2010, cuvenit personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat, ca urmare a faptului că în practica judiciară s-au pronunțat soluții diferite.
Astfel, în ședința din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 20/2011 având ca obiect soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a pronunțat Decizia nr. 20, în sensul că a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul constată că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere niciunuia dintre drepturile invocate de către reclamant/ă, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 3251/1998, art. 7 din HG nr. 250/1992, republicată, și ținând seama de jurisprudența Curții europene mai sus arătată, va admite în parte acțiunea formulată în modalitatea arătată și va obliga unitatea școlară pârâtă să plătească reclamantului/ei diferența dintre indemnizația cuvenită și cea efectiv încasată, pentru 1 și 2 iulie 2010.
Pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2010 pretențiile urmează a fi respinse ca neîntemeiate.
Cum pârâții de rând 2 și 3 sunt autoritățile care în conformitate cu art. 167 din Legea nr. 84/1995(în vigoare în perioada pentru care se cuvin diferențele salariale) și cu art.104 din Legea 1/2011, asigură finanțarea unităților de învățământ preuniversitar din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoare adăugată și alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, aceștia urmează a fi obligați să aloce fondurile necesare plății către reclamantă a sumelor restante datorate, în aceleași condiții în care asigură plata celorlalte drepturi salariale ale personalului didactic. În conformitate cu art. 36 din Legea nr. 215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și
asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația, iar Primarul unității administrative este ordonator principal de credite al bugetului acesteia, potrivit art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001, motiv pentru care vor fi obligați să aloce fondurile necesare plății diferenței de indemnizație la care este îndreptățită reclamanta.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.
, C., T. și S. este întemeiată și va fi admisă având în vedere următoarele:
Potrivit art. 167 alin. 17 din Legea nr. 84/1995, republicată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. ui E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru
învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă.
În consecință, cererea de chemare în garanție a acestui minister formulată de pârâții Primarul și C. local urmează a fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, admiterea acestei excepții împiedicând analiza fondului cererii de chemare în garanție formulată.
Cererea de chemare în garanție a M. ui F. P., care a fost reprezentat în proces de Direcția Generală a F. P. B. -Năsăud, cerere formulată de pârâții Primarul și C. local va fi respinsă ca neîntemeiată având în vedere cele statuate în Decizia nr.10/2011 pronunțată de ÎCCJ asupra recursului în interesul legii potrivit căreia o astfel de cerere de chemare în garanție formulată de ordonatorul de credite nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 60 C.pr.civ..
În acest sens ÎCCJ a reținut că "pretențiile menționate pe calea chemării în garanție de către instituția bugetară pârâtă (de exemplu, alocările de fonduri sau rectificările bugetare) nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță, în considerarea celor ce succedă.
Între instituțiile publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile respective nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituție publică a obligației ce îi incumbă fie în baza raportului juridic de muncă, fie în baza dispozițiilor Legii nr. 315/2006.
Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.
Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului
bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. (1) pct. 6 - 8, 11 și
13 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare.
În plus, art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, dispune în sensul că, în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă și ale altor dispoziții legale aplicabile în materie.
În mod corelativ obligației de diligență ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.
Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului.
În consecință, dispozițiile analizate ale art. 19 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 1 - 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenței unei obligații de garanție sau de despăgubire ce revine M. ui F. P. în cazul obligațiilor de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice, cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar.
Prin urmare, atât timp cât între debitorul obligației de plată deduse judecății, respectiv instituția publică obligată la plată și chematul în garanție, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, nu există o obligație de garanție sau de despăgubire, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată";.
Împ o tr iv a aces te i se n tințe a decl ar at re curs, în ter men leg al, recl aman ta Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud, în numele și pentru membra/membrul de sindicat F. C. ,
solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii ca întemeiată, cu obligarea pârâtului de rândul 1 la calcularea indemnizației de concediu aferentă anului școlar 2009-2010, în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25%, prevăzută de Legea nr. 118/2010, în conformitate cu prevederile legale aflate în vigoare cu 10 zile anterior plecării în concediu; obligarea pârâților la plata diferenței dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată pentru concediul de odihnă aferent anului școlar 2009-2010; obligarea pârâților de rândul 2, 3 la asigurarea finanțării pentru plata acestor sume.
În motivarea recursului s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, iar pentru personalul didactic
auxiliar și nedidactic acordarea concediului de odihnă este reglementată atât de prevederile art. 145 din Codul Muncii și ale Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național, Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învățământ, cât și de cele ale art. 150 din Legea nr. 53/2003 și ale art. 7 din H.G. nr. 250/1992.
Reclamantul/a a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Arată recurenta că indemnizația de concediu cuvenită cadrelor didactice a fost diminuată cu un procent de 25%, aplicându-se în mod abuziv prevederile Legii nr. 118/2010.
Potrivit principiului consacrat în art.15 alin. (2) din Constituția României, republicata, "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".
In același sens sunt și dispozițiile art. 1 din Codul civil, "legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactiva".
În acest sens consideră nelegal faptul că indemnizația, indiferent care ar fi fost modul de calcul, a fost diminuata cu 25%.
Prevederile art. 145 din Legea nr. 54/2003 - Codul Muncii stabilesc în mod imperativ că pentru perioada concediului de odihnă, salariații beneficiază de indemnizația de concediu "cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu." Același termen este stabilit și de prevederile Hotărârii de Guvern nr. 250/1992, republicată.
Mai mult decât atât, Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învățământ 2007 - 2008, înregistrat la M.M.F.E.S. cu nr. 596/_, aplicabil si in anul 2009 tuturor salariaților din țară, conține prevederi referitoare la termenul de plată a acestei indemnizații stipulând la art. 29 faptul ca: "(1) Dreptul la concediul de odihnă este garantat de lege (…). (2) Perioada de efectuare a concediului de odihnă pentru fiecare salariat se stabilește de către consiliul de administrație sau de către senatul universității împreună cu sindicatele reprezentative de la nivelul unităților/instituțiilor de învățământ prevăzute În anexa nr. 6 în funcție de interesul învățământului și al celui În cauză până la data de 15 octombrie. (3) Cadrele didactice beneficiază de un concediu de odihnă de ce! puțin 62 de zile lucrătoare, respectiv 78 de zile calendaristice. (4) Indemnizația de concediu se acordă salariatului cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă".
Pârâții au amânat în mod nejustificat plata indemnizației după momentul începerii efective a perioadei de concediu. Deși data plecării în concediul de odihnă este în fapt anterioară datei de 3 iulie 2010, plata indemnizației de concediu s-a făcut ulterior începerii efectuării concediului, cu nerespectarea termenului de cel puțin 10 zile anterior plecării în concediu negociat prin Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învățământ. Mai mult, nu a fost respectat nici măcar termenul mai scurt de cel puțin 5 zile anterior plecării în concediu, stabilit de Codul Muncii și H.G. nr. 250/1992.
În consecință, ca urmare a nerespectării termenului imperativ de plată a indemnizației de concediu și prin interpretarea greșită a legii, pârâții au diminuat cu 25% cuantumul indemnizației, aplicând în mod nejustificat prevederile art. 1 din Legea nr. 118/2010.
Susține recurenta/ul că diminuarea cu 25% a indemnizației a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
La momentul la care această indemnizație ar fi trebuit calculată în mod corect, respectiv cu 10 zile înaintea plecării în concediu, sau cel puțin cu 5 zile potrivit actelor normative in vigoare, salariile personalului din învățământ erau cele stabilite de prevederile art. 30 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, fiind "înghețate" la nivelul lunii decembrie 2009.
Mai mult, la data la care ar fi trebuit plătită indemnizația de concediu, respectiv înainte de plecarea în concediu, Legea nr. 118/2010 nici măcar nu exista din punct de vedere tehnic, ea fiind publicată în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 441 abia în data de_ și intrând în vigoare abia de la data de_ .
Chiar dacă plățile au fost întârziate de lipsa de fonduri, statele de plată trebuiau întocmite cu respectarea termenului legal, în consecință nu exista posibilitatea legală de a invoca dispozițiile Legii nr. 118/2010, înainte de apariția ei în Monitorul Oficial.
Recurenta/ul a mai arătat că art. 1 din Legea nr. 118/2010 dispune diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010.
Or aceste două acte normative nu cuprind prevederi referitoare la indemnizațiile de concediu de odihnă sau la cuantumul acestora. În acest sens art. 48 alin. 2 din Legea nr. 330/2009 stabilește expres că "prevederile din actele normative referitoare la detașare, delegare și mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanță, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea și locuința rămân în vigoare".
A mai susținut recurenta că sunt încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, întrucât noțiunea de "bun" îmbracă, în situația de față, natura unui drept patrimonial, respectiv "orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică" (cauza Buchen contra Cehiei). Dreptul la indemnizație pentru concediul de odihnă al salariaților este afectat în mod grav de măsura diminuării cu 25% a veniturilor.
Întrucât dreptul la această indemnizație al salariaților constituie un drept de proprietate în sensul Convenției și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acesteia prin diminuarea menționată mai sus. echivalează cu o expropriere. Practica exproprierii sau a anulării parțiale a dreptului la salariu cu efect definitiv, reprezintă violarea principiilor fundamentale și contravine măsurilor de acordare a asistentei financiare convenite cu Comisia Europeană.
Mai mult decât atât, a fost încălcată și "speranța legitimă" a celor menționați mai sus, întrucât prin măsura dispusă prin actul contestat dreptul lor la o coerență și siguranță legislativă, în baza căreia să-și poată valorifica, păstra și apăra drepturile, devine iluzoriu.
Cu toate că dispozițiile Legii nr. 118/2010 nu erau incidente în chestiunea calculului și plății drepturilor privind indemnizația de concediu, totuși pârâții au procedat fără temei legal la amânarea acordării drepturilor corespunzătoare și, ulterior, la calcularea și plata diminuată cu un procent de 25% a indemnizației de concediu, plată care s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale referitoare atât la termenul de plată, cât și la cuantumul indemnizației pentru concediul de odihnă, reclamantul/a fiind în mod nelegal privat de un drept cuvenit în mod legal.
Recursul este nefondat.
Cu privire la fondul cauzei.
Reclamantul/a este angajatul/a unității școlare chemată în judecată, pe postul de profesor, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar (fila 9 dosar fond), intrând în concediul de odihnă aferent anului școlar 2009-2010 în data de _ , aspect confirmat de adeverința nr. 85/_, eliberată de pârâtul de rândul 1.
În cursul anului școlar 2009-2010 reclamantului/ei, pentru perioada iulie- august 2010, indemnizația de concediu cuvenită i-a fost diminuată cu 25% în temeiul prevederilor Legii nr. 118/2010, începând cu data de 1 iulie 2010 (f. 35 dosar fond - adeverința nr. 40/_ , eliberată de pârâtul 1).
Reclamantul/a a contestat, prin acțiunea pendinte, această măsură, apreciind că pentru lunile iulie și august 2010, în care reclamantul/a s-a aflat în concediu de odihnă, acestuia/acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, Legea nr. 118/2010 nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte, plata
indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Cu privire la dispozițiile legale incidente în speță
.
În aprecierea caracterului fondat ori nefondat al susținerilor reclamantei/ului, Curtea apreciază că trebuie pornit de la analizarea dispozițiilor legale incidente în cauză.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010, aplicabilă din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010, privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din Legea nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin Legea nr. 1/2011.
Potrivit art. 103 din Legea nr. 128/1997 (abrogată de art. 361 din Legea nr. 1/2011 la data de 9 februarie 2011), "cadrele didactice beneficiază de dreptul la concediu astfel:
concediul anual cu plata, în perioada vacantelor școlare, respectiv universitare, cu o durata de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale; în cazuri bine justificate, conducerea instituției de învățământ poate întrerupe concediul legal, persoanele în cauza urmând a fi remunerate pentru munca depusa; normele metodologice referitoare la efectuarea concediului legal vor fi elaborate de M. E., C. și Inovării împreună cu sindicatele recunoscute pe plan național; (lit. a) a art. 103 a fost modificată conform Hotărârii nr. 366 din 18 aprilie 2007, publicate în Monitorul Oficial nr. 277 din 25 aprilie 2007).
perioadele de efectuare a concediului de odihna pentru fiecare cadru didactic se stabilesc de către consiliul de administrație sau senatul universității și de sindicatele de la nivelul unităților școlare sau universitare, în funcție de
interesul învățământului și al celui în cauza.";
În aplicarea prevederilor art. 103 din Legea nr. 128/1997, s-a emis Ordinul nr. 3251/1998, pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ.
În anexa 1 pct. 21 și 22 din Ordinul nr. 3251/1998 se reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, stabilindu-se că pe durata concediului de odihnă cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.
Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr.
250/1992, republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare.
Art. 7 din HG nr. 250/1992 (republicata in temeiul art. III din Hotărârea Guvernului nr. 314 din 9 mai 1995, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 17 mai 1995), prevede următoarele :
"(1) Pe durata concediului de odihna, salariații au dreptul la o indemnizație calculata in raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, după caz, indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreuna, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice in care se efectuează zilele de concediu de odihna.
Media zilnica a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabilește in raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare luna in care se efectuează zilele de concediu.
Pentru salariații încadrați cu fracțiuni de norma, indemnizația de concediu de odihna se calculează avându-se in vedere veniturile prevăzute la alin. (1), cuvenite pentru fracțiunea sau fracțiunile de norma care se iau in calcul.
Prevederile alin. (1)-(3) se aplica si in cazul efectuării concediului restant din anul 1991.
Indemnizația de concediu de odihna se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării in concediu";.
Susținerea instanței de fond, conform căreia "în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 145 din Codul muncii, care nu sunt astfel incidente în speță";, este reală, însă se impune a se preciza faptul că și dispozițiile art. 145 Codul muncii, devenit art. 150 după republicare, conține dispoziții similare cu cele ale art. 7 din HG nr. 250/1992, după cum urmează :
În conformitate cu prevederile art. 150 din Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii (fost art. 145 înainte de republicare), "(1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.
Indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
Indemnizația de concediu de odihnă se plătește de către angajator cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu";.
Dispoziții similare au fost reglementate și prin Anexa nr. 1 la Ordinul nr.
din 12 februarie 1998, pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihna al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată (abrogat de art.2 din Ordinul nr. 5559/2011 la data de 13 octombrie 2011), după cum urmează:
"10. Programarea concediilor de odihna se va face la începutul anului școlar sau universitar de către consiliul de administrație sau de către senatul universității și de sindicatele de la nivelul unităților școlare sau universitare ori, după caz, de reprezentanții salariaților.
Perioadele de efectuare a concediului de odihna pentru fiecare cadru didactic se stabilesc de consiliul de administrație sau de senatul universității și de sindicatele de la nivelul unităților școlare sau universitare, în funcție de interesul învățământului și al celui în cauza.
La programarea concediilor de odihna ale cadrelor didactice, conducerea unității va tine seama, în măsura în care este posibil, și de specificul activității celuilalt soț.
În situația imposibilității efectuării integrale a concediului de odihna în timpul vacantei de vara, concediul de odihna se poate efectua și în alte perioade ale anului școlar sau universitar, în funcție de interesul procesului de învățământ sau al celui în cauza.
Programarea concediului de odihna se va face prin decizie a conducerii instituției de învățământ, pentru întregul personal din unitate.
Pentru fiecare cadru didactic, încadrat după aprobarea programării concediilor de odihna pe întreaga instituție de învățământ, se va stabili, în scris, o data cu semnarea contractului individual de munca, perioada de concediu.
Pe durata concediului de odihna, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnica a salariului de baza, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihna se efectuează în cursul a doua luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare luna în parte.
Media zilnica a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare luna în care se efectuează zilele de concediu de odihna.
În calculul indemnizației concediului de odihna acordat personalului didactic se iau în considerare și sporurile care fac parte din salariul de baza, conform Legii nr. 128/1997.
26. Indemnizația de concediu de odihna se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu";.
Rezultă, așadar, din economia textelor legale mai sus invocate, că Indemnizația de concediu de odihna trebuie plătită de către angajator cu cel puțin 5 zile înaintea plecării in concediu";.
Curtea constată, însă, că prioritate de aplicare în speță are Decizia în interesul legii nr. 20/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 3307alin. 4 C.pr.civ.
Așadar, în cauza pendinte este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 20/_, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat în sensul că:
"Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava în sensul că:
Stabilește că dispozițiile art. 1 din Le gea nr. 118/2010
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, raportat la art.150 (fost art. 145) din Codul Muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art.7 din Hotărârea Guvernului nr.250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate depersonalul didactic și didactic aux iliar din învățământul preuniversitar de
stat ce au ca obiec t acordarea indemn izației de concediu de odihnă aferentă
anului școlar 2009 -2010, după intr area în vigoare a Legii nr.118/2010,
respectiv 3 iulie 2010.
Obligatorie, potrivit art.3307alin.4 din Codul de procedură civilă";.
În considerentele Deciziei în interesul legii s-a arătat că "algoritmul de calcul al indemnizației cuvenite personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul de odihnă este diferit de cel stabilit de art. 50, fostul art. 145 din Legea nr. 53/2003, republicată, pentru celelalte categorii de salariați, în cazul cărora se are în vedere media zilnică a salariilor de bază, indemnizațiilor și sporurilor cu caracter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care se efectuează concediul.
Or, în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educației naționale nr._, indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.
Din interpretarea prevederii normative anterior citate rezultă faptul că indemnizația de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devine
scadentă zi cu zi, pe măsură ce concediul este efectuat, și se calculează prin raportare tot la media veniturilor, zi cu zi, din perioada în care concediul se efectuează.
Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25% statuată prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție, desigur de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie 2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată.
O altă interpretare juridică ar conduce la încălcarea principiului egalității în drepturi, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, pentru că indemnizația de concediu înlocuiește salariul (care devine scadent pe măsura prestării activității), motiv pentru care aceasta devine scadentă în aceeași modalitate. În caz contrar, salariatul aflat în activitate, după data de 3 iulie 2010, ar obține venituri salariale inferioare celor obținute de salariatul care se află în concediu de odihnă în aceeași perioadă.
Cu alte cuvinte, chiar dacă art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu conține o referire expresă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului din învățământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil.
Pe de altă parte, pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educației naționale nr._, prevede faptul că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Această dispoziție normativă nu poate influența aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabilește cuantumul indemnizației de concediu de odihnă. Ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi bănești, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaților din învățământ.
Ca atare, indemnizația de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate și s-a primit salariu.
În altă ordine de idei, prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, reclamantul/a nu era beneficiar/ă al/a unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat, respectiv, nu se putea prevala de o "speranță legitimă";, în legătură cu dreptul la indemnizația de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.
În concluzie, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în același mod și indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul efectuat după această dată (3 iulie 2010) se impune a fi diminuată proporțional, ca urmare a faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul";.
În speță, față de împrejurarea că reclamantul/a și-a început efectuarea concediului legal de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, însă, derularea efectivă a concediului de odihnă s-a desfășurat și după data de 3 iulie 2010, când a intrat în vigoare Legea nr. 118/2010, Curtea constată că, în conformitate cu Decizia nr. 20/_ a Înaltei Curți de C. și Justiție, reclamantul/a este îndreptățit/ă la a beneficia de acordarea integrală a indemnizației de concediu aferentă zilelor de concediu efectuate anterior datei de 3 iulie 2010, respectiv, la diminuarea acesteia cu 25%, pentru zilele de concediu efectuat după data de 3 iulie 2010.
Drept urmare, Curtea constată că în mod legal prima instanță a statuat în sensul anterior arătat.
Nu poate fi împărtășită susținerea recurentului/recurentei, în sensul că Legea nr. 118/2010 retroactivează și că astfel se încalcă principiul neretroactivității legii, consacrat în art. 15 alin. 2 din Constituția României, câtă vreme, dispozițiile Legii nr. 118/2010 trebuie aplicate efectiv doar începând cu
data de 3 iulie 2010, data intrării sale în vigoare, respectiv, doar începând cu data de_, se impune diminuarea indemnizațiilor de concediu de odihnă, aferente concediului de odihnă efectuat ulterior acestei date.
Așa fiind, în temeiul considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ, în numele și pentru membrul/a de sindicat
C. , împotriva sentinței civile numărul 128/F/_ a Tribunalului B.
-Năsăud, pronunțată în dosar numărul _ , pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din data de 24 mai 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
A. -A. P.
C.
-M.
CONȚ
I. -D. C.
GREFIER
A. M.
Red.CMC/dact.MS 2 ex./_ Jud.fond: C.I.
