Decizia civilă nr. 2848/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2848/R/2013
Ședința publică din data de 28 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorii S.
L. D., T. T. -V., V. I. -V. și B. E. împotriva deciziei civile nr. 423/R din 12 februarie 2013 pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosar nr._ privind și pe intimații pârâți A. N. A Î. F. B. și F.
J. S., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Contestația este formulată și motivată în termen legal, a fost comunicată intimaților și este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 27 mai 2013 intimații au transmis prin fax la dosar întâmpinare.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea contestatorilor, ca și pe aceea a intimaților, de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin decizia civilă nr. 423/R din_ a Curții de Apel Cluj pronunțată în dosar nr._, a fost admis recursul declarat de pârâta A. N. A Î.
F. B. împotriva sentinței civile nr. 5031 din_ a Tribunalului S. pronunțată în dosar nr._, pe care a modificat-o în tot în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.
L. D., T. T. -V., V. I. -V. și B. E. în contradictoriu cu pârâta A. N. a Î. F. .
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut, în esență, că
potrivit prevederilor art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 82/2011, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, se înființează A. N. de Îmbunătățiri F.
, instituție publică cu personalitate juridică, finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, în subordinea M. ui Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin reorganizarea Administrației Naționale a Î. F. .
Reținând și dispozițiile art. 1 alin. 4 și ale art. 3 din acest act normativ, Curtea citează ca relevante prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 82/2011 potrivit cărora "(1) Personalul angajat în cadrul Administrației Naționale a Î. F., care se desființează, se preia de către Agenție, în limita posturilor prevăzute la art. 1 alin. (4).
(2) Încadrarea în numărul maxim de posturi stabilit potrivit prevederilor alin. (1) se face în termenele și cu procedura stabilite de lege";.
Întrucât în cadrul Administrației Naționale a Î. F. își desfășurau activitatea un număr mai mare de angajați decât cel prevăzut la art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 82/2011, în vederea selectării personalului care a fost preluat de noua instituție publică s-a organizat un concurs.
Reclamanții s-au înscris la concursul organizat, numărându-se printre persoanele care au promovat concursul respectiv, astfel încât au fost "angajați";, începând cu_, în cadrul Agenției Naționale de Îmbunătățiri F.
Reclamanții își întemeiază pretențiile pe deciziile de concediere emise de fostul angajator, și în mod special pe mențiunile de la pct. 2 din deciziile respective, unde se prevede că fiecare dintre aceștia beneficiază la data concedierii de o compensație echivalentă cu 3 salarii, respectiv 7 salarii în ceea ce o privește pe reclamanta S. L. D., prevăzută de art. 12 alin. 3 din Cap. II din Contractul colectiv de muncă la nivel de ANIF RA.
Curtea notează că, potrivit prevederilor art. 67 din Codul muncii, salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Compensațiile astfel acordate reprezintă în fapt măsuri de protecție socială de care beneficiază persoanele ale căror contracte individuale de muncă încetează pentru motive ce nu țin de persoana lor, menite să compenseze într-o anumită măsură eventuale prejudicii suferite prin pierderea locului de muncă.
Însă în situația reclamanților nu a avut loc o concediere în sensul dispozițiilor legale, întrucât, în urma procesului de selecție a personalului ce urma a fi preluat de instituția publică nou înființată, reclamanții au continuat raporturile de muncă cu această din urmă instituție, începând chiar cu data desființării Administrației Naționale de Îmbunătățiri F. .
În raport de terminologia folosită de legiuitor, și anume că personalul Administrației Naționale de Îmbunătățiri F. "se preia de către Agenție, în limita posturilor prevăzute la art. 1 alin. (4)";, este evident că în privința personalului astfel preluat nu se poate vorbi despre o concediere, raporturile de muncă ale acestora nefiind întrerupte, ci au continuat cu instituția publică nou
înființată în urma reorganizării fostului angajator.
Cu alte cuvinte, în cazul reclamanților nu s-a produs efectul specific al concedierii, și anume pierderea locului de muncă, aceștia continuându-și activitatea în cadrul instituției succesoare a Administrației Naționale a Î.
F. .
Chiar dacă și în cazul reclamanților fostul angajator a procedat la emiterea unor decizii de concediere, decizii care nu au fost anulate sau retractate, Curtea a reținut că aceste decizii nu pot constitui un temei suficient pentru a se constata
îndreptățirea reclamanților la plățile compensatorii menționate în deciziile respective, din moment ce, astfel cum s-a arătat mai sus, în cazul acestora nu a intervenit o concediere.
Având în vedere cele menționate anterior Curtea a constatat că situația reclamanților nu este similară cu cea reglementată de prevederile art. 74 din codul muncii, reținută de instanța de fond ca un argument suplimentar în conturarea concluziei că reclamanții ar fi fost îndreptățiți la plata salariilor compensatorii. Aceasta întrucât în cazul reclamanților nu se poate vorbi despre o
reînființare a locurilor de muncă intervenită ulterior concedierii, ci de o procedură specifică, reglementată prin dispoziții legale speciale, privind reorganizarea unei persoane juridice de interes public național, care a condus în final la concedierea unei părți dintre salariații acesteia.
Faptul că prin H.G. nr. 183/2012 s-a aprobat suplimentarea bugetului M. ui Agriculturii și Dezvoltării Rurale în vederea achitării de către A. N. de Îmbunătățiri F. a obligațiilor rezultate din încetarea contractelor de muncă în urma disponibilizării nu poate fi interpretat ca o recunoaștere a unei îndreptățiri a reclamanților de a beneficia de plățile compensatorii pretinse, câtă vreme în actul normativ invocat de aceștia nu se face referire și la personalul preluat de noua instituție, ci se menționează destinația sumelor ca fiind aceea de a se achita obligațiile rezultate din încetarea contractelor de muncă în urma disponibilizării, reclamanții nefăcând însă parte dintre persoanele disponibilizate, astfel cum s-a arătat mai sus.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare reclamanții- contestatori S. L. D., T. T. -V., V. I. -V. și B. E.
, solicitând modificarea deciziei în sensul respingerii recursului declarat și menținerea sentinței civile nr.5031/_ .
În motivare sunt redate pe scurt conținutul cererii introductive de instanță, a sentinței, a recursului promovat împotriva acesteia și a deciziei din recurs.
Consideră ca motivarea deciziei instanței de recurs este rezultatul unei erori materiale în sensul că instanța de recurs nu a observat faptul ca deciziile de desfacere a contractelor individuale de munca sunt acte juridice valabile care nu au fost anulate și care își produc în continuare efectele.
Aceste decizii de concediere au prevăzut în mod expres dreptul la plata celor 7 salarii compensatorii, ele reprezintă decizia angajatorului care a realizat disponibilizarea de a acorda acele plați, decizie care prin efectul legii respectiv
O.U.G. nr. 82/2011 a fost preluata de către noua unitate înființata succesoare în drepturi și obligații și care nu poate invoca în apărarea sa decât motive de nulitate a acestor acte juridice, lucru pe care nu a înțeles să îl facă, nesolicitând anularea acelor decizii de concediere.
Ca urmare a constatării valabilității acestor decizii de concediere, solicită să dispună îndreptarea deciziei instanței de recurs, în sensul modificării acesteia, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței nr.5031/_ .
Practica judiciara a instanțelor de recurs care s-au pronunțat în cauzele identice ale celorlalți angajați ai ANIF sunt favorabile angajaților, fiind evocată practică a Curților de Apel Ploiești și Craiova.
Întrucât concedierea colectiva la nivel de ANIF a avut loc la nivel național, procedura de disponibilizare și documentația aferenta fiind întocmita identic în toate județele și pentru toți angajații fostei unități desființate, consideră că se impune adoptarea unei practici juridice neunitare, fiind inadmisibil ca unora dintre angajați li se acorda salariile compensatorii iar altora nu, în funcție de locul de arondare la anumite instanțe judecătorești, întrucât într-o atare ipoteză aceștia ar fi puși în situația de a se adresa instanțelor europene pentru stabilirea drepturilor cuvenite și constatarea încălcării drepturilor de către instanțele naționale, sens în care se impune a se interpreta legea în spiritul ei și nu arbitrar.
Prin întâmpinare, intimata A. N. de îmbunătățiri F. B.
a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare, subliniind că la pronunțarea deciziei atacate, s-a făcut o apreciere corectă a probelor administrate și o aplicare corectă a legii.
Se mai arată că este inadmisibilă contestația în anulare formulata întrucât
"eroarea materiala"; învederată ca motiv de contestație nu poate fi primita și pe
considerentul că o contestație în anulare îndreptata împotriva deciziei pronunțate de o instanța de recurs este necesar să privească o problema de procedura. Or, o astfel de eroare trebuie să fie evidenta, în legătura cu aspecte formale ale
judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesara o reexaminare a fondului sau o reaprecierea probelor. Astfel, aceasta cale de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.
Atunci când pe calea contestației în anulare se invocă greșeli de judecată sub pretextul săvârșirii unor greșeli materiale, calea de atac a contestației în anulare se transformă în recurs, iar recursul la recurs este inadmisibil.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de contestație în anulare formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 318 C.proc.civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea data este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În speță, ceea ce se invocă în susținerea contestației este eroarea materială ce stă la baza deciziei pronunțate în recurs, prin aceea că instanța de recurs nu a observat faptul ca deciziile de desfacere a contractelor individuale de munca sunt acte juridice valabile care nu au fost anulate și care își produc în continuare efectele.
Se constată că detalierea motivelor de contestație în anulare nu permite încadrarea acestora în condițiile restrictive de admitere a acestei căi extraordinare de atac.
Astfel, sintagma de "greșeală materială"; trebuie definită în opoziție cu cea de "greșeală de judecată";, fiind unanim acceptat că o eventuală astfel de greșeală de judecată nu poate fi îndreptată pe calea contestației în anulare.
Or, tocmai astfel de greșeli de judecată indică în speță contestatorii, criticând modul în care instanța de recurs a înțeles să nu dea efect inserării în deciziile de concediere emise pe numele acestora a stipulației privind caracterul datorat al plăților compensatorii pe care le solicită.
Eroarea materială trebuie să poarte asupra realității faptice, palpabile, constând, astfel, dintr-o considerare eronată a unui fapt ce nu există ca existent sau a unui fapt existent că nu ar fi în ființă, situație care, ipotetic, poate fi observată chiar de un nespecialist, întrucât nu necesită o judecată în sensul profesional al cuvântului. Astfel, în literatura de specialitate, pentru exemplificarea instituției, se iau de obicei ca etalon situațiile de respingere a recursului ca tardiv sau de anulare a acestuia ca netimbrat sau făcut de un mandatar fără calitate, în contra dovezilor aflate la dosar. Se mai arată în doctrină că prin eroare materială în sensul art. 318 C.proc.civ. se înțelege confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată.
Or, sub nici o formă nu se poate considera că împrejurările evocate de contestatori ar putea fi privite, în lumina celor arătate mai sus, ca erori materiale, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs a arătat expres: "chiar dacă și în cazul reclamanților fostul angajator a procedat la emiterea unor decizii de concediere, decizii care nu au fost anulate sau retractate …";, de unde se observă că aceasta nu s-a aflat în eroare asupra faptului că aceste decizii de concediere nu au fost anulate.
Orice critică privind modalitatea de judecare de către instanța de recurs a situației de fapt prezentate este inadmisibilă fie și sub haina contestației în anulare.
Prin urmare, dat fiind caracterul extraordinar al contestației în anulare, nu se poate admite anularea deciziilor intrate în puterea de lucru judecat prin formularea unui recurs la recurs, cum se conturează practic această cale de atac promovată.
Cât privește motivul de contestație în anulare întemeiat pe invocarea practicii judiciare contrare celei contestate în cauză, Curtea notează că în primul rând, nu este prevăzut vreun motiv de contestație în anulare referitor la existența unei practici divergente între diferitele curți de apel în aceeași materie, iar pe de altă parte, practica judiciară nu este izvor de drept în sistemul judiciar românesc, cu excepția deciziilor în interesul legii, astfel încât nu se poate invoca neaplicarea unei anume jurisprudențe la o speță, cât timp nu este vorba despre o jurisprudență confirmată printr-o decizie în interesul legii.
Motivele invocate de contestatori nu se încadrează în cele prevăzute limitativ în dispozițiile legale menționate anterior, întrucât se invocă practic greșeli de judecată, scopul urmărit fiind acela de a se obține o nouă examinare a cauzei soluționate în mod irevocabil, fapt care încalcă principiul securității juridice și dreptul la o instanță, componente esențiale ale sistemului de garanții instituit prin art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Popov contra Republicii Moldova, nr.2, Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2005).
Văzând dispozițiile art. 317 și 318 Cod proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii S. L. D.
, T. T. -V., V. I. -V. și B. E. împotriva deciziei civile nr. 423/R din_ a Curții de Apel Cluj pronunțată în dosar nr._ pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 28 mai 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I. T. D. C.
G.
M.
N.
GREFIER,
N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.recurs. I.T. /D.C.G. /G.L.T.
