Decizia civilă nr. 3010/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3010/R/2013
Ședința publică din data de 11 iunie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: N. M. JUDECĂTOR: D. C. G.
G.: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. C. DE R.
L. C. - S. B. SA împotriva sentinței civile nr. 481 din 26 martie 2013, pronunțate de Tribunalul Maramureș, în dosar nr._, privind și pe intimatul reclamant P. V., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatului și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că intimatul reclamant a formulat întâmpinare în cauză, înregistrată la dosar la data de 27 mai 2013.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere solicitarea părților de judecată a ei și în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 481 din_ a T. ui Maramureș, pronunțată în dosarul nr._, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta SC DE R. L. C. -S. B. SA și din oficiu excepția invocată pentru salariul suplimentar pe anul 2008.
A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul P. V.
, împotriva pârâtei S. C. DE R. L. C. -S. B. SA și în consecință:
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie pentru anul 2008 în cuantum de 998 lei, pentru anul 2009 în cuantum de 1054 lei și pentru anul 2010 în cuantum de 1179 lei, actualizat cu rata inflației la data plății.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului Prima de Ziua Feroviarului pentru 2009 în cuantum de 570 lei; pentru anul 2010 în cuantum de 600 lei, actualizate cu rata inflației la data plății, ajutorul material de Crăciun pe 2009 în cuantum de 570 lei și pentru 2010 în cuantum de 600 lei, actualizate
cu indicele de inflație la data plății și ajutorul material de Paști pentru 2010 în cuantum de 600 lei actualizat cu rata inflației la data plății.
A fost respinsă cererea reclamantului de acordare a dobânzii legale la sumele solicitate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În privința excepției dreptului material la acțiune, s-a reținut că întrucât dreptul la plata acestuia a devenit exigibil începând cu_ iar acțiunea a fost
înregistrată la_ raportat la art. 268 al. 2 Codul muncii, cererea este formulată în interiorul termenului de prescripție. Termenul de prescripție începe să curgă de la_ așa cum a fost stabilit prin Contractul colectiv de muncă unic la nivelul Ramură Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 publicat în Monitorul Oficial nr. 3/_ aplicabil și pârâtei (la poz. 10 Anexa 5) care la art.
43 al. 2 Alte venituri lit. a) stabilește și termenul de plată al acestuia: "va fi acordat în primul semestru al anului următor";.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut:
În conformitate cu dispozițiile art. 30 din Contractul colectiv de muncă pentru 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei și înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială B. sub nr. 1781/_ și art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2010, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar.
Potrivit art. 31 al. 1 din Contractul colectiv de muncă, criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr. 6.
În raport de aceste dispoziții s-a apreciat că obligativitatea acordării salariului suplimentar în ipoteza îndeplinirii criteriilor reglementate de Anexa 6 la Contractul colectiv de muncă, în conformitate cu care salariul suplimentar se acordă pentru munca ireproșabilă prestată în cursul anului calendaristic.
Cuantumul salariului suplimentar acordat o singură dată, integral, este echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Pct. 2 din Anexa 6 reglementează situațiile în care nu se acordă salariul suplimentar, respectiv retrogradarea în funcție sau categorie, în cadrul aceleiași profesii, pe o perioadă ce nu poate depăși 60 de zile, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, etc.
S-a considerat că nu s-a dovedit în cauză împrejurarea că reclamantul s- ar încadra în vreuna din aceste situații.
Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.
Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți iar neîndeplinirea obligațiilor asumate atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Potrivit art. 40 al. 2 lit. c) "Angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă";.
Potrivit art. 67 din Contractul colectiv de muncă pe 2009-2010: "În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii salariații vor mai beneficia de următoarele:
- cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare;
pentru "Ziua Ceferiștilor"; se va acorda o premiere stabilită de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei I de salarizare;
Aceste prevederi se aplică cu_, prin urmare a operat o amânare a plății acestor drepturi salariale și nicidecum suprimarea acordării lor.
Drepturile salariale sunt reglementate și în Contractul colectiv de muncă la nivel de grup unități din transport feroviar pe 2006-2008 - f. 25-27, a cărui valabilitate a fost prelungită pentru 48 luni conform art. 4 din actul adițional (f.28) înregistrat sub nr. 370/_, care este aplicabil și pârâtei și care la art.
71 prevede: …cu ocazia Sărbătorilor de Paști și de Crăciun se vor acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare";.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. C. DE R.
L. C.F.R. - S.C.R.L. B. S.A
. solicitând admiterea acestuia și respingerea acțiunii reclamantei ca fiind prescrisă, netemeinică și nelegală.
Motivându-și recursul, s-au evidențiat următoarele critici:
- În privința prescrierii dreptului la acțiune s-a arătat că instanța de fond nu a ținut cont de prevederile art.268 alin.l lit.e din Codul Muncii, potrivit cărora "Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori ale unor clauze ale acestuia ".
În conformitate cu prevederile acestui articol, instanța de fond trebuia să observe că dreptul la acțiune era prescris, deoarece reclamantul a solicitat prin acțiunea introductiva achitarea de către pârâtă, respectiv S. C. de R.
L. C. -S.C.R.L. B. S.A., a plații salariului suplimentar pe anii 2008-2010, ajutorului material aferent Zilei Ceferiștilor 2009-2010, precum si ajutorului material pentru Ziua de Paste 2010 si Crăciun 2009-2010.
S-a arătat că pretențiile reclamantului derivă din contractul colectiv de muncă de la nivel de unitate si respectiv grup de unități 2009-2010, pe această perioada neexistând cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție. S-a apreciat că aceste pretenții nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul art.159 alia 1 și 2 si art.166 alin.l Codul muncii, deoarece nu sunt stipulate în contractul individual de munca, » nereprezentând o contraprestatie a muncii depuse de angajați si nu se plătesc cel puțin o data pe lună, acestea având caracter anual. Faptul ca aceste drepturi nu sunt de natura salariala este confirmat si de denumirea ce Ie-a fost acordata prin contractele colective de munca, caz în care nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 171 si nici cele ale art. 268 alin. 1 lit. c) Codul Muncii.
S-a invocat Decizia nr.300/_ a Înaltei Curți de C. si Justiție care arată că "noțiunea de salariu lunar brut include, pe lângă salariul de baza lunar, numai sporurile, adaosurile si drepturile bănești acordate cu caracter permanent, iar nu si drepturile bănești plătite ocazional, cum ar fi premiile trimestriale, primele de vacanta sau compensarea în bani a concediilor de odihna neefectuate", însă instanța de fond a reținut totuși că noțiunea de drepturi salariate include si alte drepturi derivate din salariul de baza lunar, ceea ce este cu totul greșit, dând astfel o interpretare greșita a obiectului dedus judecații.
- Critica adusă pe fond constă în faptul că în conformitate cu prevederile art.30 alin 1 si 3 din Contractele Colective de Munca aplicabile pe anii 2008- 2010 la nivelul S.C. C. -S.C.RX. B. S.A.: "pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un
salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar." Avându-se în vedere principiul prevăzut de dispozițiile art.982 cod civil conform cărora :" toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezulta din întregul act";, pârâta consideră ca prevederile art.30 alin.l si 3 din contractele Colective de Munca aplicabile pe anii 2008-2010 la nivelul
C. -S.C.RX. B. S.A. si prevederile din Anexa 6 la aceste contracte, ar trebui interpretate, precum si aplicate astfel: salariul suplimentar pentru munca ireproșabila sa se acorde fata de criterii menționate în Anexa 6 la contracte, sub condiția ca societatea sa fi avut în anii 2008-2010 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu.
În cadrul criticii s-a precizat faptul că această condiție, respectiv constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar din veniturile realizate, nu a putut fi îndeplinita de pârâtă motivat de faptul că S. Naționala de Transport Feroviar de Calatori " FR Calatori"; S.A., este acționar unic la S.C. C. - S.C.R.L. B. S.A., fiind o societate cu capital de stat aflata sub autoritatea M. ui Transporturilor si unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr.79/2001 si O.U«G. 79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare si alte dispoziții cu caracter financiar existând obligația respectării prevederilor din acest act normativ, conform cărora: "...indicele câștigului salariul mediu nu poate fi mai mare decât indicele productivității muncii, calculate în unități fizice sau după caz în unități valorice în condiții comparabile, în funcție de specificul activității", astfel că recurentei i- a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri si cheltuieli aferente anilor 2008-2010.
De asemenea, s-a arătat că în bugetele de venituri si cheltuieli din aceasta perioada nu au putut fi prevăzute fondurile necesare acordării salariului suplimentar, întrucât conform prevederilor legale mai sus menționate, fundamentarea fondului de salarii s-a făcut pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut si care nu putea fi mai mare decât indicele productivității muncii.
În ceea ce privește pretențiile reclamantului cu privire la ajutoarele prevăzute de art.67 CCM, s-a considerat încă o dată că aceste pretenții sunt neîntemeiate si totodată prescrise conform art.268 lit.e Codul Muncii.
S-a făcut mențiunea că pretențiile reclamantului se refera la ajutoare, acestea nereprezentând nicidecum drepturi salariate.
Aceste ajutoare se acorda de către Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor - prevedere care nu lasă loc de interpretare privind modul de acordare a acestor ajutoare ori o asemenea conciliere nu a avut loc, mai mult, toate celelalte ajutoare prevăzute de art.67 din Contractul Colectiv de munca al S.C. C. S. B. S.A, 2007-2009 au fost acordate, mai puțin cel pentru Ziua Ceferistului 2009-2010, Ziua de Crăciun 2009-2010, respectiv ajutorul material de Paste 2010 si asta din lipsa de fonduri si nu din rea-credința, dându-se prioritate salariilor si celorlalte ajutoare. S-a considerat că în mod eronat instanța de fond a reținut că în 2009, ar fi aplicabile prevederile clauzelor contractuale din Contractul Colectiv de Muncă valabil pe anul 2008, ori nu este așa, deoarece în Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2009-2010 la art.67 se prevede că "In afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:
cu ocazia sărbătorilor de Paști si de Crăciun se vor acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv au absentat nemotivat de la serviciu, au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice sau la data acordării ajutorului material sunt în CFS cu durata de un an. - pentru Ziua Ceferiștilor se va acorda o premiere stabilita de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei l de salarizare ; Aceste prevederi se antica cu_ ."
S-a apreciat util în cadrul criticii și faptul că Actul adițional la Contractul Colectiv de Munca nr._ s-a convenit de comun acord cu sindicatele ca aceste ajutoare se vor acorda începând cu_, astfel că este vorba de o prevedere contractuala, contractul fiind legea pârtilor, contract care de altfel a fost acceptat si semnat de către parti, clauza contractuala cu care sindicatele au fost de acord, de aceea au si semnat Contractul Colectiv de Muncă pe 2009- 2010, respectiv Actul adițional de prelungire a acestuia, iar acum vin cu pretenția absurda ca aceste ajutoare să le fie acordate.
În aceste condiții, Contractul Colectiv de Munca semnat cu acordul pârtilor îndeplinește condițiile legale si implicit își produce efectele față de ambele părți, nu numai pentru o parte semnatară, iar cum contractul reprezintă acordul de voință al părților, el trebuie să fie respectat de ambele părți.
Prin întâmpinarea depusă, reclamantul P. V.
a solicitat respingerea recursului.
S-au arătat următoarele cu privire la criticile aduse prin recurs.
În privința excepției prescrierii dreptului la acțiune s-a arătat că obiectul cererii deduse judecații îl formează drepturi bănești de natura salariala si se aplica dispozițiile art.283 lit. c din Codul muncii si nu lit.e, termenul de formulare a acțiunii fiind de trei ani de la data nașterii dreptului.
Drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare în judecata sunt o componenta a salariului, care așa cum este definit în cuprinsul dispozițiilor art. 155 din Codul muncii se compune din salariul de baza, indemnizațiile, sporurile precum si alte adaosuri. Dacă salariul se plătește în temeiul contractului individual de munca si aceste sume solicitate se plătesc în temeiul dispozițiilor contractului colectiv de munca. Faptul ca au sorgite diferită nu înseamnă ca au regim juridic diferit sub aspectul prescripției extinctive, așa încât în speță sunt incidente dispozițiile art. 166 coroborate cu dispozițiile art.283 lit.c din Codul muncii.
S-a arătat că prin prezenta acțiune reclamanții nu au invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci au solicitat plata unor drepturi salariale neacordate, ce fac parte, potrivit dispozițiilor art.155 din Codul muncii, din categoria drepturilor salariale. Aceste drepturi salariale se suportă din fondul de salarii, iar nu din fondul cu destinație exclusiv sociala așa cum este definit de art.21 din Codul fiscal.
Textul de lege pe care 1-a invocat pârâta, respectiv art. 283 lit.e, vizează alte drepturi, decât cele cu caracter pecuniar, care izvorăsc din contractul colectiv de muncă si prin urmare dreptul la acțiune nu este prescris.
S-a considerat că această idee mai este susținută si de principiul respectării egalității pârtilor în raporturile juridice civile, pentru că ar fi total inechitabil ca angajatorul să aibă posibilitatea de a se îndrepta împotriva angajatului cu acțiune în răspundere patrimoniala, în termen de trei ani conform art.283 lit.c Codul muncii, iar atunci când este obligat la plata
drepturilor salariale să beneficieze de prescripția de sase luni înscrisă în dispozițiile art.283 lit.e din Codul muncii.
Pe fondul cauzei, critica adusă nu este întemeiată întrucât s-a solicitat acordarea salariului suplimentar pentru anii_ în baza prevederilor art.30 (1) din contractul colectiv de munca pe anii 2008-2009, aceleași prevederi au fost în scrise la art.30 (l) din Contractul colectiv de munca pe anii 2009- 2010.
Potrivit prevederilor art. 30 din CCM "Pentru munca ireproșabila desfășurata în decursul unui an calendaristic, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv "
Potrivit prevederilor art. 236 alin.4 din Codul muncii, contractele colective de munca încheiate cu respectarea condițiilor legale constituie legea pârtilor. Existenta dreptului la salariul suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, este garantata si de art.30 din Legea nr.130/1996 raportat la art.41 alin.5 din Constituție.
Art.30 din Contractele colective de munca pe anii 2007-2008 si 2008-2009 recunosc un drept de natura salariala si impun o obligație accesorie acestui drept ( de detaliere a modalității de plata).
In nici un caz, o obligație contractuala nu poate fi confundata cu o condiție, fiind evident ca articolul mai sus menționat nu prevede acordarea dreptului "daca" părțile vor stabili acest lucru.
Dimpotrivă, se instituie o obligație expresa si imperativa, consecutiva recunoașterii dreptului, obligație de detaliere doar a aspectului punctual al modalității de plată. Ca atare, obligația contractuală si condiția sunt două noțiuni juridice net distincte si inconfundabile, astfel încât în speța nu poate fi reținută existenta vreunei condiții a actului juridic, cu atât mai puțin a unei condiții suspensive.
Art.30 nu poate fi interpretat greșit (prin schimbarea înțelesului lămurit si vădit neîndoielnic), considerându-se că dreptul salarial ar fi supus unei condiții pur potestative din partea debitorului (societatea angajatoare parata).
Principalul argument în susținerea obligativității acordării salariului suplimentar sunt prevederile art. 30 (3) din CCM pe anii 2007-2009 care prevede: "din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de pana la 10% din fondul de salarii realizat lunar" si nu din profitul realizat cum susține pârâta.
S-a considerat că acest alineat nu trebuie interpretat în sensul ca prin noțiunea de "venituri" se înțelege, profitul societății sau plusul de valoare care depășește cheltuielile societății.
In acest text din CCM, se arata modalitatea constituirii fondului de plata a salariului suplimentar, dar din ansamblul articolului, nu rezulta ca aceasta plata este condiționata de existenta profitului.
Singurele condiții pentru acordarea acestui salariu sunt, ca anul pentru care se solicita salariul sa fi expirat, iar salariatul sa fi desfășurat activitate în cursul acelui an calendaristic si sa nu fi fost sancționat disciplinar.
Prin urmare, constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar nu este la latitudinea angajatorului (dacă vrea sau nu vrea) ci reprezintă o obligație prevăzuta de CCM.
S-a precizat că acordarea salariului suplimentar pentru anii 2008, 2009 si 2010 în baza prevederilor art.30 (1) din CCM Ia nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2010, care statuează că "pentru munca
ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv."
Dispozițiile contractuale menționate mai sus au caracter imperativ si nu sunt condiționate de situația economico-financiara a pârâtei. Incubă angajatorului obligația de a lua masurile necesare în vederea constituirii fondului de salarii deoarece potrivit art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii, acesta este obligat să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil si din contractile individuale de munca.
S-a menționat că recurenta nu se poate sustrage de la obligația sa invocând lipsa fondurilor bănești, aceasta și pentru faptul că, în cuprinsul contractelor colective de muncă se arată în art.2 alin.3 că executarea prevederilor acestuia este obligatorie pentru parti, iar în art.3 alin.l se stipulează că organizarea si conducerea activității societății, pe principii de competenta profesionala si eficientă economică sunt atribute exclusive ale administrației care poartă răspunderea, potrivit legii, pentru îndeplinirea acestora.
Apărările recurentei-parate cu privire la faptul acționarul unic S. Naționala de Transport Feroviar de Calatori "C. Calatori SA a fost o societate monitorizata în baza prevederilor OUG nr. 79/2001 au fost apreciate ca nefondate, deoarece pârâta are personalitate juridică, buget de venituri si cheltuieli propriu si independenta în gestionarea fondurilor proprii.
S-a considerat faptul că faptul monitorizării acționarului unic nu este de natură a o exonera pe recurentă de obligațiile pe care si le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de munca valabile.
O.U.G. nr.79/2008 nu cuprinde si nici nu era posibil în mod legal a se cuprinde dispoziții de aneantizare a unor obligații contractuale legale asumate de angajatori, iar în plus, trimiterea pe care o face pârâta în mod general la dispozițiile acestui act normativ nu poate avea relevanta în soluționarea cauzei, în măsura în care nu se invoca punctual situații de exonerare de răspundere contractuala admise de legislația si doctrina actuale."
Angajatorul avea obligația la momentul negocierii contractelor colective de muncă să tină cont de prevederile OUG 79/2001, așa cum a fost modificata ulterior, care era în vigoare în anul 2007, perioada pentru care reclamantul a solicitat drepturi salariale restante .
De asemenea, angajatorul la negocierea contractului colectiv de munca ar fi trebuit să aibă ca punct de pornire posibilitățile financiare, în ceea ce privește acordarea drepturilor angajaților.
Pe de alta parte, s-a apreciat că aceste acte normative impun doar aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli cu respectarea unor indici financiari în ceea ce privește câștigul salarial mediu, iar nu acordarea drepturilor salariate si a celorlalte drepturi de natura salarială condiționată de asigurarea resurselor financiare pentru plata acestora.
Aceste acte normative nu conțin nici o prevedere care să permită angajatorului suspendarea unilaterala a executării unor clauze a contractelor colective de munca.
În același timp s-a arătat că recurenta nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria culpă de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale.
În privința primei de Ziua Feroviarului pe anii 2009 si 2010, a ajutorului material de Crăciun pentru anii 2009 si 2010 si a ajutorului material Paste pe anul 2010 criticile recurentei au fost apreciate ca nefondate.
Drepturile solicitate i-au fost conferite de Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungită valabilitatea pentru 48 luni prin Actul adițional înregistrat la MMFFS București sub nr.370/_, care este aplicabil si pârâtei si care la art.71 prevede: - cu ocazia sărbătorilor de Paști si de Crăciun se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin Ia nivelul clasei 1 de salarizare.
Conform disp. art. 11(1) lit.b din Legea nr. 130/1996: "Clauzele CCM produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de munca la acest nivel."
Conform art.238(l) Codul muncii," Contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior."
Prin urmare, CCM la Nivel de Grup de Unități, fiind încheiat la nivel superior fata de CCM al paratei, prevederile lui minimale sunt obligatorii pentru societate. Art.2 alin.4 din CCM la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010, prevede: Contractele colective de munca la nivel de unități vor respecta prevederile minimale stabilite prin prezentul contract.
Art.3 (1) Clauzele prezentului contract colectiv de munca produc efecte pentru toti salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare pentru care s-a încheiat prezentul contract colectiv de munca. Pârtilor le revine obligația de a respecta prevederile cuprinse în prezentul contract colectiv de munca. Art.127 alin.l din CCM la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010 statuează: Prevederile prezentului contract colectiv de munca se aplica CNCF "C. "-SA, SNTFM "C. " Marfa"- SA, SNTFC "C. Calatori"-SA, SAAF SA, Companiei Naționale de Transport București si filialelor acestora, precum si unităților din anexa nr.4.
Art.127 alin.2: Drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de munca sunt considerate minime, si constituie baza de negociere pentru contractele colective de munca de ta unități.
Art.130: Dispozițiile prezentului contract colectiv de munca unic la nivelul grupului de unități sunt aplicabile tuturor categoriilor de salariați angajați intr-o unitate vizata si acoperita de clauzele acestuia (Recomandarea O.I.M. nr.91/29 iunie, cap.3, pct.4).
In anexa nr.4 din CCM la Nivel de Grup de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010, care stabilește unitățile la care se aplica acest CCM, la poziția 10 se află societatea pârâtă.
S-a apreciat că, clauzele contractuale enunțate nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator.
S-a invocat faptul că pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii si au un caracter minimal pentru nivelurile inferioare, sens în care este de reținut că contractele colective de munca încheiate la nivel de unitate nu pot să prevadă sub sancțiunea neluării în seama drepturi cu caracter inferior celor reglementate de CCM încheiat la nivel de grup de unități.
In caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de munca încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi sunt ipso jure înlocuite de acestea din urma.
Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungita valabilitatea prin act adițional pentru 48
luni, produce efecte juridice obligatorii fata de parata datorita dispozițiilor imperative ale art.41 alin.5 din Constituție si art. 236 alin.4 din Codul muncii raportat Ia art.ll alin.l lit.b) din Legea nr.130/1996 si art.241 alin.l lit.b) din
Codul muncii, dispoziții imperative care nu pot fi înlăturate prin simpla voință a părtilor.
Curtea apreciind asupra criticilor aduse prin motivele de recurs le consideră neîntemeiate și, pe cale de consecință, recursul este apreciat ca nefondat, iar hotărârea este legală și temeinică pentru motiv ele ce se vor arăta în continuare
.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului,
se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010, prima pentru Ziua Feroviarului pentru anii 2009-2010, prima de Paști pentru anul 2010 și prima de Crăciun pentru anul 2090) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, în vigoare pe perioada solicitării drepturilor, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Este inexactă susținerea recurentei cum că potrivit prevederilor fostului art. 247 și art. 37 Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. Aceste texte nu cuprind o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de
muncă încheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 Codul muncii indica simplu (anterior abrogării prin dispozițiile Legii nr. 40/2011) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Art. 37 statuează și în prezent principiul negocierii, fără limitarea indicată de recurentă. Este inconsistent și argumentul extras din dispozițiile legale privind imperativul înregistrării contractelor colective de muncă încheiate la Direcția de muncă și protecție socială, care verifică îndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a contractelor, de unde se deduce legalitatea și imperativul aplicării dispozițiilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul C.
Marfă.
Cu alte cuvinte, se invocă în apărare faptul că reclamantul cere acordarea unor drepturi suplimentare a căror acordare a fost suspendată la nivel de unitate, punând în acest fel în discuție valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Or, această apărare nu este eficientă, drepturile salariale neputând fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 aveau valoare de principiu în dreptul muncii, raportat la perioada în care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tindeau a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflecta ordinea publică în domeniul pe care îl reglementa.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 229 alin.(4) Codul Muncii (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr.
79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
Aceleași considerente sunt valabile în ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010.
În plus, din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996, în vigoare pe perioada solicitării drepturilor și art. 229 din Codul muncii,
"contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
În raport de cele arătate în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. urmează a fi respins ca nefondat recursul.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. C. DE R.
L. C.F.R. - S.C.R.L. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 481 din_ a
T. ui Maramureș, pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 11 iunie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
Pt. I. T. în
N.
M.
Pt.D.
C. G.
c.odihnă, semnează
în c.odihnă, semnează
Președintele Curții de
Apel,
Președintele Curții de Apel,
Judecător V. M.
Judecător V. M.
G.
,
Pt.N.
N.
în
c.odihă, semnează PRIM G. ,
M. LENA T.
Red.N.M./_
dact.H.C./2 ex. Jud.fond: C. M. .
