Decizia civilă nr. 3122/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3122/R/2013
Ședința publică din data de 19 iunie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
M. -C. V.
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
A. -T. N.
GREFIER:
M. -L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul UNIUNEA JUDEȚEANĂ A SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT B. -NĂSĂUD în
numele și pentru membrul de sindicat B. M., împotriva sentinței civile nr. 928/F din 5 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr.
_
, privind și pe pârâții G.
CU P.
P. "C.
CU P.
"; B.
- G.
CU P.
P. "T. V. "; B.
, C.
LOCAL B.
ȘI I.
P.
B.
, având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25%.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 18 iunie 2013 pârâta-intimată G. cu P. P. "C. cu P. "; B. a depus la dosar, prin registratura instanței, un înscris prin care se aduce la cunoștință faptul că diminuarea salarială de 25% a indemnizației aferente concediului de odihnă al recurentei, s-a operat pentru perioada 1 iulie 2010 - 31 august 2010.
Se constată că prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat judecarea cauzei in conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 928/F/_ a Tribunalului B. -Năsăud, s-a admis în parte acțiunea civilă intentată de reclamanta B. M., reprezentată de UNIUNEA JUDEȚEANĂ A SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT
BISRIȚA-NĂSĂUD, împotriva pârâților G. cu program prelungit "C. cu P. "; - G. cu program prelungit "T. V. "; B., I. P. municipiului B. și C. local al municipiului B. și pe cale de consecință:
Au fost obligate pârâtele G. cu program prelungit C. cu P. B.
- G. cu program prelungit T. V. B. să plătească reclamantei diferența dintre îndemnizația de concediu de odihnă aferentă zilelor de_ -
_, nediminuată cu 25 % potrivit dispozițiilor Legii nr. 118/2010 și cea efectiv plătită acesteia.
- au fost obligați pârâții C. Local al municipiului B. și Primarul municipiului B. la asigurarea finanțării necesare plății acestei diferențe de indemnizații.
S-a respins acțiunea cu privire la perioada ulterioară - începând cu data de_ .
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că Reclamanta este angajata pârâtei G. cu program prelungit "C. cu
povești";- G. cu program prelungit T. V. B. așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar.
În cursul anului școlar 2009-2010 reclamanta a intrat în concediu de odihnă la data de 15 iunie 2010, în perioada iulie-august indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25% în temeiul prevederilor Legii nr. 118/2010 începând cu data de 1 iulie 2010.
O asemenea măsură a fost contestată în prezentul cadru procesual, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010 în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât pe de o parte, Legea nr. 118/2010 nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte, plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Prin Decizia în recursul în interesul legii nr.20/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
În motivarea acestei decizii s-a reținut că în perioada aflată în discuție (anul școlar 2009-2010), dreptul la concediu de odihnă al personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat a fost reglementat de art. 103 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 17 teza întâi din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, republicată, cu modificările ulterioare, prevede că modul de efectuare a concediului de odihnă cuvenit personalului didactic se va stabili de M. Învățământului.Ca atare, ministrul educației naționale a emis Ordinul nr._ prin care au fost aprobate Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997, cu modificările și completările ulterioare, și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, cu modificările ulterioare.
În cauză sunt aplicabile actele normative cu caracter special, mai precis art. 103 din Legea nr. 128/1997, cu modificările și completările ulterioare, art.
7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, republicată, cu modificările ulterioare, și pct. 21-26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în
aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educației naționale nr._ :- art. 103 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare: Articolul 103 Cadrele didactice beneficiază de dreptul la concediu astfel: a) concediul anual cu plata, în perioada vacanțelor școlare, respectiv universitare, cu o durată de cel puțin
62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale; în cazuri bine justificate, conducerea instituției de învățământ poate întrerupe concediul legal, persoanele în cauză urmând a fi remunerate pentru munca depusă; normele metodologice referitoare la efectuarea concediului legal vor fi elaborate de M. Învățământului împreună cu sindicatele recunoscute pe plan național"; - art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare: Articolul 7(1) Pe durata concediului de odihnă, salariații au dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime și, după caz, indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.(2) Media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu.(3) Pentru salariații încadrați cu fracțiuni de normă, indemnizația de concediu de odihnă se calculează avându-se în vedere veniturile prevăzute la alin. (1), cuvenite pentru fracțiunea sau fracțiunile de normă care se iau în calcul.(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică și în cazul efectuării concediului restant din anul 1991.(5) Indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu."; - Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educației naționale nr._ :
- pct. 21: "Pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.";
pct. 22: "Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.";
pct. 23: "În calculul indemnizației concediului de odihnă acordat personalului didactic se iau în considerare și sporurile care fac parte din salariul de bază, conform Legii nr. 128/1997.";- pct. 24: "Orice convenție prin care se renunță, în totalitate sau în parte, la dreptul la concediul de odihnă este interzisă.";
pct. 25: "Pentru cei încadrați cu fracțiuni de normă, indemnizația de concediu se calculează avându-se în vedere veniturile prevăzute la pct. 21-23, cuvenite pentru fracțiunea de normă sau fracțiunile de normă care se iau în calcul.";
- pct. 26: "Indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu."La data de 3 iulie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, care, în art. 1, prevede următoarele: Articolul 1(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/ indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.(2) În situația în care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei.
La soluționarea recursului în interesul legii au fost avute în vedere și argumente referitoare la noțiunea de ierarhie a actelor normative, relația existentă între legea generală și legea specială și principiul neretroactivității legii, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 872 din 25 iunie 2010, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, sunt constituționale.
Algoritmul de calcul al indemnizației cuvenite personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul de odihnă este diferit de cel stabilit prin art. 150 (fostul art. 145) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, pentru celelalte categorii de salariați, în cazul cărora se are în vedere media zilnică a salariilor de bază, indemnizațiilor și sporurilor cu caracter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care se efectuează concediul. Or, în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din
învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educației naționale nr._, indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.
Din interpretarea prevederii normative anterior citate rezultă faptul că indemnizația de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devine scadentă zi cu zi, pe măsură ce concediul este efectuat, și se calculează prin raportare tot la media veniturilor, zi cu zi, din perioada în care concediul se efectuează.
Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25% statuată prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție, desigur de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie 2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată.
O altă interpretare juridică ar conduce la încălcarea principiului egalității în drepturi, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, pentru că indemnizația de concediu înlocuiește salariul (care devine scadent pe măsura prestării activității), motiv pentru care aceasta devine scadentă în aceeași modalitate. În caz contrar, salariatul aflat în activitate, după data de 3 iulie 2010, ar obține venituri salariale inferioare celor obținute de salariatul care se află în concediu de odihnă în aceeași perioadă. Cu alte cuvinte, chiar dacă art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu
conține o referire expresă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului din învățământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil.
Pe de altă parte, pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin Ordinul ministrului educației naționale nr._, prevede faptul că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu. Această dispoziție normativă nu poate influența aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabilește cuantumul indemnizației de concediu de odihnă. Ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi bănești, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaților din învățământ. Ca atare, indemnizația de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate și s-a primit salariu.
În altă ordine de idei, în opinia Înaltei Curți de C. și Justiție prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizația de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010. Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție reglementează
trei reguli de bază, și anume: a) principiul respectării proprietății; b) privarea de proprietate în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută; și c) controlul folosinței bunurilor.
Cu privire la prima regulă enunțată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, reclamanții erau titularii unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul Convenției în ceea ce privește indemnizația cuvenită pentru zilele de concediu efectuate după data de 3 iulie 2010. În urma analizării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu s-a identificat vreo cauză în care instanța europeană să fi stabilit că "salariul" pentru o perioadă viitoare (prin asimilare, și indemnizația de concediu) reprezintă un "bun".
Pe de altă parte, se reține faptul că Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privința salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariați vizați de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 și care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, știut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.
De altfel, în jurisprudența instanței de la Strasbourg în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, după cum se va preciza în continuare. În Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum [...]. O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată
prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre). În Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko contra Ucrainei, se precizează faptul că: "[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate
introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre). Totodată, se reține că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenției, de a stabili politica economică și socială a țării (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Marii Britanii).
De asemenea, "speranța legitimă", invocată de reclamanți, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunțată în Cauza M. u contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția Guvernului prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea și: Hotărârea nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunțată în Cauza Străin și alții împotriva României; Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României; Hotărârea din 20 iulie 2006, pronunțată în Cauza R. împotriva României).
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanții ar avea un
"bun" în sensul Convenției, se apreciază că ingerința statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. În analiza respectării regulii anterior amintite se reține că în astfel de cauze ingerința statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, ex ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional
la Convenția europeană a drepturilor omului.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek contra Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Mellacher și alții contra Austriei, paragraful 53). Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu poate consta, în principal și exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, paragraful 39), funcționarul și
familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Hotărârea din 20 iunie 2002, pronunțată în Cauza Azinas contra Ciprului, paragraful 44) sau dacă măsura este discriminatorie (hotărârea pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, citată mai sus, paragraful 39).
Privită prin prisma acestor principii, se apreciază ca ingerința statului este proporțională în raport cu interesele particulare afectate. În plus, conform
instrumentului european aflat în discuție, ingerința statului asupra
"proprietății" reclamanților trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o. Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cere ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală. În acest sens se reține că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerinței, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, și din deciziile Curții Constituționale nr. 872/2010 și nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, așadar și în cea de a doua teză care trebuie coroborată cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (Hotărârea din 20 noiembrie 1955, pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (Cauza Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994; Cauza Exregele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr._ ; Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei). În caz contrar, după cum s-a pronunțat deja Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa
financiară poate justifica, în principiu, limitări drastice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (Cauza Broniowski, citată anterior). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context
excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție (Cauza Străin și alții împotriva României).
În altă ordine de idei, se reține faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod. Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenție (cum sunt nediscriminarea sau preeminența dreptului). În cauza de față, în raport cu modul de constituire a indemnizației de concediu, nu se poate aprecia că reclamanții dețineau un
"bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, cu privire la o indemnizație de concediu într-un cuantum nediminuat.
În cazul de față, așa cum rezultă din adeverința emisă de pârâta de rând 1, reclamantei i-a fost redusă indemnizația de concediu pentru luna iulie și pentru luna august cu 25%, menționându-se că s-a aplicat această reducere și pentru zilele de_ și_ . Se constată astfel că s-a operat o reducere pentru aceste două zile, deși Legea nr. 118/2010 nu era încă intrată în vigoare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, care prevăd că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Totodată este de reținut că nu a existat nici un alt fundament juridic pentru reducerea indemnizației de concediu în cazul reclamantului/ei pentru zilele de 01 și 02 iulie 2010, sub acest aspect acțiunea fiind întemeiată.
În baza considerentelor exprimate, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 3251/1998, art. 7 din HG nr. 250/1992, republicată și ținând seama de jurisprudența Curții europene mai sus relevată, precum și de obligativitatea statuărilor Înaltei Curți de C. și Justiție din Decizia în recurs în interesul legii nr. 20/2011, tribunalul a admis doar în parte acțiunea civilă formulată.
Cum pârâții de rând 3 și 4 sunt autoritățile care în conformitate cu art.
167 din Legea nr. 84/1995 (în vigoare în perioada pentru care se cuvin diferențele salariale) și cu art.104 din Legea 1/2011, asigură finanțarea unităților de învățământ preuniversitar din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoare adăugată și alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, aceștia urmează a fi obligați să aloce fondurile necesare plății către reclamant/ă a sumelor restante datorate, în aceleași condiții în care asigură plata celorlalte drepturi salariale ale personalului didactic. În conformitate cu art. 36 din Legea nr. 215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația, iar Primarul unității administrative este ordonator principal de credite al bugetului acesteia, potrivit art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001, motiv pentru care vor fi obligați să aloce fondurile necesare pentru plata acestor sume restante datorate.
Pe cale de consecință instanța a obligat pârâta de rând 1 să plătească reclamantei diferența dintre indemnizația de concediu de odihnă aferentă zilelor de_ -_, nediminuată cu 25 % potrivit dispozițiilor Legii nr. 118/2010 și cea efectiv plătită acesteia și a obliga pârâții C. Local și I. P. la asigurarea finanțării necesare plății acestei diferențe de indemnizații.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs UNIUNEA JUDEȚEANĂ A SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT B. -NĂSĂUD, în numele și
pentru membrul de sindicat B. M., solicitând modificarea ei în sensul admiterii în întregime a acțiunii și în consecință, obligarea unității școlare la
calcularea indemnizației de concediu de odihnă aferente diminuării cu 25%; plata diferenței dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată pentru concediul de odihnă aferent anului școlar 2009-2010; obligarea consiliului local și a primarului la asigurarea finanțării pentru plata sumelor de bani solicitate.
În motivarea recursului, s-a susținut că în mod greșit și cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare, prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea pentru perioada anterioară datei de_ și pentru perioada ulterioară datei de_ .
Personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediul de odihnă în temeiul art. 103 lit.a) din Legea nr. 128/1997, acordarea concediului de odihnă fiind reglementată atât de prevederile Contractului Colectiv de Muncă unic la Nivel Național, de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învățământ, cât și de HG nr. 250/1992.
Membrul de sindicat a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010 când a intrat în vigoare Legea nr. 118/2010, astfel că diminuarea indemnizației de concediu cu 25% s-a aplicat abuziv.
De asemenea, s-a susținut că aplicarea diminuării s-a făcut cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.
Art.145 din Codul muncii (art. 150 după republicare) prevede că salariații beneficiază de indemnizația de concediu cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu, iar art. 29 alin. (4) din CMC unic la nivel de ramură de învățământ dispune că indemnizația de concediu se acordă salariatului cu cel upuțin 10 zile înainte de plecarea în concedul de odihnă.
La data la care ar fi trebuit calculată și plătită indemnizația de concediu, salariul era cel stabilit prin Legea nr. 330/2009, dată la care Legea nr. 118/2010 nu exista nici din punct de vedere tehnic.
Chiar dacă plățile au fost întârziate din lipsă de fonduri, statele de plată trebuiau întocmite cu respectarea termenului legal, neexistând posibilitatea legală de a invoca Legea nr. 118/2010, înaunte de publicarea ei în Monitorul Oficial.
Legea nr. 118/2010 și Legea-cadru nr. 330/2009 nu cuprinde prevederi referitoare la indemnizațiile pentru concediile de odihnă sau la cuantumul acestora.
În final, s-a susținut că în speță au fost încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât noțiunea de "bun"; îmbracă în situația de față natura unui drept patrimonial, respectiv orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică (Cauza Buchen contra Cehiei); dreptul la indemnizația de concediu fiind grav afectat de măsura diminuării lui cu 25%. Întrucât salariatului la idnemnizație constituie un drept de propreitate în sensul Convenției și a protocoalelor adiționale la aceasta, reducerea cuantumului prin diminuarea cu 25% reprezintă o expropreire ce violează principiile fundamentale ale Convenției.
Mai mult decât atât, a fost încălcată și "speranța legitimă";, întrucât prin măsura dispusă prin actul contestat, dreptul salariatului la o coerență și siguranță legislativă devine iluzoriu.
Recursul este nefondat.
Dacă la începutul soluționării acestui tip de cauze a existat o practică judiciară neunitară în privința faptului dacă diminuarea cu 25% prevăzută de art. 1 din Legea nr. 118/2010 s-ar aplica sau nu și indemnizațiilor pentru concediile de odihnă și în caz afirmativ data de la care se aplică diminuarea, în
prezent practica judiciară este unanimă în a considera că diminuarea cu 25% prevăzută de textul legal citat se aplică și indemnizațiilor pentru concediile de odihnă efectuate de personalul bugetar începând cu data de 3 iulie 2010, când a intrat legea în vigoare.
În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite prin decizia nr. 20 din 17 octombrie 2010, stabilind că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010, raportat la art. 150 C.m., art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 și art. 7 din HG nr. 250/1992, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
Conform art. 329 alin. (3) teza II-a C.pr.civ. "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe";. Dacă judecătorul învestit cu soluționarea unei cauze nu ține cont de dezlegările date de instanța supremă cu privire la aspectul că diminuarea cu 25% se aplică și indemnizațiilor personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar, pentru concediile sau părțile din concediile de odihnă efectuate începând cu data de 3 iulie 2010 când a intrat în vigoare legea, judecătorii ar fi pasibili de aplicarea față de ei a sancțiunilor disciplinare.
Față de statuările instanței supreme, orice discuție în legătură cu obligativitatea calculării și plății indemnizațiilor pentru concediul de odihnă cu cel puțin 5 zile lucrătoare potrivit art. 150 C.m., sau cel puțin 10 zile lucrătoare anterioare plecării în concediul de odihnă conform art. 29 alin. (4) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de Ramură Învățământ, devine superfluă.
Supuse controlului de constituționalitate, dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 au fost considerate constituționale prin deciziile nr. 872/2010 și nr. 874/2010.
Este adevărat că potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile";, consacrând prin textul legii fundamentale, principiul neretroactivității legii civile, numai că în speță s-a admis în parte acțiunea pentru perioada anterioară datei de 3 iulie 2010 când a intrat în vigoare Legea nr. 118/2010, diminuarea idemnizației cu 25% rămânând valabilă numai
pentru zilele de concediu efectuate începând cu data de 3 iulie 2010, și nu pentru perioada anterioară, astfel că nu este vorba de o aplicare retroactivă a legii, așa cum se susține în mod eronat în motivele recursului.
Din perspectiva dreptului comunitar, de asemenea nu se poate reține că în cauză ar fi fost încălcate sau neglijate prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în speță nu se poate vorbi de un "bun"; și nici măcar de o "speranță legitimă";, câtă vreme nu s-a stabilit un drept de creanță printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (Cauza Bahceyaka împotriva Turciei), făcându-se distincție între dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care s-a prestat munca (Cauza Lelas împotriva Croației), o creanță putând fi considerată ca o valoare patrimonială numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (Cauza Kopecka împotriva Slovaciei, Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei).
Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei), statul bucurându-se de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale
salariale, Curtea neavând rolul de a vertifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului urmărit, depășirea crizei financiare, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, Cauza Mellacher împotriva Austriei).
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9, 3041 și art. 312 alin. (1) C.pr.civ., se va respinge ca nefondat recursul împotriva sentinței tribunalului, care va fi menținută ca leglă și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta UNIUNEA JUDEȚEANĂ A SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT B. -NĂSĂUD în
numele și pentru membrul de sindicat B. M. , împotriva sentinței civile nr. 928/F din 5 martie 2013, a Tribunalului B. -Năsăud, pronunțată în dosarul nr. _ , pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din data de 19 iunie 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
M. -C. V. T.
D.
A.
-T. N.
GREFIER
M. -L. T.
Red.TD/dact.MS 2 ex./_
Jud.fond: I.S.B.
