Decizia civilă nr. 3226/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 3226/R/2013
Ședința publică de la 25 Iunie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: N. M. JUDECĂTOR: S. D. GREFIER: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. F. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1927 din 06 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe reclamantul intimat M. A.
, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul pârâtei recurente, avocat Gaziuc Todor și reclamantul intimat M. A. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat reclamantului intimat și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 18 iunie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, reclamantul intimat a depus la dosar întâmpinare însoțită de înscrisuri.
Reprezentantul pârâtei recurente arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Reclamantul intimat M. A. arată că nu are cereri de formulat sau excepții de invocat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată prezenta cauză în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fond asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce privește obligarea SC F. C. SA la plata drepturilor salariale către reclamantul intimat în sensul stabilirii că acestea reprezintă valoarea brută și obligarea reclamantului intimat la plata integrală a cheltuielilor de judecată la fond, susținând pe scurt motivele invocate în memoriul de recurs depus la dosar. Învederează instanței că societatea a fost de acord cu plata drepturilor salariale pretinse de reclamantul-intimat și a indemnizației de concediu de odihnă proporțional cu timpul lucrat, însă și prin concluziile scrise depuse la instanța de fond a precizat că acele valori sunt în sumă brută, iar din acele valori urmează să se rețină contribuțiile de asigurări sociale și impozitul pe venit. Nu solicită cheltuieli de judecată în recurs.
Reclamantul intimat M. A. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate. Învederează că făcut eforturi pentru a intra în posesia banilor, însă nu i s-a adus la cunoștință să se prezinte la casieria societății pentru a i se face plata drepturilor salariale.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1927 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A.
M. și în totalitate cererea reconvențională formulată de pârâta SC F. - C. SA C. -N. și în consecință a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 3382 lei reprezentând drepturile salariale aferente lunilor iunie și iulie 2011 și contravalorii zilelor de concediu de odihnă neefectuat pe anul 2011 și la plata dobânzii legale aferente acestei sume pentru perioada_ -_ .
A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 873 de lei cu titlu de despăgubiri.
A fost compensată până la concurența sumei mai mici a obligațiilor de plată ale părților, urmând ca pârâta să achite reclamantului suma de 2509 de lei.
Au fost respinse pretențiile reclamantului privitoare la obligarea pârâtei la plata unei compensații de cel puțin un salariu lunar și a cheltuielilor de judecată. A fost redus onorariul avocațial solicitat de pârâtă de la 2480 lei la 1000
de lei.
A fost admisă în parte cererea pârâtei de obligare la plata cheltuielilor de
judecată, în sensul că reclamantul a fost obligat către pârâtă la suma de 500 de lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
În fapt, reclamantul a fost angajatul pârâtei, având încheiat contractul individual de muncă nr. 19561/_, ocupând funcția de inginer, raportul de muncă încetând cu_, în temeiul art. 81 alin. 8 din Codul muncii.
Reclamantul solicită în cauza de față drepturile salariale aferente lunilor iunie și iulie 2011, contravaloarea zilelor de concediu neefectuate în anul 2011, precum și o compensație de un salariu lunar ca urmare a încetării contractului individual de muncă.
În drept, instanța a reținut și redat conținutul dispozițiilor art. 159 alin. 1 și 2, art. 166 alin. 4 și art. 168 din Codul muncii, în ce privește primul petit, pe cele ale art. 145 alin. 2 și art. 146 alin. 4 din Codul muncii în ce privește contravaloarea zilelor de concediu neefectuate în anul 2011, ca și faptul că pârâta recunoaște că aceste drepturi bănești sunt.
Cu privire la petitul privind plata salariului compensatoriu prevăzut de art. 78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2011-2014, instanța a reținut că acest contract a fost denunțat de patronatele semnatare în luna decembrie 2010, astfel că începând cu_ nu mai există înregistrat un alt contract colectiv de muncă unic la nivel național, și chiar în situația în care această convenție colectivă de muncă ar fi existat, reclamantului nu i se cuvenea această compensație deoarece aceasta se acorda doar în cazul în care contractul individual de muncă înceta la inițiativa unității, ceea ce nu este cazul.
Referitor la cererea reconvențională prin care pârâta solicită obligarea reclamantului la plata unor despăgubiri, instanța a reținut incidența prevederilor art. 254 din Codul muncii și faptul că s-a probat că reclamantul a eliberat către beneficiarul SC NAPOMAR SA un număr de 5 bucăți din produsele comandate de această societate, fără acordul conducerii societății, deși această aprobare era obligatorie potrivit reglementărilor și procedurilor interne și deși cunoștea că terțul avea obiecțiuni privitoare la calitatea produselor.
Cât privește cererea pârâtei de compensare a sumelor la care au fost obligate părțile, instanța a reținut incidența prevederilor art. 1616 și 1617 alin. 1 și 2 din Codul civil.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a redus onorariul avocațial solicitat de pârâtă de la 2480 lei la 1000 de lei, apreciind cuantum ca fiind întemeiat în raport de obiectul judecății, probatoriul administrat în cauză și
activitatea desfășurată de apărătorul pârâtului în raport cu aceste elemente și a admis în parte cererea pârâtei de obligare la plata cheltuielilor de judecată, în sensul că reclamantul a fost obligat către pârâtă la achitarea sumei de 500 de lei.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, în raport de împrejurarea că acesta nu a probat în cauză efectuarea unor astfel de cheltuieli, s-a respins această cerere ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. F. - C. S.A. C. -
N.
, solicitând modificarea în parte a hotărârii în sensul obligării acesteia la plata sumelor stabilite în hotărâre în valoarea brută și obligarea intimatului la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
În motivare arată că a fost de acord cu plata pretențiilor formulate de către intimat cu condiția ca acesta să achite contravaloarea daunelor cauzate.
Prin concluziile scrise a arătat că acele valori pretinse de intimat sunt în sumă brută, așa cum de altfel a precizat și intimatul în cererea sa.
Instanța de fond a obligat recurenta la plata acelor sume dar nu a precizat în cuprinsul hotărârii că acele sume sunt sume brute și nu sume nete.
Celelalte solicitări ale intimatului referitoare la plata dobânzii legale sunt nefondate, iar hotărârea instanței nelegală, având în vedere că acesta nici până la ultimul termen de judecată nu s-a prezentat la sediul recurentei pentru a ridica drepturile salariale. Rezultă că plata drepturilor salariale către intimat nu s-au făcut nu din vina recurentei ci din vina exclusivă a intimatului, iar aceasta nu poate să fie sancționată pentru o faptă care nu îi aparține.
Cererea reconvențională corect a fost admisă, dar ceea ce a apreciat greșit instanța de fond, este acordarea cheltuielilor de judecată. Singurul vinovat de apariția acestei acțiuni în instanță este intimatul și acesta trebuie să suporte cheltuielile de judecată suferite de ea. Doar datorită faptului că intimatul nu s-a prezentat la societate pentru a ridica drepturile salariale și a da o declarație referitoare la faptele sale a apărut pe rolul instanței acest litigiu.
Munca prestată de avocat nu a fost una simplă și fără probleme. În cauză s-au administrat probe cu acte, audiere de martor și interogatoriul intimatului care a necesitat un volum de muncă ridicat și o perioadă de timp destul de lungă, iar litigiul s-a derulat pe mai multe termene de judecată. Apreciază că un onorariu de 2000 lei la care se adaugă TVA-ul aferent nu este exagerat, de natură a fi cenzurat, iar pe lângă aceasta acordarea doar a 50% din valoarea diminuată a onorariului este o exagerare a instanței de fond.
Prin întâmpinare, intimatul A. M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare arată, în esență, că afirmațiile recurentei privind neprezentarea la sediul său pentru ridicarea drepturilor salariale sunt nefondate și în contradicție cu faptele. Recurentul omite poziția adoptată de către SC F. -
C. SA prin reprezentantul său Director General ing. Shcholokov K. adică plata drepturilor salariale precedată de scăderea, nelegala și abuziva, din acesta sumă a plății unui pretins prejudiciu, fără documente legale conform art. 169 și art. 251 din Codul Muncii).
Această poziție, de recuperare a unui pretins prejudiciu înainte de plata drepturilor restante, a fost constant menținută încă de la debutul conflictului de muncă, dovadă fiind adresa SC F. -C. SA /_ către intimat.
A răspuns acestei adrese încercând să clarifice toate aspectele. Recurenta a răspuns prin adresa/_ neluând în considerație argumentația intimatului și concluzionând spre o soluție în instanțele de judecata. În toate convorbirile telefonice avute cu serviciul contabilitate - casierie în perioada august-decembrie 2011 privind plata drepturilor salariale se preciza ab initio plata acestui pretins prejudiciu și apoi a drepturilor salariale. Aceasta în baza unui ordin al
directorului general. A înaintat o cerere la Inspectoratul Teritorial de Muncă C. privind situația neplății drepturilor salariale. A urmat o verificare a acestei instituții soldată cu adresa nr. 17244/_ prin care ITM a adus la cunoștința angajatorului că nici o reținere din salariu nu se poate face decât în condițiile prevederilor art. 169 alin 2 din Codul muncii, dând și un termen de intrare în legalitate -_ . Termenul nu a fost respectat. Se precizează în adresă că daca angajatorul nu se va conforma, se va putea adresa Tribunalului.
Se mai fac o serie de precizări sub aspectul modului de soluționare a cererii reconvenționale formulat în cauză.
După primirea sentinței, intimatul a solicitat executarea acesteia dar i s-a răspuns că nu se vor face plăți deși sentința este definitivă și executorie de drept, existând intenția de a se promova recurs.
În ceea ce privește plățile decise de instanța de fond privind onorariul avocațial consideră ca fiind rezonabile și în concordantă cu evoluția faptelor și a termenelor procesuale.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este întemeiat și urmează a fi admis, cu consecința modificării în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtei S.C. F. C. S.A. la plata în favoarea reclamantului A. M. a drepturilor salariale nete corespunzătoare perioadei_ -_, precum și a contravalorii a 12 zile de concediu de odihnă neefectuat în anul 2011., dispunând totodată compensarea până la concurența sumei de 873 de lei a obligațiilor de plată reciproce ale părților, urmând ca pârâta să achite reclamantului diferența dintre drepturile salariale menționate anterior și suma de 873 de lei.
În acest sens, se reține temeinicia motivului de recurs prin care se critică neobservarea de către prima instanță a faptului că reclamantul pârât prin acțiune a solicitat obligarea pârâtei reclamante la plata drepturilor salariale și a contravalorii zilelor de concediu de odihnă neefectuate în anul 2011, indicând cuantumul brut al acestora. Or, în mod evident, salariatul este îndreptățit la plata sumelor nete datorate lui cu aceste titluri (salariu și compensație pentru concediul de odihnă neefectuat), diferența până la cuantumul brut reprezentând obligații către stat pe care le are de achitat angajatorul prin stopaj la sursă, conform prevederilor legale fiscale. Ca atare, prin obligarea pârâtei reclamante la plata sumelor brute direct către reclamantul pârât, prima instanță nu a dat curs acestor dispoziții fiscale, operând chiar compensarea dintre sumele brute datorate în contul salariilor neachitate reclamantului și a concediului de odihnă neefectuat și cele pe care reclamantul pârât le are de achitat cu titlu de prejudiciu material. Or, compensarea se poate face între creanțe certe, ceea ce nu se poate spune despre suma brută la plata căreia a dispus tribunalul.
Este considerentul pentru care urmează a fi modificată sentința în sensul celor arătate deja, statuându-se la modul generic în ce privește sumele nete datorate, în lipsa unor precizări exacte pe care recurenta ar fi trebuit să le facă, sub aspectul cuantumului exact al sumelor nete datorate reclamantului intimat.
Un alt motiv de recurs vizează nelegala obligare a recurentei la plata dobânzii legale aferente salariilor restante și a contravalorii concediului de odihnă neefectuat, în condițiile în care, afirmă aceasta, este lipsită de orice culpă, întrucât ar fi plătit aceste drepturi dacă reclamantul intimat s-ar fi prezentat la sediul societății pentru a le ridica.
Motivul nu este întemeiat.
Reiese din înscrisurile depuse în probațiune (adresa nr. 639 din_ - fila 16 dosar recurs - emisă de societatea recurentă prin avocat, în atenția intimatului, prin care acesta este invitat la sediul societății "pentru soluționarea
unor probleme legate de încetarea colaborării cu dvs. și achitarea drepturilor salariale restante";, și în cuprinsul căreia se arată: "dvs. în loc să vă conformați solicitărilor și să predați către persoana desemnată de conducerea societății a întregii documentații și a bunurilor pe care le-ați avut în gestiune pe perioada desfășurării activității, să soluționați și problema prejudiciului cauzat subscrisei și a încasării salariilor restante…";), ca și din chiar motivele de recurs formulate, prin care se arată explicit că "a fost de acord cu plata pretențiilor formulate de către intimat cu condiția ca acesta să achite contravaloarea daunelor cauzate"; că recurenta a legat plata acestor drepturi de achitarea de către reclamantul intimat a prejudiciului pe care afirmă că acesta l-a produs.
Chiar dacă prin sentință a fost admisă cererea reconvențională și astfel, prin hotărâre irevocabilă (chestiunea nu a fost atacată cu recurs), s-a constatat vinovăția reclamantului pârât în cauzarea prejudiciului material pârâtei reclamante, acest fapt nu este de natură a permite angajatorului ca anterior constatării prin hotărâre judecătorească a întrunirii condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatului său, să condiționeze plata unor drepturi salariale sau a contravalorii zilelor de concediu de odihnă neefectuate de acesta de acceptarea unei atari vini de către angajatul său, în plan patrimonial. Ar echivala, tolerarea unei asemenea comportament, cu încălcarea interdicției aduse de art. 169 Codul muncii, ce statuează că "nici o reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege. Reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă";. Or, neacceptarea plății la scadență a drepturilor salariale decât condiționat de acceptarea suportării unui prejudiciu material impus de angajator echivalează cu o reținere din salariu.
Ca urmare, corect a dispus prima instanță obligarea pârâtei reclamante la plata dobânzilor legale, neplata acestor drepturi nedatorându-se unei culpe a salariatului care s-ar fi dezinteresat fără motiv de salariile sale, ci culpei angajatorului care a condiționat plata de acceptarea unei vinovății neasumate de angajat. Urmează deci a fi menținută această dispoziție a tribunalului, alături de cele nerecurate.
Un ultim motiv de recurs vizează cheltuielile de judecată aferente fondului.
Pentru considerentele ce preced, Curtea nu reține culpa angajatului în declanșarea litigiului, ci culpa angajatorului. Ca atare, căzând în pretenții din vina sa, în acțiunea principală, recurenta corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Cât privește decizia instanței de fond de a opera reducerea onorariului avocațial de la 2480 lei la 1000 lei, aceasta este corectă, chiar raportat la prevederile art. 274 alin. 3 C.proc.civ., care indică drept repere sub acest aspect valoarea pricinii sau muncă îndeplinită de avocat. Evident, atunci când în funcție de ambele aceste repere, onorariul se prefigurează a fi exagerat, instanța îl va putea reduce. În schimb, când doar în raport de unul din cele două repere se constată o discrepanță, se impune a se decela care dintre părți va trebui să o suporte. Or, în această chestiune, Curtea constată că dacă, prin ipoteză, s-a achitat un onorariu exagerat în raport de valoarea pricinii, dar care nu este în mod evident exagerat raportat la munca avocatului, discrepanța trebuie să o suporte partea care se află în culpă pe acest aspect, anume, cea care a angajat cheltuieli de judecată exagerate în raport de valoarea pricinii, în speță, pârâta recurentă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât aceasta este angajatorul, astfel încât, aflându-se în domeniul dreptului muncii, în care surclasează pe angajatul său printr-o notorie inegalitate financiară, obligarea angajatului la suportarea unor
cheltuieli de judecată disproporționate față de valoarea pricinii ar echivala la rigoare cu anularea unui acces real la instanță al angajatului și cu încălcarea dreptului său la un proces echitabil.
Evident, părțile pot să își aleagă liber apărătorii și să negocieze liber termenii financiari ai tranzacției, însă obligarea părții adverse la suportarea cheltuielilor de judecată aferente trebuie să țină seama de datele cauzei și doar acele cheltuieli care se conturează ca rezonabile în raport de valoarea pricinii, dacă aceasta nu ridică probleme deosebite procedurale sau de drept material, să fie imputate părții adverse.
În acest sens trebuie interpretate prevederile art. 274 alin. 3 C.proc.civ., ce lasă judecătorilor posibilitatea de a aprecia cu privire la onorariul avocaților în funcție de munca prestată sau valoarea pricinii.
În mod evident, nefiind formulat recurs de către reclamantul pârât cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale, se vor menține dispozițiile sentinței sub acest aspect, înlăturându-se și apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul pârât reconvențional în această privință.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta S.C. F. C. S.A. C. -N. împotriva sentinței civile numărul 1927 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâta S.C. F. C.
să plătească reclamantului A. M. drepturile salariale nete corespunzătoare perioadei_ -_, precum și contravaloarea a 12 zile de concediu de odihnă neefectuat în anul 2011.
Compensează până la concurența sumei de 873 de lei obligațiile de plată reciproce ale părților, urmând ca pârâta să achite reclamantului diferența dintre drepturile salariale menționate anterior și suma de 873 de lei.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 iunie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I. T.
M.
N.
S.
D.
aflat în CO, semnează Președintele instanței,
GREFIER,
B.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. A. M. I.
