Decizia civilă nr. 3336/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3336/R/2013
Ședința publică din 02 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. D. JUDECĂTOR: D. G. JUDECĂTOR: L. D. GREFIER: C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. DE T.
F. DE M. "C. M. "; SA - S. T. împotriva sentinței civile nr. 1170/F din 19 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr._, privind și pe reclamantul intimat O. V., și pe pârâta intimată S.
N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamantului intimat și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 20 august 2013, prin serviciul de registratură al instanței, reclamantul intimat O. V. a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea în totalitate a dispozițiilor sentinței civile atacate, precum și judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. (2) C.pr.civ.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1170 din_ pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr._ a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. " SA BUCUREȘTI, prin mandatara S. T. A SOCIETĂȚII NAȚIONALE DE T. F. DE M. "C. M. " SA BUCUREȘTI.
A fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamantul O. V., împotriva pârâtelor S. N. DE T. F. DE M. "C. M. " SA BUCUREȘTI, reprezentată în proces de mandatara S. T. A SOCIETĂȚII NAȚIONALE DE T. F. DE M. "C. M. " SA BUCUREȘTI, și
S. T. A SOCIETĂȚII NAȚIONALE DE T. F. DE M. "C. M. " SA BUCUREȘTI, și în consecință au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma ce reprezintă echivalentul a șase salarii de bază brute negociate, sumă actualizată cu rata inflației, pe perioada cuprinsă între data concedierii și data plății efective, cu titlu de plată compensatorie.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii a fost instituit pentru a asigura restabilirea, cu celeritate, a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă, având în vedere natura specifică a acestora.
Contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții diverse, referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 268 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile pârâtei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
În consecință, ori de câte ori obiectul conflictului individual de muncă îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate, indiferent de izvorul lor, termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii fiind incidente numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
Dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii stabilesc un termen de prescripție de 3 ani pentru formularea cererilor care au ca obiect soluționarea conflictelor de muncă constând în plata unor drepturi salariale ori despăgubiri bănești către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, termen care nu a fost împlinit la data promovării acțiunii, având în vedere că a fost concediat în luna martie 2011.
Referitor a fondul cererii având obiect obligarea pârâtelor la plata sumei ce reprezintă echivalentul a 6 salarii de bază brute negociate, cu titlu de plată compensatorie, tribunalul a reținut că cererea este întemeiată, având în vedere considerentele ce urmează:
Reclamantul a fost concediat la 8 martie 2010, în cadrul unei proceduri de concediere colectivă, concediere colectivă care a avut loc în baza Programului de restructurare și reorganizare as C. M. SA și ale proiectului de concediere colectivă aprobate de Hotărârile AGA nr.38/2009, nr.1/2010,nr.3/2010 și Hotărârea CA nr.12/2009, fiind emisă decizia de concediere individuală din data de 3 martie 2010, în drept, concedierea fiind motivată pe dispozițiile art.58, 65 și 68 din Codul muncii, art. 58 fiind textul legal care definește concedierea în general, ca fiind încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, art.65, reglementând concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, determinată de desființarea locului de muncă, art.68 reglementând concedierea colectivă(f.7).
Totodată, în decizia de concediere s-a făcut mențiunea că reclamantul beneficiază de drepturile prevăzute în OG nr.9/2010, respectiv: o sumă egală cu de două ori salariul net pe economie din luna ianuarie a anului 2010;
indemnizație de șomaj; un venit lunar în completare.
În concluzie reclamantul a fost concediat din inițiativa angajatorului, pentru motive care nu țin de persoana sa urmare a desființării locului de muncă determinată de restructurare ași reorganizarea angajatorului.
La data concedierii reclamantului era în vigoare OG nr.9/2010, în forma sa inițială(modificarea intervenind ulterior, la_, prin publicarea Legii nr.118/2010) în care au fost prevăzute măsuri pentru diminuarea consecințelor
restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale, societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar.
Astfel în art.7 al acestui act normativ era prevăzut: a)- dreptul salariatului concediat urmare a unei concedieri colective de a beneficia de o sumă egală cu de două ori salariul net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea; b) dreptul la indemnizație de șomaj; c) dreptul de a beneficia de un venit lunar în completare, cuantumul și durata acordării venitului în completare fiind prevăzute în art.8.
Potrivit art.18 din OG nr.9/2010 sumele necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art.7 se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj și din dispozițiile art.21, coroborat cu cele ale art.8, rezultă că aceste drepturi sunt plătite de Agențiile de ocupare și formare profesională și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
Apărările pârâtei de rând 1 în sensul că plata compensatorie prevăzută în CCM, solicitată de reclamant nu poate fi cumulată cu drepturile de care acesta a beneficiat în temeiul OG nr.9/2010 nu sunt întemeiate.
Astfel art. 67 din Codul muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Așa fiind, chiar dacă această măsură de protecție este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și nivel de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Prin urmare, salariatul concediat din motive care nu țin de persoana sa poate beneficia cumulativ atât de compensațiile prevăzute de lege cât și de cele prevăzute în CCM, în speță, pe lângă măsurile de protecție conferite de lege, care este OG nr.9/2010 și suportate din bugetul asigurărilor de șomaj, reclamantul este îndreptățit să beneficieze și de compensații bănești individuale din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia, dacă astfel de compensații sunt prevăzute în CCM aplicabil.
În speță, chiar dacă nici în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și nici la nivel de grup de unități valabil pentru anul 2010, nu a fost prevăzut dreptul salariatului concediat pentru motive care nu țin de persoana lui să beneficieze de compensații bănești pentru concediere, un astfel de drept este prevăzut în CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care se aplică și la nivelul SNTFM C. M. SA, pârâtă în cauză, potrivit anexei 5 a contractului și care, în art.80 alin.1, prevede că la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situațiile în care se aplică alin.1, la litera "a"; fiind prevăzută desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării. Susținerile pârâtei în sensul că, în privința angajaților săi, acest contract colectiv de muncă nu se
aplică nu sunt întemeiate, având în vedere dispozițiile art. 241 alin.1 litera c din Codul muncii, în forma în vigoare în anul 2010, conform căruia clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Așadar, la data concedierii, angajatorul avea obligația să plătească reclamantului plata compensatorie minimă prevăzută în CCM la nivel de ramură transporturi, cât timp la nivel de unitate nu a fost negociată o plată compensatorie mai mare, chiar dacă reclamantul a beneficiat de măsurile de protecție prevăzute de OG nr.9/2010, plată compensatorie pe care pârâtele au refuzat și refuză și în prezent să o achite reclamantului.
În consecință, pârâtele vor fi obligate să plătească reclamantului suma ce reprezintă echivalentul a 6 salarii de bază brute negociate, cu titlu de plată compensatorie, care va fi indexată la data plății, cu rata inflației, pentru perioada cuprinsă între data scadenței, care este data concedierii reclamantului și data plății efective.
Față de aceste considerente de fapt și de drept tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția prescrierii dreptului al acțiune invocată de pârâta S.
N. de T. F. M. "C. M. "; S.A. București; a admis acțiunea reclamantului, reprezentat de avocat Maxim A. împotriva pârâtelor S. N. de T. F. M. "C. M. "; SA București și S. T. a Societății Naționale de T. F. de M. ,,C. M. "; SA și în consecință: a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma ce reprezintă echivalentul a 6(șase) salarii de bază brute negociate, sumă actualizată cu rata inflației, pe perioada cuprinsă între data concedierii și data plății efective, cu titlu de plată compensatorie.
În baza art.274 C.pr.civ. pârâtele au fost obligate să plătească reclamantului suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat achitat de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C.
M. "; SA a declarat recurs prin care a solicitat desființarea sentinței și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului s-a invocat excepția prescripției dreptului material în raport de dispozițiile art.268 alin.1 lit. e din Codul muncii, având în vedere că sumele pretinse nu reprezintă drepturi salariale.
În privința fondului s-a invocat că OG nr.9/2010 reglementează în mod limitativ măsurile de protecție socială ale persoanelor concediate din domeniul feroviar, neputând să fie aplicat și contractil colectiv de muncă sens în care s-au invocat și Deciziile nr.223/2006 și nr.1280/2010 al Curții Constituționale.
Reclamantul O. V. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,
arătând că sumele cuvenite cu titlu de salarii compensatorii pot fi solicitate în termenul de prescripție de 3 ani precum și că este posibilă cumularea măsurilor de protecție sociale din contractul colectiv de muncă și din OG nr.9/2000, deoarece se plătesc din surse diferite (bugetul asigurărilor sociale de șomaj respectiv fondurile proprii).
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de apel va respinge recursul pentru următoarele considerente
:
Excepția prescripției dreptului la acțiune privind acordarea plăților compensatorii nu este întemeiată în raport de dispozițiile art. 268 alin.(1) din Codul muncii conform cărora:
"Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate:
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator;
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 268 alin.
(1) lit. a)- d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, iar prin prezenta acțiune reclamantul nu a invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor drepturi salariale datorate de angajator în virtutea raporturilor juridice de muncă, Curtea apreciază că termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile menționate anterior este cel de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 268 alin. (1) lit.
e) din Codul muncii.
Referitor la fondul cauzei, Curtea reține că prin Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008 - 2010 s-a stabilit la art.
80 alin. 1 că ";la desfacerea contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și de o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate";, iar la alin. 2 lit. a s-a menționat că "prevederile alin. 1 sunt aplicabile atunci când desfacerea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu țin de persoana salariatului.";
În conformitate cu dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. c din Codul muncii și ale art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 (dispoziții în vigoare la data la care s- a născut dreptul pretins prin acțiune), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de munca la acest nivel. Prin urmare, acesta este aplicabil și în cazul societății pârâte.
Potrivit prevederilor art. 243 alin. 1 din C. muncii "executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți";, iar conform alin. 2
"neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta";, principiul forței obligatorii a contractului colectiv fiind prevăzut și de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă.
Or, față de cele arătate, Curtea constată că în mod corect s-a reținut aplicabilitatea Contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008 - 2010, în condițiile în care acesta era în vigoare la data la care reclamantul a fost concediat.
Deși reclamantul a beneficiat de măsurile de protecție socială prevăzute de OG nr. 9/2010, inclusiv de plățile compensatorii achitate de la bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit mențiunilor din decizia de concediere depusă
la dosar, această împrejurare nu este de natură să exonereze societatea pârâtă de a executa obligațiile impuse de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Nu poate fi primit raționamentul societății pârâte, în contextul în care prin prevederile art. 67 din Codul muncii, legiuitorul a statuat expres că "Salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil
";.
Din interpretarea textului legal evocat, rezultă fără echivoc intenția clară a legiuitorului care permite cumularea compensațiilor acordate în temeiul OG. nr. 9/2010 cu cele plătite de angajator în temeiul Contractului colectiv de muncă unic la nivel ramură transporturi.
Cum prin OG nr. 9/2010 nu s-a prevăzut un regim derogatoriu de la dispozițiile art. 67 din Codul muncii, Curtea reține că societatea pârâtă avea obligația să plătească reclamantului, din fondurile proprii, compensațiile bănești individuale astfel cum au fost negociate în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Dincolo de faptul că OG nr. 9/2010 nu este de natură să determine o modificare a contractului colectiv de muncă, o atare modificare fiind admisă de către legiuitor numai în condițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, respectiv doar când părțile semnatare convin acest lucru, se mai reține că instituirea măsurilor de protecție nu fac inaplicabile dispozițiile din Contractul colectiv de muncă ce a fost încheiat cu respectarea cerințelor legale anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, ceea ce face inaplicabile deciziile Curții Constituționale invocate, care au în vedere situația unor contracte colective încheiate cu nesocotirea unor cerințe legale.
Pentru considerentele expuse, Curtea apreciază ca hotărârea este legală și temeinică, astfel că în baza art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Cod de procedură va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE T.
F. DE M. "C. M. "; SA - S. T. împotriva sentinței civile nr. 1170 din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
S.
D. D.
G.
L. D.
Red.S.D./S.M.D.
2 ex./_ Jud.fond. B. R
GREFIER
C. M.
